Mihaela Frunza

Umberto Eco
Cinci scrieri morale
Five Moral Writings
Humanitas, Bucuresti, 2005

previous

home

next

Reflexia etica a dobîndit în ultima perioada o stringenta aparte, reusind sa atraga si autori care si-au aflat consacrarea în alte domenii ale filosofiei. Este si cazul lui Umberto Eco, cunoscut publicului mai cu seama prin tratatele sale de semiotica si prin romanele sale, mai nou autor al unei cartulii traduse la Humanitas sub titlul de Cinci scrieri morale. Prin aceasta lucrare, autorul îsi confirma înca o data racordajul la contemporaneitate: mai mult decît o simpla lucrare de etica, volumul lui Eco este o carte de etica aplicata, abordînd astfel segmentul cel mai recent si mai dinamic al acestei discipline filosofice. Cele cinci piese ale ansamblului abordeaza fiecare o tema diferita din cadrul eticii aplicate: problema razboiului, tema fascismului, etica jurnalistica, tema alteritatii si, în fine, problema, extrem de actuala în contextul socio-politic european, a migratiei si a intolerantei. Fiecare dintre acestea este prezentata în stilul caracteristic al lui Eco: fara a ignora tematizarile curente, respectiv bibliografia obligatorie a temei, însa pastrînd o prospetime si o nota personala extrem de marcata. Publicata în perioada Razboiului din Golf, „în zilele în care trupele aliate au intrat în Kuwait City", cum precizeaza autorul, primul text îsi propune sa fundamenteze, în cinci puncte teoretice, teza aparent paradoxala a imposibilitatii razboiului. Rînd pe rînd sînt avansate argumentele referitoare la potentialul nimicitor al armelor nucleare, care elimina existenta învingatorilor dintr-un conflict; indistinctia taberelor inamice; prezenta mass-mediei, care neutralizeaza actiunile neasteptate; teza foucauldiana a disiparii puterii, care duce la supraevaluarea elementului economic; în fine, pulverizarea regulilor strategiei de razboi, în conditiile în care, astazi, sustine autorul, razboiul nu mai seamana cu un sistem „în serie" ci cu unul „în paralel". Toate acestea fac ca razboiul sa nu mai semene cu cel din manualele de strategie militara, ci cu un eveniment cu consecinte imprevizibile pentru toata lumea: „Sfîrsitul probabil al unui razboi este o confuzie generala". Pornind de la aceste observatii extrem de lucide si de realiste, Eco desprinde concluzia logica din punct de vedere etic: „ Este o îndatorire intelectuala sa proclamam absurditatea razboiului". Îndatorire pe care, cu consecventa autorul o respecta pîna la capat. Textul despre fascism a fost destinat initial unui public american si a fost rostit în perioada în care SUA erau bulversate de atentatul de la Oklahoma si de descoperirea unor grupari de extrema dreapta în America. Prin intermediul sau, Eco încearca sa explice înrudirile „de familie" dintre diversele variante de ideologii extremiste nazism, falangism, stalinism, si în acelasi timp, fascinatia pe care o produce termenul de „fascism" singurul care, desi nu reprezinta o ideologie monolitica (sau poate tocmai de aceea), a reusit sa supravietuiasca în contexte diferite si sa denumeasca lucruri diferite. De altfel, ca orice ideologie, fascismul întretine o relatie speciala cu limbajul, anumite notiuni devenind purtatoarele unor semnificatii aparte în cazul în care sînt asociate acestei ideologii. Însa fascismul mai are o proprietate lingvistica remarcabila: el paraseste contextul originar unde a fost creat (fascismul italian), migrînd pe continente diferite, unde îsi gaseste corespondente JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 236 ideologice dintre cele mai diverse. Explicatia pentru aceasta „performanta" o constituie flexibilitatea remarcabila a notiunii: „Termenul de „fascism" se adapteaza la tot, fiindca pot sa fie eliminate dintr-un regim fascist unul sau mai multe elemente, fara sa-i fie stirbita vreun moment marca fascista". În acelasi timp, la fel cum Martin Marty si Scott Appleby identifica o serie de trasaturi cheie ale fundamentalismului (comparatia nu este întîmplatoare; asa cum se poate lesne sesiza, o parte din trasaturile cheie ale fundamentalismului se regasesc si în schema autorului italian), Eco crede ca exista un nucleu de caracteristici a ceea ce el numeste „Ur-Fascism", sau „fascism etern". Si în acest caz, nu este obligatoriu ca un regim sa posede toate caracteristicile pentru a fi denumit fascist. Aceste trasaturi sînt: traditionalismul, refuzul modernismului, cultul actiunii pentru actiune, refuzul criticii, teama de diferenta, apelul catre clasele de mijloc frustrate, nationalismul, stigmatizarea dusmanului, glorificarea luptei (nu „lupta pentru viata" ci „viata pentru lupta", cum spune Eco), elitismul si eroismul, machismul, populismul calitativ si cultul unui limbaj specific. Din nou, la sfîrsitul acestui text, Eco avertizeaza asupra consecintelor etice: pentru ca „Ur-Fascismul poate înca sa se întoarca sub cele mai nevinovate