Problematica spatiu-timp se prezintã în filosofie ca o garantie prea putin aluzivã la conditiile de constituire a celor douã coordonate esentiale ale existentei, pornind de la o întemeiere metafizicã, În directia evaluãrii din perspectivã absolutistã, si avansînd spre un nou tip de relationare cu evenimentialul si cu jocul de sens.

În acest cadru se integreazã si analiza ,,inventãrii spatiului” asa cum se prezintã în cartea cu acelasi titlu a profesorului Ciprian Mihali. Cercetarea reitereazã conceptual expunerea realizatã în volumul anterior ,,Anarhia sensului. O fenomenologie a timpului cotidian”, lucrare în care se evidentiazã, într-o formã interogartivã, legitimarea filosoficã a imersiunii cotidianului în gîndire, sub o altã formã decît cea a opozitiei sale cu evenimentul si cu sensul, fapt ce conduce la o reinterpretare pasibilã de reiterãri successive în plan filosofic, la o deschidere spre acceptarea “precaritãtii oricãrui sens” si la evenimentialitatea infinitã a ascestuia, ca relevantã a imposibilitãtii unei finalitãti conceptuale decisive si definitive.

,,Inventarea spatiului” continuã, pe aceeasi linie de abordare, analiza  hermeneuticã si fenomenologicã a spatiului cotidian, de aceastã datã, demers ce ar trebui sã conducã la o tratare a realitãtii concrete a existentei noastre cotidiene, la o dimensionare individualã si colectivã a acesteia, intuind chiar o analizã a conditiei de posibilitate a lui ,,noi”, a faptului de a fi în comun.

Este de reamarcat faptul ca dimensiunea simbolicã a spatiului, desi acceptatã ca variantã de expresie, pierde tot mai mult teren în favoarea functionalitãtii, a practicii si producerii spatiului în lumina acestui sens pragmatic al spatiului cotidian, cel care apare cel mai frecvent în operarea de zi cu zi. Spatialitatea nu este pusã în discutie în contextul nuantãrii unui fapt intrinsec, ci urmãreste, în aceleasi conditii de analizã, o evidentiere a lumii contemporane, în general, si, în mod deosebit a societãtilor ,,post-comuniste” în care se resimt indiciile unei imposibilitãti de stãpînire si control a spatiului,

sub toate formele si dimensiunile sale, mergînd, prin extrapolare, pîna la plierea acestui atribut pe spatiul mental sau imaginar.

Analiza cuprinde patru momente esentiale în desfãsurarea ei: o primã relevare a cîtorva modalitãti de constituire a spatialitãtii, pornind de la abordãrile fenomenologice ale lui Patocka si Heidegger; cercetarea raportului spatiu-loc, din perspectiva cotidianitãtii, demers în care se integreazã abordãri din diferite discipline precum arhitectura, sociologia si geografia, psihologia socialã, teoria artei; topografierea propriu-zisã a vietii cotidiene, în care vizarea merge spre o serie de termeni spatiali ce concurã la trasarea hãrtilor cotidiene: orizontal-vertical, centru-periferie, interior-exterior, aflati sub incidenta celor douã principii coordonatoare ale existentei- functionalul si simbolicul: în fine, o ultimã parte a analizei se centreazã pe argumentarea în favoarea unei filosofii mai putin hermetice, care ar permite cunoasterea sensului (fie el spatial sau temporal), nu doar dintr-o perspectivã privilegiatã si cu un grad de accesibilitate redus pentru cei neinitiati, ci din unghiul unei largi deschideri spre cotidianitatea si spre libertatea semnificãrii într-un plan diversificat.

Arbitrarierea spatiului ca geometrie formalã, operatã de cãtre stiinta modernã a condus la insolvabilitatea aporiilor generate de acest demers, impunînd necesitatea iesirii din cercul vicios al teoretizãrii; fenomenologia a constituit o cale de solutionare în acest sens, prin argumentarea spatiului ca si process ce se realizeazã progresiv, în opozitie cu intentia de schematizare aprioricã, si prin fundamentarea relatiilor si sistemelor relationale evidente în contextul experientei vietii si a trãitului, subiectul si lumea nu sunt douã realitãti suspendate, ci comportã valentele unei interactivitãti evidente, în conditiile în care individul nu se insereazã în lume, ci opereazã el însusi insertia si îsi proiecteazã cadrul de actiune si de a fi în lume echivaleazã cu o disponibilitate pentru ceea ce ,,ne interpeleazã si ne obligã sã intrãm în contact cu lucrurile si cu ceilalti ca noi”; este vorba de o asumare în mod neconditionat a ceea ce ne vine din lume, a sistemului relational ce guverneazã acest spatiu care este unul al deschiderii si al transformãrii.

Individualitatea însãsi, fixarea în spatiu a lui ,,eu” se realizeazã prin prisma interactiunii cu ,,tu” sau ,,el”, elemente nu disjunctive, ci proximale, care dau seama de evidenta spatializãrii lui ,,eu”, atît la nivel ,,geometric”, cît si mental- ,,tu” este cel gratie cãruia ,,eu” are accesul la el însusi. Intersubiectivarea produce o omogenizare ce se sustrage unei spatializãri exacte si rigide, lasînd loc manifestãrii volitionale în contextul angajãrii într-o relatie cu ,,tu” sau ,,el”.

