Autoarea Delia Cristina Balaban aruncă o privire critică asupra peisajului mediatic al televiziunilor din România, făcînd atît un scurt istoric al acestei branse în tara noastră, cît si, mai ales, o trecere în revistă a principalelor evolutii care au avut loc în perioada de după căderea regimului comunist. Bazîndu-se atît pe studii consacrate în domeniu, din tară sau din străinătate, cît si pe experienta si pe cercetarea proprie, autoarea redă o panoramă a dezvoltării sectorului televiziunii, în general, precum si a diferitelor subsectoare ale acestuia, gravitînd în jurul problemei informării politice a publicului.
Studiul poate părea, la o primă lectură – fugitivă cum sunt mai toate primele lecturi – un amalgam sec de teorie a mediilor de comunicare în masă, în special a televiziunii, si de date statistice însirate exhaustiv pe sute de pagini, în tabele si liste interminabile. O privire mai atentă descoperă însă fără prea mare dificultate că toate extrapolările teoretice si întreaga bogătie de date oferite spre lectură converg într-o manieră armonioasă în a răspunde unei întrebări de cercetare bine definite, si anume în ce măsură si prin ce mijloace mediile de comunicare, în special însă televiziunea, reusesc să-si îndeplinească functia declarată de informare – în principal politică – a publicului larg si, mai ales, cum reusesc institutiile mediatice să-si definească si să-si realizeze această functie în spatiul oferit de procesul dinamic de transformare a societătii aflate în tranzitie, cu toate influentele civilizatiei vestice si sub presiunea mediului social, economic si politic specific.
Tocmai aceste încercări sunt descrise în primul capitol al lucrării, care oferă o descriere pe orizontală a peisajului audio-vizualului din România, începînd cu înfiintarea, în 1956, a Televiziunii Române, continuînd cu o comparatie a modului în care sistemul dual: institutii publice / institutii private a fost implementat în statele Europei de Vest, respectiv în România, si culminînd cu prezentarea
JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 230
posturilor private de televiziune si a concurentei dintre acestea si televiziunea publică.
Cu toate că se poate observa atentia acordată detaliilor, relevante în felul lor în atingerea scopului lucrării, unele detalii pe care mă asteptam să le descopăr în această lucrare lipsesc: de exemplu, pentru a numi doar cîteva, a fost omis aspectul că postul B1TV apartine companiei Fox, iar faptul că mari trusturi de presă din străinătate fac în ultimii ani eforturi sustinute pentru a acapara sectorul publicitar al mass-mediei românesti nu este deloc mentionat aici. Putem însă pune acest lucru pe seama imensei dinamici a transformărilor prin care trece sectorul TV în tara noastră, datele prelevate pe teren tinzînd să-si piardă actualitatea în foarte scurt timp. Dacă mai luăm în considerare si faptul că de la începutul unei cercetări de o asemenea amploare si pînă la încheierea si publicarea ei au loc schimbări care nu mai pot fi prelucrate pe parcurs, aceste omisiuni sunt perfect scuzabile, cu atît mai mult cu cît ele nu lezează tema principală a cercetării.
Partea a doua a lucrării este, în ansamblu, o analiză pe verticală a structurii programelor diferitelor televiziuni, a ponderii diverselor tipuri de emisiuni în grila de programe. Aici, autoarea sustine teoria convergentei în sistemul dual al audio-vizualului, adică a apropierii structurii grilelor de program ale televiziunilor publice si ale celor private. Această convergentă îsi are originea, în principal, în relatiile concurentiale din sectorul mediatic, fiind însă, paradoxal poate, si creatoare de concurentă.
Una dintre dezvoltările cele mai remarcabile din peisajul televiziunii din România este poate cel al invadării grilelor de program cu forme „hibride” de emisiuni, de genul infotainment (joc de cuvinte dintre information si entertainment), care proliferează cu aceeasi amploare în mediile private si în cele publice. Capitolele trei si patru ale lucrării sunt dedicate tocmai acestor forme hibride din sectorul de stiri si, respectiv, de politică, forme care, în goana lor pentru audientă – obtinută, evident, în principal prin ceea ce se numeste entertainment – ajung să sacrifice chiar functia de bază a mediilor de comunicare, deci si a televiziunii, care este informarea.
Aceasta este, de fapt, partea cea mai interesantă si mai elaborată din punct de vedere stiintific din întreaga lucrare, aici avînd loc operationalizarea efectivă a expunerilor teoretice anterioare si convergenta acestora cu materialul empiric-statistic. Astfel, autoarea ajunge la concluzia că „cei care îsi procură informatiile politice exclusiv prin intermediul televiziunii (peste 70% din totalul populatiei, după cum arată primul capitol), sunt informati doar superficial asupra evenimentelor politice. (...) Imaginea pe care si-o poate face telespectatorul
JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 231
român despre viata politică este ca participarea la un joc, ale cărui reguli nu-i sunt cunoscute.”
Cu toate că materialul statistic si empiric pus la dispozitia cititorului poate duce foarte usor la diminuarea credibilitătii cercetării în sine prin excesul de material ce trebuie prelucrat de cititor (aceasta fiind, de ce să nu o spunem, metoda preferată a multor colegi de breaslă pentru a masca eventuale inadvertente sau incoerente), pot spune că autoarea dă dovadă de curaj, încercînd să spună lucrurilor pe nume. Este vremea unor astfel de lucrări, care să nu se mai multumească cu simple retrospective, ci care să vină cu o critică precis formulată si bazată pe studii stiintifice simple, dar clare, asa cum este si cercetarea de fată.
„Propria epocă nu poate fi schimbată”, îi scria Goethe acum mai bine de 200 de ani, în vara lui 1798, lui Schiller, „însă poti să i te împotrivesti si să pregătesti aparitia unor efecte pozitive.” Poate că autoarea, Delia Balaban, nu a reusit aici pe deplin acest lucru, dar în mod clar a găsit solutia ideală de abordare, din perspectiva stiintelor comunicării, a problemei lipsei de informare a cetăteanului.
JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 232
JSRI • No. 5/Summer 2003