În ultimul timp, începand de la instaurarea televiziunii de masa, suntem martorii unei extraordinare prevalente a practicilor de comunicare în toate domeniile societatii, precum si la o dezvoltare exuberanta si multivoca a tehnicilor si tehnologiilor de comunicare. Cartea profesorului francez Bernard Miège, Societatea cucerita de comunicare se vrea a fi o topologie a unui nou spatiu care s-a impus si se impune devansand previziunile si sistematizarile teoretice. Cartea, formata din doua studii, scrise la o distanta de opt ani, primul în 1989, analizeaza o gama larga de probleme cu care societatea contemporana se confrunta, de la reglementarile europene, comunicarea la nivelul comunitatilor locale, noua fata a economiei mondiale sau restructurarea educatiei, si, datorita discontinuitatii temporale a celor doua studii, permite atat o privire sincronica, precum si una diacronica, a problemelor studiate.

Autorul îsi începe demersul prin distantarea de „interpretarile «generalizante»” si prin propunerea metodei unei onestitati conceptuale care sa nu se hazardeze în teorii ultime si neverificabile, sesizand faptul ca pluralitatea noii paradigme se opune „ambitiei de a cuprinde toata comunicarea, plecand de la o problema limitata” (p. 17). Primele doua capitole ale studiului scris în 1987, „Logici sociale”, se ocupa de analizarea structurii productiei si a consumului într-o societate care îsi deplaseaza focalizarea de la producerea în serie a obiectelor, societatea industriala, la informatie si cultura, societatea comunicarii generalizate. Însa folosirea acestui ultim atribut nu trebuie sa ne însele, caci discursul despre generalizarea comunicarii este constituit pe o carenta salvatoare, aceea de a nu mai permite totalizari. Ca prim exemplu poate fi data individualizarea practicilor culturale, care face ca studierea comunicarii de masa apartinand marilor corporatii media, a comunicarii individuale si a practicilor personalizate (în special, pe grupuri) sa nu se mai subsumeze aceleiasi teorii, la fel cum în fizica contemporana nu mai exista un acelasi model pentru toate nivelele realitatii studiate. Logicile diferitelor discursuri ale comunicarii difera în functie de structura sociala în care se inoculeaza si pe care o modifica. Studiind aceste discursuri la nivelul muncii, Bernard Miège afirma ca frontiera dintre distractii si munca se sterge prin redistribuirea timpului afectat acestora, datorita folosirii acelorasi mijloace atat în procesul de productie, cat si în comunicarea lucrativa si cea personala. De asemenea, si cultura sufera aceasta deplasare gravitationala spre distractie, datorita audio-vizualizarii, a mediatizarii si a personalizarii consumului cultural. Analizele asupra economiei din cel de-al doilea capitol, „Stimularea

JSRI • No.9 Winter 2004 p.144

întreprinderilor”, dupa ce pun în evidenta dezvoltarea puternica a unei comunicari de întreprindere (audiovizual de întreprindere) formulata în termenii fictiunii, ce face apel la simbolismul cultural, indica o tendinta ce se recunoaste în multe industrii, prin care procesul de productie e pus în subordinea comunicarii. Productia trece de la modelul fordist, acela care, punand pe prim plan productia si eficacitatea indivizilor de a produce, creeaza stocuri carora le asigura ulterior o piata de desfacere, la modelul japonez kan-ban în care munca nu se mai structureaza dinspre amonte înspre aval, ci productia este dirijata de catre departamentul de relatii publice si vanzari, în sensul în care se produce doar ceea ce deja s-a vandut sau ceea ce relatiile publice au stabilit ca directie spre care se va orienta consumul. „Rationalizarea muncii face un pas înainte: dupa ce taylorismul a combatut pierderile de timp ale oamenilor, pierderile de materiale si de produse intermediare sunt tinta kan-ban-ului japonez” (p. 46) Aceasta noua structura a productiei se împleteste cu faza actuala a unui proces ce subîntinde istoria economica a umanitatii, acela al dematerializarii, al virtualizarii, unitatilor simbolice de schimb: astfel, de la obiecte valoroase prin ele însele, cum ar fi mici bucati de metale rare, la moneda batuta din metale rare, la bancnote ce au doar o valoare scriptica si relativa la piata în care sunt acceptate, s-a trecut la moneda electronica, ce afecteaza si este afectata de „«punerea în retea» a schimburilor comerciale” (p. 46), încat se observa autonomizarea financiarului ca sfera de sine statatoare a economicului.