înfatisari", datoria tuturor este de a-l demasca si de a avertiza asupra urmarilor sale. Textul despre presa, adresat direct ziaristilor italieni la o întîlnire cu acestia în cadrul unor seminarii, se doreste o critica constructiva a rolului pe care mass-media (în special cea scrisa) este chemata sa-l joace într-o democratie. Desi referintele lui Eco provin aproape în exclusivitate din mass-media italiana, cititorul roman va observa, cu siguranta, aplicabilitatea lor si în cazul presei autohtone. Observatia centrala a lui Eco este aceea ca, în lupta cu concurenta directa si mai lesne difuzata am numit aici televiziunea cotidienele italiene îsi pierd functia de informare si pe cea de comentare a stirilor, intrînd în ceea ce autorul numeste „ideologia spectacolului". Cu alte cuvinte, singurul mod în care presa scrisa crede ca reuseste sa contracareze televizorul este copierea mijloacelor acestuia: „saptamînalizarea" cotidienelor (publicarea pe spatii largi a unor informatii mondene), declansarea unor scandaluri cu orice pret, folosirea pe scara extinsa a interviurilor, fixarea obsesiva asupra celorlalte mijloace media (presa despre presa, presa despre televiziune). Eco constata ca cel care are de pierdut din acest joc este chiar cititorul, de aceea cere presei sa se reîntoarca la rolul sau fundamental din cadrul oricarei democratii, si anume de a furniza cetatenilor informatii solide si corecte, si nu de a cauta senzationalul si scandalul cu orice pret. Tema alteritatii este introdusa de autor în contextul încercarii de fundamentare a unei „etici laice" care sa nu se mai sprijine pe un fundament transcendent. Încercarea sa se încruciseaza cu preocuparea (de sorginte lingvistico-filosofica) de a descoperi „universalii semantice" (expresii comune care sa se întîlneasca la toate popoarele si în toate timpurile). Eco crede ca a gasit aceste universalii în legatura cu expresiile corpului (cu totii avem ideea de sus, jos, a merge, a sta, etc.), prilej cu care, transferînd problema în registrul etic, are ocazia sa vorbeasca de asa-numitele „drepturi ale corpurilor". Cît despre fundamentul oricarei etici, chiar lipsita fiind de un temei religios, transcendent, Eco îl descopera, în descendenta levinasiana, în fata si privirea celuilalt: „nu reusim sa întelegem cine suntem fara privirea si raspunsul celuilalt". În fine, ultima parte a cartii este constituita dintr-un text compus din trei bucati independente, unite însa prin tematica: migratie, intoleranta si intolerabil. Problema migratiei este formulata de Eco în actualitatea anului 2000, în context european: cum va arata continentul european în conditiile unei migratii tot mai extinse a populatiilor de pe celelalte continente (african JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 237 si asiatic în principal)? Raspunsul este simplu: din ce în ce mai colorat. Corolarul acestei constatari îl constituie sesizarea cresterii amplorii fenomenului rasist, care duce la tema a doua: intoleranta. Eco analizeaza acest termen în corelatie cu alti doi la moda, propusi adesea ca substitute: fundamentalismul si integrismul. Totusi, Eco considera ca intoleranta nu se reduce la cei doi: „intoleranta preexista oricarei doctrine". Ceea ce i se pare cu adevarat periculos este „intoleranta salbatica", ce presupune exploatarea, printr-o doctrina de tip fundamentalist sau integrist, a unui fond popular de intoleranta profunda. Exemplele propuse sînt cele clasice: vînatoarea de vrajitoare sau persecutiile evreilor, ambele posibile datorita preexistentei unor forme de intoleranta difuza, dar constanta, la nivelul maselor. În acest caz, care este totusi solutia? Practicarea necritica a tolerantei binevoitoare? Nu, si aici intervine cea de-a treia bucata, despre intolerabil. Toleranta ilimitata nu este posibila deoarece exista cu adevarat lucruri de netolerat. Exemplul este din nou unul tipic, cazul Holocaustului originala este perspectiva (din nou, etica), din care este formulata problema: „Cînd se produce un fapt iesit din comun, pragul tolerabilitatii nu mai este cel fixat de vechile legi". Ceea ce se cere în acest caz este o solidaritate colectiva si o responsabilitate comun împartasita în aplicarea consecventa a legilor noi. Dincolo de precizarile suplimentare care pot fi oricînd facute pe marginea unei astfel de lucrari, cartea lui Eco ramîne o lectura agreabila, scrisa cu talentul si umorul binecunoscut al autorului lui Baudolino sau al Numelui trandafirului. Ea arata ca meditatia pe teme de etica aplicata este una din modalitatile în care reflectia filosofica poate supravietui în secolul XXI, ba poate chiar deveni best-seller. Sînt cunoscute de altfel, volumele unor autori de talia lui Fukuyama sau Sloterdijk, tot pe teme etice, aparute tot la Humanitas. Nu ne îndoim ca acesta va fi si destinul celor Cinci scrieri morale. JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 238

previous

home

next