Draiman Sebastian

Conceptul de creatie a facut sa curga multa cerneala pe colile cartilor de filosofie si nu numai.

Florea Lucaci încearca în lucrarea de fata sa relegitimeze posibilitatea unei ontologii a umanului în contemporaneitate. În acest discurs de legitimare aduce argumentele multor filosofi începând din antichitate si terminând cu gânditorii contemporani. Prin acest tur de forta prin istoria filosofiei, Florea Lucaci reda creatiei si fiintarii locul pe care îl ocupau alta data în analizele filosofice.

Studiul de fata este structurat pe cinci capitole care vin în urma unei introduceri, bine formulata. Înca din introducere autorul ne informeaza ca reconsiderarea ontologica a existentei umane a devenit proiect explicit numai în secolul al XX-lea. Problema care se poate întrezari pentru început poate fi, folosind cuvintele cercetatorului, faptul ca ontologia umanului risca sa ramâna o simpla schita, un proiect neîmplinit într-un capitol viitor din istoria filosofiei.

Întrebarea „cine este omul?", derivata din întrebarea prima „ce este fiinta?", ramâne deschisa spre logic si structural. Acesta este tipul de discurs care va fi dezvoltat de catre autor pe parcursul demersului sau. Un prim pas în acest demers este o perspectiva, chiar una antitetica, ce are urmatoarea teza: „Omul este fiinta privilegiata prin care cunoastem si reconstruim existenta."

În acest fel, spune autorul, noi putem construi ontologia, pornind de la o existenta privilegiata ca si în cazul lui Heidegger, în analitica Dasein-ului. Dar ideea constiintei ce da unitate experientei, dezvaluind-o ca lume transcendentala, este dezvoltata si de I. Kant. Ea apare înca la Aristotel, care arata ca sufletul este într-un fel fiintarea ce se constituie si este cognoscibila în aceasta modalitate de a fi.

„Antiteza: Omul a murit, iar ratiunea a pierdut calitatea de principiu existential si de cunoastere a fiintei." „Moartea omului" a survenit precum stim dupa „moartea lui Dumnezeu" proclamata de Nietzsche. Cele doua expresii, implicându-se una pe cealalta ca succesiune, figureaza în fapt criza ratiunii ca principiu fundamental al umanismului modern. Concluzia antitezei, ne arata Florea Lucaci, releva moartea metafizica a omului si deci imposibilitatea unei constituiri a ontologiei umanului.

Al doilea paragraf al introducerii vrea sa recupereze atât omul cât si reconstructia ontologiei. Dar cum putem noi sa recuperam omul si cum sa construim sau cum sa reconstruim o ontologie a umanului? La aceste întrebari, autorul studiului de fata, încearca sa raspunda apelînd la istoria filosofiei. Ajuns în antichitatea greaca, Florea Lucaci crede ca Socrate este gânditorul prin care omul si-a întemeiat o lume a sa, asemanatoare cu lumea divina. Socrate este „cel ce porunceste: „nosce te ipsum" adica „cunoaste-te pe tine însuti", pentru a descoperi zeul si cugetarea.

JSRI • No.11 Summer 2005 p. 78

În vederea clarificarii conceptuale, autorul ne propune sa acceptam ca creatia ca temei ontologic si conceptul de creatie implica existenta lumii umane. Lucaci mai precizeaza ca umanul, ca mod de fiintare, îsi întemeiaza existenta si devenirea pe acelasi patern, mai concret pe creativitate.

Omul pentru a cunoaste trebuie sa puna cât mai multe întrebari, afirma autorul, dar odata cu interogatia, omul deschide ochii ratiunii sale de a fi. Lucaci se sprijina pe afirmatia lui Heidegger, care afirma ca întrebarea este o întâietate ontologica, iar actul de a întreba este „mod de-a fi al unei fiintari" particulare.

Cu acest ultim argument, cercetatorul nostru porneste mai departe, spre a dezvolta cercetarea sa de-a lungul urmatoarelor capitole.

Capitolul Ontologia umanului sau centrarea pe subiect este structurat pe prezentarea conceptelor a trei mari gânditori. Un prim gânditor la care se opreste este Kant. Aceasta reîntoarcere la Kant trebuie înteleasa, specifica autorul, ca o redescoperire si ca o resemnificare din perspectiva prezentului, a subiectivismului uman ca principiu de creatie al „productiei" de cunostinte de cultura, respectiv a unei lumi în vederea omului.

Al doilea gânditor la care se refera în acest capitol este Heidegger. Lucaci considera ca analitica Dasein-ului este un punct de plecare generos, din perspectiva proiectului de constructie, conceptului de creatie, ca principiu al fiintari si devenirii.

Pentru aceasta reconstructie, autorul îl invoca si pe filosoful român Constantin Noica. Acesta a demonstrat ca limba poarta cu sine, sau ca ea contine, universalul. Asadar si limba româna poarta sau este purtatoare a adevarului si în aceasta limba fiinta se rosteste iar creatia ca ipostaza a devenirii îsi gaseste rostul.

Aceasta reconstructie a ontologiei bazata pe creatie, pe acea reconstructie auto-generativa, afirma Lucaci,
avuta în vedere de Whitehead, este sortita unei deschideri perpetue.