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 234

Dacã se poate vorbi despre un ,,spatiu originar”, atunci acesta este cel al vietii, trãit Înainte de a fi gîndit si tematizat, construit înainte de a fi deconstruit în ecuatii matematice si legi fizice. Este interesant de remarcat aspectul construirii si locuirii spatiului, operatie ce implicã individul în întregul sãu ansamblu relational, mental si senzorial, aspecte ce concurã, la rîndul lor la efortul cotidian ce vizeazã o înrãdãcinare a omului în lume, o stabilire a unui raport de strînsã solidaritate cu ceilalti si cu întregul fiintãrilor, de reducere a strãinului si si de aducere a acestuia dinspre periferie spre centru, în zona de sigurantã si control.

Se produce o detasare de actul contemplãrii si o deplasare spre actiunea practicã, folosinta de fiecare datã precisã si cu finalitate determinatã. O altã trãsãturã importantã a cercetãrii o constituie valorificarea terminologiei heideggeriene cu privire la validarea spatiului ca si relationare între Dasein si valentele exterioare, prin preocuparea pentru înlaturarea departelui fatã de lucruri si evidentierea neajunsurilor acestei abordãri ce vizeazã mai mult raporturile de tip ,,ustensilar”, ce nu deschid calea unei intersubiectivitãti, a unei fiintãri în comun, ori a comunitãtii pur si simplu. Relatia dintre spatiu si loc este tratatã din perspectivã arhitecturalã si sociologicã, corelatã cu stabilirea unui dialog cu alte tratãri filosofice.

Prin generozitatea sa semanticã, ,,locul” a iesit oarecum din sfera de întelegere a spatialului, uzîndu-se în limbajul comun si în discipline care nu trateazã întotdeauna explicit despre spatiu. Punctele de vedere reliefate aici se scindeazã între Heidegger si M.de Certeau, nuantate cu interventii venind de la H. Lefebvre, C. Norberg-Schulz, A. Ioan, E. Levinas si A. Giddens.

Heidegger traseazã aceeasi dimensiune lucrativã, afirmînd cã numai lucrul,care este el însusi loc, poate acorda, îngãdiu, un loc; locuri nu existã înaintea lucrului si, implicit, nu existã spatiu înaintea locului; lucrul este unul construit prin excelentã. O întrebare inevitabilã în acest context se referã la raportul dintre loc si spatiu si la relatia dintre om si spatiu. Perspectiva arhitecturalã permite o apropiere nuantatã de factorul construirii; se vorbeste despre un ,,genius loci” care exprimã individualitatea locului si necesitatea de a tine cont de ea în orice proiect arhitectural. Mai departe, ocurenta omului în spatiu, respectiv loc, este datã de actul locuirii, sub aspectul identificãrii raportului potrivit cu lucrurile si locurile, prin instituirea unei centralitãti care este locuinta, casa.

Perspectiva sociologicã vine sã contureze o premisã fundamentalã conform cãreia, într-o societate de consum indivizii nu se supun pasivi la imperativele impuse de institutii si structuri sociale, ci îsi inventeazã, prin nenumãrate

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 235

tehnici, o viatã cotidianã aflatã sub incidenta unor originale combinatii de practicã si naratiune. Faptul inventãrii dinamice a cotidianului presupune utilizarea unor strategii bine gîndite si calculate, ce pot fi extrapolate si la dimensiunea spatiului pe care omul îl poate stãpîni prin instituirea unui loc apropriat ce permite controlul vizual al celorlalte locuri; este, pînã la urmã, în formula foucauldianã  de abordare, un joc de putere si de control organizat asupra spatiului; avem de a face cu o multime de spatii, fatã de care individul are un interes practic; spatiul cotidian este deopotrivã trãit si povestit.

O topografiere a spatiului comportã ca si consecintã, o prezentare a locurilor exemplare ale vietii de zi cu zi, în dubla lor articulare - simbolicã si functionalã, desi granita dintre cele douã este una extrem de fragilã. Ceea ce poate reprezenta simbolicul în spatiu este concretizat în prezenta monumentului, ca un rãspuns la evenimentul fondator; acest tip de simbolism genereazã un model static de reprezentare, spre deosebire de celelalte repere ale vietii de zi cu zi: casa, strada, locul de muncã, elemente care creeazã ,,cercuri, trasee, traiectorii, înaintãri si reveniri, opriri si accelerãri, transmiteri si transformãri”.

,,Inventarea spatiului” traverseazã terenul instituit de o pretentie la absolutizare si, implicit, imobilizare conceptualã, pentru a se situa, ca si analizã, pe un teren neutru, al fragmentaritãtii si diviziunii de sens. Esentialã în întelegerea asertiunilor ce tin de spatialitate  este acceptarea diversitãtii, a transformãrilor inerente lucrurilor, în opozitie cu traditionalele închistãri ideatice. Este vorba de a aduce filosofia în prim-planul actiunii, de a propune realitatea ca si materie primã a proiectelor filosofice. Ceea ce transpare la o lecturã atentã a lucrãrii este faptul de a fi bine structuratã si de o deosebitã originalitate. Este, poate, una dintre cele mai bune lucrãri care ar putea rãspunde la o interogatie atît de evidentã astãzi: ,,ce se poate face astãzi cu filosofia?“ si, mai ales, ce se poate face în spatiul românesc atît de tulburat, al gîndirii si actiunii.

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 236

JSRI • No. 5/Summer 2003