Volker Harlan, Rainer Rappman, Peter Schata

Plastica sociala. Materiale despre Joseph Beuys

Editura IDEA, Cluj-Napoca, 2002, 159 p.

previous

home

next

Necunoscut, practic, la noi cu exceptia cercurilor strâmte ale specialistilor în domeniu si a adevaratilor pasionati de arta contemporana, artistul german Joseph Beuys (1921-1986) este la ora actuala un nume pe care nici un dictionar de arta care se respecta nu îl poate ignora. Lucid si utopic în acelasi timp, ca orice vizionar, el este la aceasta ora o adevarat institutie a culturii occidentale, un model si un reper. Implicarea constanta în viata sociala îl va mentine în centrul atentiei, al scandalului chiar, fapt dezirabil în fond pentru cineva care promoveaza o schimbare radicala a structurii sociale, aducându-i numerosi aderenti. Firestii detractori nu au facut decât sa-i consolideze pozitia. Cartea se ocupa – prin interviuri, discutii si JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 191 comentarii ale celor trei autori - în special de acea parte a activitatii lui Joseph Beuys care tine de activismul politic. Lucrarea de fata, aparuta în traducerea lui Sorin R. Tigareanu în aceleasi conditii grafice cu care Editura Idea ne-a obisnuit, pastreaza – la cererea expresa a editorului german – forma editiei germane. Si asta în beneficiul cititorului. Asociat pe parcursul carierei sale cu diferite miscari novatoare ale anilor ’60, ’70 – în special cu arta conceptuala si cu miscarea Fluxus – el reuseste, cu usurinta pe care doar spiritele puternice o poseda, sa-si pastreze nealterat timbrul specific. Arta conceptuala neaga necesitatea existentei unor obiecte artistice de felul celor care ar putea fi expuse si depozitate într-o galerie; ea se manifesta prin declaratii, happening -uri, prezentari ale travaliului artistic si exemplificari ale procesului de geneza, toate purtând marca efemerului în ceea ce priveste corporalitatea lor, dar cu o atât mai durabila persistenta în memoria celor implicati direct. Miscarea Fluxus, nascuta în 1961 la New York, trimite înca din denumirea ei la „starea de flux în care se dizolva artele”, la faptul ca, prin manifestari ca anti-poezia, anti-muzica etc., totul devine arta, oricine poate deveni un creator. Arta si anti-arta nu se exclud, ci se completeaza reciproc. Fara a renunta la partea de mestesug artistic efectiv pe care orice veritabil artist o poseda, Beuys alege sa-si puna îndemânarea în slujba unui singur ideal: transformarea radicala a sistemului politic, revenirea la originara democratie prin distrugerea politicianismului. De unde pâna unde, însa, “plastica sociala” si ce vrea o astfel de ciudata sintagma sa însemne? Solutia pe care Beuys o propune vizeaza o cale practica de iesire din impasul la care a dus gândirea occidentala – duala, construita pe cupluri antagonice de termeni cum ar fi marxism vs. crestinism; proprietate privata vs. proprietate de stat – prin restabilirea suveranitatii individului asupra clasei conducatoare. Partidele politice, expresie initiala a sistemului democrat caracterizat de guvernarea prin delegati, nu mai reprezinta pe nimeni. Organizatia pentru Democratie Directa prin Referendum, pe care el o înfiinteaza si o conduce, desfasoara o serie de actiuni menite a duce la constientizarea problemelor. Singuri oamenii trebuie sa ia puterea în mâini la nivel decizional si sa actioneze direct – nu prin vot periodic, ci prin plebiscite si referendumuri organizate în legatura cu cele mai importante probleme – asupra socialului vazut ca materie prima, ca si câmp de lucru al fortei creatoare a fiecaruia dintre oameni. “Oamenii vor deveni atunci <<sculptori, modelatori sau arhitecti ai organismului social>>, daca vor ajunge la <<reprezentari mai profunde despre organismul social.>>” (p. 33). Arta = libertate, fiecare om = un artist. De abia atunci când fiecare dintre oameni îsi va activa potentialul creativ si va trece de la starea pasiva la o continua modelare a societatii, a arhitecturii acesteia, se va putea vorbi despre o împlinire – crede Beuys – a destinului demiurgic al omului Dumnezeu. Arta nu mai are a se ocupa de sterile si hedoniste reprezentari ale realitatii, ci de însasi modelarea ei. Ideea nu este noua, formula(rea) da. Nu mai târziu de sfârsitul secolului al JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 192 XIX-lea, Nietzsche avansa teoria omului ca opera de arta, ca încununare apoteotica a muncii filosofului sau artistului pedagog asupra altuia, dar în special asupra lui însusi. Aici este însa vorba de o actiune concertata, de o sincronizare perfecta între actantii sociali, tocmai de o înfrângere a individualismului si de o repotentare a comuniunii de indivizi. Democratia perfecta este un mit, o proiectie utopica. Din fericire, exista indivizi care nu stiu asta, sau nu vor sa învete. Pentru ca este extrem de facil sa te ascunzi în dosul exprimarilor sententioase si sa refuzi luarea de pozitie; cu mult mai greu este sa ai nebunia de a încerca sa schimbi ceva. O veritabila lectie despre ceea ce democratia înseamna cu adevarat, despre însasi esenta fenomenului: un neîncetat si de neînlocuit agon între toate fortele implicate în viata publica, iar la un nivel mai general, între ceea ce, printr-o trista ironie a istoriei, s-au dovedit în cele din urma a fi doua tabere – de multe ori opuse pâna la ireconciliabil: poporul si reprezentantii sai, omul si statul. JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 193 JSRI • No. 4/Spring 2003

previous

home

next