În capitolul Creatia . Referinte spatio-temporale, spatiul si timpul apar ca referinte ontologice ale omului. Astfel Florea Lucaci distinge între:

a) ceea ce este dat aici si acum, care sa constituie ca punct arhimedic în reconstructia rational-simbolica a naturii ca lume a omului;

b) lumea umanizata, care este în expansiune spatial-simbolica si supravietuieste în secvente temporal paralele cu succesiunea interpretarilor simbolice, adica lumea îsi adauga o imagine paradigmatica.

Lucaci îsi continua analizele cu o serie de observatii asupra spatiului sau mai bine zis asupra geometriei lui Euclid. Însa, spatiul si timpul în viziunea cercetatorului sunt forme intuitiv - simbolice, sensibile si logice totodata. Autorul nu are în vedere spatiul si timpul dat în perceptii si reprezentari psihice. El are în vedere modelele de reconstructie imaginativa si ideatica a lumii, a acelor referinte proprii actului de creatie. În acest nou context creat simbolic al celor doua concepte, se extind si supravietuiesc tipurile ideale de fiintare umana.

În capitolul Creatia. Delimitari si interferente conceptuale, autorul abordeaza problema creatiei din perspectiva întrebarii „cine este cel care creeaza?"

Pentru început, Lucaci supune notiunea de creatie cenzurii interogatiei. În acest fel se observa ca notiunea de creatie nu mai poate fi indusa în clasa notiunilor vagi. Dar investigatia analitica în perspectiva istoriei releva ca însusi nucleul acesteia este schimbator. Initial termenul de creatie îl cuprindea exclusiv pe Dumnezeu. Aceasta cuprindere era definita prin Crezul de la Niceea ca unic Creator al lumii.

Autorul lucrarii observa ca de-a lungul istoriei notiunea de creatie a fost atribuita în secolul XVII si

poetilor, mai precis s-a vehiculat ideea ca si poetii creeaza. În perioada romanticilor, acestia au impus ca legitima perechea categoriala : arta- creatie. În ultimele decenii ale secolului XX în sfera notiunii de creatie se pot identifica activitati si obiecte ale preocuparilor stiintifice, economice, politice etc. în acest fel, vechiul nucleu mistic pare sa fie ascuns cu totul.

Observatiile cercetatorului merg mai departe sustinând ca desi s-a „democratizat" notiunea de creatie, aceasta are totusi o limita. Mai precis, desi s-a acceptat ca proprietatea de a fi creator, desemneaza un atribut esential, acesta nu este distribuit tuturor oamenilor.

În acest capitol autorul descrie creatia într-un plan al idealitatii asumate la nivelul prozaic al individului si al societatii si al interpretarii ei în raport cu notiunea de cunoastere.

În capitolul Structura si sens în devenirea umanului, Florea Lucaci ne îndruma sa privim asupra „povestii" devenirii umane asa cum ne este propusa de Constantin Noica. Ducînd mai departe gândul lui C. Noica, autorul face un experiment hermeneutic. La acesta, participarea implica doua atitudini care se presupun reciproc, una fiind firul povestirii iar cea de a doua ar fi justificarea critica a necesitatii creatiei.

Experienta ontogenezei si a istoriei, afirma Florea Lucaci, fac dovada aproximativa ca omul este nedesavârsit. Omul reprezinta, asadar, o parte a devenirii careia se straduieste sa-i dea o împlinire sub chipul adevarului neschimbator si etern. De aici se pot extrage câteva concluzii :

1. Umanul nu este si nici nu poate fi gândit ca o esenta imanenta data sau care apare în mod necesar dat de o cauza misterioasa.

2. Umanul gândit ca opera a omului care se sustrage efermitatii si nimicniciei materiei vii poarta cu sine, în esenta sa, si sensul existentei finite, adica aspiratia omului de a se întelege pe sine ca fiinta dedublata.

3. Reconstructia umanului îsi are un punct arhimedic în geneza si natura limbii si a limbajelor în general.

4. Creatia culturala a indivizilor sau a unei epoci cere o validare, ceea ce implica o analitica conceptelor si a normelor cu caracter constitutiv si regulativ, care dau seama de modul de a fi a omului.

În capitolul final, întitulat Valorile de întemeiere si creatia axiocentrica, Florea Lucaci încearca sa ne convinga de faptul ca între orientarile obiective si subiective s-a conturat un realism naiv care readuce valorile la proprietatile diferitelor lucruri. Iar atunci când analiza este particularizata la un anumit domeniu se contureaza si alte orientari privind natura valorilor. Astfel, diseminarile ce apar din punct de vedere epistemologic impun o abordare privilegiata a valorilor din perspectiva creatiei ca principiu în ontologia umanului.

În lucrarea sa de o certa valoare pentru specialisti, si nu numai, Florea Lucaci lasa deschis discursul asupra ontologiei umanului, indicând chiar o serie de cai pentru abordari viitoare. În mod foarte convingator si plin de substanta, filosoful Florea Lucaci reabiliteaza prin studiul sau creatia si fiintarea ca un pas decisiv în reconstructia continua a ontologiei umanului.

JSRI • No.11 Summer 2005 p.80

JSRI • No. 11/Summer 2005