Urmatorul capitol al cartii, „În sprijinul educatiei”, vorbeste despre necesitatea si greutatile întampinate de trecerea la formele de comunicare multimediatice în acest organism extrem de solidificat care este învatamantul, proces despre care Pierre Lévy afirma în 1986: „Dar cunoasterea însasi, disponibila în biblioteci si banci de date, va fi mai putin importanta decat capacitatea de a folosi retelele de comunicare si de a gasi rapid informatia” (p. 61). În continuare, prin cele doua „Noi incursiuni în spatiul public”, se prefigureaza un adevarat manual de comunicare politica si publica care descrie mecanismele, evolutia si mijloacele comunicarii în campul politic si administrativ francez. În acest punct este necesara distingerea clara dintre comunicarea politica si cea publica pentru ca multi sunt aceia care le amalgameaza. Comunicarea publica tine de relatiile administratie/administrati prin care se cauta îmbunatatirea contactului si promovarea ideii comunitatii locale. Comunicarea publica raspunde nevoii de transparentizare a administratiilor si are ca scop patru categorii de efecte: modernizarea functionarii administratiilor (pentru ca „administratii” „se considera acum tot mai mult niste consumatori, ba chiar niste clienti” (p. 75)), schimbari de comportament la nivelul celor administrati (de exemplu campaniile privind centura de siguranta), crearea unei imagini moderne a administratiei si chiar obtinerea adeziunii constiente a francezilor fata de proiectele administratiilor. Comunicarea municipala, care, pe de o parte, tine la distanta cetatenii prin aceasta impresie care se creeaza ca ar putea participa direct la modernizarea

JSRI • No.9 Winter 2004 p.145

administratiei, se îndreapta, pe de alta parte, dupa cum arata exemplul unui primar din Grenoble, spre crearea coeziunii comunitatii locale, spre „a starni într-adevar interesul cetateanului, de a-l face sa adere nu la o politica, ci la evenimentele din Grenoble si la viata celorlalti grenoblezi” (p. 84). O alta fatada a comunicarii publice este presa a carei exponent a devenit jurnalul televizat de seara, „un element cheie al scenei politice”, „mai putin un mijloc de informare, cat un element de ritmare a timpului cotidian si o ocazie (fantasmatica?) de a lua parte la treburile natiunii si ale lumii”. Astfel, jurnalul televizat nu este un pachet de informatii, ci mai degraba o sursa a relatiilor sociale în sensul în care, pe de o parte, stirile devin subiectele de discutie ale zilei urmatoare si, pe de alta parte, prezentarea sondajelor, omniprezente în societatea noastra, da impresia existentei unei puternice opinii publice si cere luarea unei pozitii de o parte sau de alta a dihotomiilor statistice. „Este comunicarea obligatorie?”, întrebarea din finalul studiului din 1989, este raspunsul la axioma Scolii de la Palo Alto care afirma ca nu putem sa nu comunicam. Aceasta întrebare este pusa pentru ca, raspunzand la ea, autorul sa arate care anume comunicare este obligatorie. Comunicarea „nu se aplica doar interactiunilor umane [...], ci la fel de bine si relatiilor dintre uman si inuman, inclusiv muncii” (p. 125), directiile pregnante ale acesteia fiind accentuarea interactivitatii, mediatizarea schimburilor sociale, digitalizarea datelor de toate tipurile si individualizarea practicilor.

 „Comunicarea între industrie si spatiul public”, studiul scris în 1997, dezvaluie prin chiar titlul sau continuarea proiectului precedent, urmarind reorientarile societatii ulterioare boom-ului Internetului si a exploziei tehnologiei multimedia. Consecintele comunicarii se datoreaza unor efecte de prag care dau nastere unei convergente a tehnicilor si tehnologiilor alta data bine delimitate: retelele de cablu TV, retelele telefonice si retelele de transmitere de date, sustinute de traductibilitatea cvasi-totala a culturii în informatie digitala, caruia autorul îi indexeaza urmatoarele caracteristici: pretul informatiei poate sa nu aiba nimic de-a face cu valoarea sa de folosire; informatia poate fi multiplicata, copiata, revanduta; informatia nu este un bun indefinit divizibil (mai multe exemplare diferite dintr-o revista si acelasi numar de informatii identice nu dau aceeasi cantitate de informatie) si nu raspunde principiului aditionarii (utilitatea nu creste prin posesia a doua exemplare ale aceluiasi ziar); informatia este partial substituibila.

