Abstract: In 1967, the Anglican Consultative Council (ACC) and the Lutheran World Federation (LWF) appointed a Committee in order to begin formal conversations. The first series of theological dialogues resulted in the Pullach Report (1972), which surveyed the variety of issues affecting Anglican‑Lutheran relations. The ACC and the Executive Committee of LWF convened a Joint Working Group in 1975 to review responses to the Pullach Report. A new Joint Working Group was convened in 1983. The Cold Ash Report (1983) surveyed the state of Lutheran Anglican relations and explored the concept of full communion, as a description of the life together. Finally, in 1998 the Anglican-Lutheran International Working Group was convened by ACC and LWF. The Porto Allegre Report (2002) provide a picture of the present state of Anglican‑Lutheran relations, and analyze issues raised by the present relations between Anglicans and Lutherans.

Fiecare dintre Bisericile, confesiunile sau simplele comunitati religioase, indiferent de vechimea, numarul sau evlavia credinciosilor precum si de contextul istoric în care îsi duc existenta, are convingerea nestramutata ca poseda Adevarul revelat si se socoteste datoare sa îl apere împotriva oricarei interventii externe. Caracterul intransigent al experientei religioase exclude aprioric relativismul unei uniri, care ar deplasa oricat de putin centrul preocuparilor fiecareia dintre aceste entitati crestine. În acelasi timp, dezbinarea confesiunilor si cultelor crestine este nu numai anacronism fata de tendintele dominante ale secolului nostru, ci si suferinta sau slabiciune din punct de vedere religios.

Unitatea, ca atribut al Sfintei Treimi, caracterizeaza Biserica întemeiata de Mantuitorul Hristos prin Jertfa de pe Cruce (Fapte XX, 28), avand scopul de a continua activitatea de sfintire si de

JSRI • No.9 Winter 2004 p.27

mantuire a credinciosilor. Biserica a fost întemeiata, în chip vazut, la Ierusalim, atunci cand, în urma Pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli, prin cuvantul propovaduirii acestora, a luat fiinta cea dintai comunitate crestina (Fapte II, 41).

De-a lungul istoriei crestinismului, unitatea Bisericii a fost zdruncinata de numeroase erezii si schisme. Dintre acestea, amintim trei evenimente majore ale caror urmari încercam si astazi sa le remediem: primul a avut loc în anul 451, în urma definitiei dogmatice a Sinodului al IV-lea Ecumenic, care nu a fost acceptata de catre reprezentantii factiunii extremiste a Scolii Alexandrine[1]; al doilea survine în anul 1054, atunci cand Biserica Apuseana s-a despartit de cea Rasariteana[2], iar al treilea s-a petrecut de-a lungul secolului al XVI-lea, cand în urma miscarilor reformatoare din cadrul Bisericii Occidentale s-au rupt Bisericile Protestante[3].

Începand din secolul al XI-lea si pana în prezent, s-au facut numeroase încercari de refacere a unitatii pierdute a Bisericii lui Hristos, toate fiind însa sortite esecului, desi comunitatile crestine s-au straduit, mai mult sau mai putin, si se straduiesc înca, sa aduca la îndeplinire dorinta Mantuitorului „ca toti sa fie una” (Ioan XVII, 11-21), „o turma si un Pastor” (Ioan X, 16).

Consiliul Ecumenic al Bisericilor (The World Council of Churches), organizatie internationala de referinta în cadrul Miscarii Ecumenice (The Ecumenical Movement)[4], care a aparut în urma primei Adunari Generale de la Amsterdam (1948), si-a fixat doua finalitati: prima, care priveste în mod direct însasi fiinta Bisericii, este cresterea ei duhovniceasca pana la constiinta starii fagaduite de Hristos, „o turma si un Pastor”, iar a doua are în vedere aducerea la îndeplinire a poruncii de a fi propovaduita Evanghelia si unirea tuturor Bisericilor (Matei XII, 25)[5].

