La origine, întreprinderea lui A. Marino apare din initiativa lui Derek Jones, editorul stiintific al lucrării Censorship. An International Encyclopedia, de unde si stilul intentionat enciclopedic al lucrării. Ea urma să constituie, în această enciclopedie, baza articolului dedicat României.

În intentia mărturisită a lui A. Marino, cu toate că nu este, si nici nu se doreste exhaustiv, textul subliniază caracterul specific al cenzurii românesti.

Istoric vorbind, prima formă de cenzură româneasca nu eludează contextul european general. În spetă ea este una religioasă. Pe parcursul secolelor 16-17 metoda preferată a bisericilor crestine rămîne constantă: elaborarea si proliferarea indexurilor de cărti interzise. Vehicol al ideilor, cartea devine odată cu democratizarea scrierii obiect si, concomitent, intermediar al opresiunii.

Absolutismul luminat al secolului 18 introduce o nouă etapă a cenzurii în tările românesti. Se ajunge la suprimarea monopolului cenzurii bisericesti, instituindu-se un sistem al dublei cenzuri. Mai mult, pentru prima oară puterea ecleziastică se subordonează autoritătii seculare, cel putin în această problemă. Noile forme ale cenzurii sunt sustinute în mod centralizat prin crearea unui aparat birocratic de o extremă complexitate.

Dacă în Transilvania un atare model se perpetuează neschimbat pîna în secolul 19, celelalte teritorii românesti cunosc, sub impulsul aparitiei initiativei private în domeniul editării, tipăririi si difuzării de carte si periodice, eliminarea totală a monopolului bisericii asupra controlului cenzurii scrierii. Conditiile socio-politice imprimă cenzurii de secol 19 un curs fluctuant; rigoarea sa variaza de la intransigenta „politienească”, trecînd prin liberalizare, pîna la desfiintare. O perioadă dificilă, din perspectiva libertătii de gîndire si expresie, este cea a ocupatiei rusesti. Asemenea autoritătilor imperiului habsburgic în Transilvania, si cele rusesti vizau prevenirea accesului în tările românesti a ideilor occidentale. Se ajunge la

interzicerea publicatiilor străine, considerate ca fiind periculoase. Oricum, eficacitatea acestei cenzuri ramîne relativă.

Perioada 1848-1859 înregistrează, după un prim succes, aparent, al revolutiei de la 1848, un recul al libertătii de expresie, odată cu reprimarea acesteia. Situatia teritoriilor românesti este departe de a fi izolată: tipică întregii Europe, această perioadă se caracterizează prin aparitia si adoptarea în limbajul administrativ a terminologiei statului politienesc modern. Acum devin curente sintagme precum cenzură politică, reguli ale cenzurii, carte oficială etc. În replică, iau amploare protestele, sustinute si motivate de ideologia liberală. Suprimarea cenzurii si garantarea libertătii de expresie devin chestiuni de modă intelectuală.

Evolutia cenzurii în România secolului 20 se suprapune celei a evenimentelor politice ale perioadei. Evenimente istorice precum răscoale, războaie, dictaturi, ocupatii străine reprezintă tot atîtea pretexte valabile pentru instituirea cenzurii. Cazurile extreme din istoria cenzurii românesti sunt reflectările în plan ideologic ale regimurilor autoritare, dictatoriale si totalitare din România, respectiv cel regalist, fascist si comunist. Cenzura introdusă de ocupatia sovietică după 23 august 1944 mentine aceleasi premise ca cea de la 1831: blocada ideologică si izolarea politico-teritorială a României. Represiunea de care se face vinovată cenzura comunistă este direct proportională cu nivelul organizării si birocratizării la care ajunge aceasta.

Cazul particular al relatiilor scriitorilor cu cenzura comunistă devine unul general dacă ne referim la această categorie în sine. Într-un fel sau în altul toti scriitorii au fost supusi cenzurii. În cazul lor rigoarea cenzurii comuniste cunoaste o varietate progresivă a gradelor:

1) Cenzura partială – se limitează la eliminarea unui pasaj incomod dintr-un text mai amplu.

2) Cenzura unor scriitori străini, prin traducerea selectivă si "adaptarea" textului.

3) Refuzul tipăririi unor texte depuse la edituri; retragerea din circulatie a celor editate. În general această formă de cenzură nu are implicatii negative asupra celorlalte lucrări ale autorului în cauză.

4) Asocierea interzicerii propriu-zise a lucrării cu „demascarea” publică a autorului si cu o formă spectaculară de proces.

5) Cenzura integrală a scriitorilor români din exil, identificati cu activismul de dreapta.

6) Agravarea cenzurii între două editii succesive ale unui roman de succes.

7) Pierderea dreptului de semnatură. În functie de context opera unui scriitor era interzisă ca urmare a publicării unui text considerat periculos.

8) Interzicerea totală si definitivă în tară a autorilor care, debutînd în România, si confruntîndu-se direct cu cenzura, au decis sa-si trimită lucrările clandestin în străinatate, cu scopul publicării la anumite edituri din „blocul vestic”.

Sub aspect „tehnic” lucrarea intentionează să se constituie drept proiectul unei cercetări mai ample cu privire la conturarea diacronică în România a relatiilor dintre ideea de cenzură, pe de o parte, si cea de libertate, pe de alta. Ideile de cenzură si libertate de gîndire si expresie sunt privite de A. Marino ca un tandem contrar, însă complementar si organic alcătuit, ca supuse unor raporturi indisolubile, fixate în cadrul exins al realitătilor istorico-ideologice europene. Primul obiectiv al unei atari lucrări ar fi de natură preponderent practică: ea se propune, în perspectivă, ca sursă de referintă pentru lucrări ulterioare interesate de această temă. Celălalt obiectiv, cu pretentii euristice în sfera ideologiilor autohtone, urmăreste demonstrarea existentei traditiei istorice a ideii libertătii de expresie si gîndire ca proprie culturii române, chemată să se opună oricăror manifestări ale gîndirii totalitare si represive, indiferent de orientarea sa politică.

Proprie ideii libertătii de gîndire si expresie i-ar fi autodelimitarea de orice formă a „învătăturilor” traditionalist-dogmatice, marcate pompierist de morbul „initierilor”. Dacă ne este permis, am putea afirma că sensul determinatiilor care circumscriu la A. Marino distantările raportului „libertate versus cenzură” vine pe o linie de gîndire similară celei prin care un K.R. Popper delimitează societatea deschisă, al carei adept fără rezerve este, de tribalismul gîndirii mitice, asa cum apare acesta la Platon.

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 229

JSRI • No. 5/Summer 2003