Informatia, ca bun de baza în societatea comunicarii generalizate, si modul de transmitere a acesteia duc la subsumarea comunicarii categoriei serviciilor si la o conlucrare a producatorului cu utilizatorul, cu atat mai mult cu cat practica de folosire a consumatorului devine imperativul dupa care se structureaza productia. Informatia, pentru a putea vorbi despre asa ceva, trebuie considerata în cadrul mai general al transmisiei ei, al comunicarii. Asa cum se precizeaza si în urmatorul capitol, „Accentul pe continuturi”, informatia devine într-un anumit sens coextensiva culturii, mai ales ca notiunea de informatie bruta, deci în afara procesului de comunicare si fara considerarea practicii de utilizare a acesteia, nu are nici un sens.

JSRI • No.9 Winter 2004 p.146

Iar de aici decurge influenta crescanda a media, de masa sau de grup.

Spre deosebire de curentele post-moderne care predicau odata supunerea totala a productiei fata de cerere, a mass-media fata de cerintele pietei, autorul propune un model în care dereglementarea impusa de institutiile europene în domeniul audio-vizualului se combina cu o concentrare monopolista si cu o centralizare a activitatilor în jurul catorva grupuri leader încat „elementele cele mai marcante si care deschid perspectivele de viitor cele mai interesante se deruleaza în afara spatiului public politic” (p. 183). Aceste recentralizari private au ca si corolare tendinta spre monopolizarea drepturilor de difuzare, formarea unei piete de produse informationale europene, precum si targhetarea unor piete segmentate si personalizate.

Segmentarea pietelor culturale se resimte si la nivelul spatiului public, fapt ce implica, cum se arata în capitolul „Un spatiu public fragmentat si practici individualizate”, o partiala invalidare atat a teoriilor sociologice ce urmeaza gandirea asupra interactiunilor interindividuale ale lui Simmel, Goffman sau Garfinkel, cat si a criticilor macrosociale facute de Habermas sau Arendt. Autorul propune depasirea acestei dihotomii dintre micro- si macro-comunicare, reorientand analiza celor patru modele de comunicare (presa de opinie, presa comerciala de masa, mass-media audio-vizuale si relatiile publice generalizate) pe alte criterii: relatia modele/subiectii cetateni, populatia implicata de ofertele mediatice, linia editoriala a articolelor si a programelor, raportul cu politicul si economicul, tipul de organizare adoptat si tehnicile de comunicare dominanta. Sus-amintita depasire a dihotomiei se sprijina si pe suprapunerea dintre public si privat, prin responsabilizarea individului în a-si asuma normele sociale, prin vulgarizarea istoriei, a psihologiei si a sociologiei, prin supraabundenta de reality-show-ri.

Dupa analizarea relatiei dintre dispozitivele tehnice ale comunicarii si structura sociala, unde arata ca „Schimbarile tehnice pot fi arareori disociate de schimbarile sociale, inclusiv pe perioade scurte de timp; ele pot fi întelese în adevaratul lor sens doar daca sunt asociate unor transformari sociale fundamentale, ce se manifesta pe termen lung” (p. 212), autorul reia, spre a completa, problemele educatiei, a reorganizarii teritoriale si a vietii cotidiene, probleme a caror analiza fusese începuta în studiul din 1989. 

Modelele expuse în carte, si care se propun ca elemente ale unei gandiri profunde ce este nevoita sa bricoleze într-o jungla a carei elemente de cartografie abia se inventeaza, ajuta la întelegerea unei realitati de care riscam sa fim doar traiti. Pastrand de la început si pana la final o modestie ce-i permite sa avanseze teorii îndraznete pentru ca nu le declara finale si nici macar corecte sau adevarate, Bernard Miège ne invita, precum Wittgenstein invita la aruncarea scarii, sa nu-i consideram modelele ca pe niste idei imuabile ale vreunui cer platonic: „Modelele comunicationale trebuie deci privite ca un element ajutator al analizei si nu ca un cadru fixat o data pentru totdeauna, dupa care nu ar mai ramane altceva de facut decat sa i se caute «aplicatiile»” (p. 185).

JSRI • No.9 Winter 2004 p.147

JSRI • No. 9/Winter 2004