Doua dintre ramurile crestinatatii occidentale desprinse din Biserica Occidentala în prima jumatate a secolului al XVI-lea, al caror dialog ecumenic bilateral urmeaza a fi prezentat, s-au implicat, prin Bisericile locale ale Comuniunii Anglicane (Anglican Communion)[6] si, respectiv, ale Federatiei Luterane Mondiale (Lutheran World Federation)[7], în actiunile Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

A. Acorduri între biserica Angliei si bisericile luterane din Europa de nord, în prima jumatate a secolului al XX-lea

Implicarea Comuniunii Anglicane într-un dialog teologic bilateral, la nivel mondial sau local, trebuie sa fie fundamentata cu necesitate pe acceptarea de catre partenerul ecumenic a celor patru puncte doctrinare fixate în cadrul Conferintei de la palatul Lambeth din anul 1888, cunoscute sub numele de Lambeth Quadrilateral[8]. Drept urmare, înca de la începutul conversatiilor, oricare partener de dialog ecumenic al unei comunitati anglicane trebuie sa recunoasca urmatoarele:

JSRI • No.9 Winter 2004 p.28

Sfintele Scripturi ale Vechiului si Noului Testament, care cuprind toate cele necesare mantuirii, fiind norma si criteriul fundamental de credinta;

Simbolul Apostolilor ca Marturisire baptismala si Simbolul Niceean ca afirmatie suficienta a credintei crestine;

cele doua Sfinte Taine instituite de Însusi Hristos – Botezul si Cina Domnului – administrate prin folosirea constanta a cuvintelor de instituire ale lui Hristos si a elementelor folosite de El;

episcopatul istoric, adaptat local, în ceea ce priveste metodele administrarii lui, la nevoile variate ale natiunilor si popoarelor chemate de Dumnezeu la Unitatea Bisericii Lui.

Dupa cum vom detalia în subcapitolele care urmeaza, în prima jumatate a secolului al XX-lea, Biserica Angliei (Church of England) a fost singura reprezentanta a Comuniunii Anglicane care a initiat contacte ecumenice cu alte entitati ecleziastice crestine. Primele contacte anglicano-luterane au avut drept parteneri, pe de o parte, Biserica Angliei, iar pe de alta parte, Bisericile Luterane nationale din Scandinavia, fapt datorat, în primul rand, apropierii geografice si, mai apoi, similitudinilor de ordin doctrinar. Succesiv, s-au încheiat acorduri principiale cu Biserica Suediei (1909-1922)[9] si cu cea a Finlandei (1935)[10]. În anii imediat urmatori si celelalte Biserici Luterane din spatiul nordico-baltic (Letonia, Estonia, Norvegia, Danemarca si Islanda) au intrat în contact cu Biserica Angliei[11].

1) Biserica Angliei – Biserica din Suedia.

Reprezentanti ai celor doua Biserici nationale sus-mentionate au avut oportunitatea de a coabita, începand cu secolul al XVII-lea, într-un spatiu extra-european: America de Nord[12]. Nu putine au fost situatiile în care luteranii suedezi s-au adresat comunitatilor anglicane în vederea solutionarii unor situatii exceptionale: hirotonii prezbiteriale, intercomuniune saptamanala acolo unde nu exista o comunitate proprie, etc. Aceasta realitate ecleziastica din spatiul nord-american a fost prezentata într-o circulara a Clerus Comitialis, în anii 1865-1866: „un episcop al Bisericii Episcopale Engleze din Statele Unite, prezent acum în capitala noastra, ne-a oferit amabile asigurari pentru ca aceia dintre concetatenii nostri, care merg în locuri unde nu exista comunitati evanghelico-luterane, pot fi siguri ca gasesc asistenta necesara, atat în probleme spirituale cat si în cele temporale, în mainile clerului Bisericii Engleze, daca acestia aleg sa se adreseze lor, fara ca nici o cat de usoara încercare sa fie facuta de catre Biserica Engleza sa-i pateze cu alte doctrine decat acelea pe care Biserica noastra le învata sau sa îi separe, din orice punct de vedere, de la aceasta Biserica”[13].

Dupa discutii incipiente cu privire la relatiile dintre Bisericile nationale ale Angliei si Suediei, care au avut loc atat la Conferintele de la Lambeth (1888 si 1897)[14], cat si la întalnirile anuale ale Convocatiilor de Canterbury si York, în anul 1908 s-a stabilit înfiintarea unei comisii anglicane[15] care sa cerceteze succesiunea apostolica din Biserica luterana suedeza. Întalnirile celor doua comisii (anglicana, respectiv luterana) au fost co-prezidate

JSRI • No.9 Winter 2004 p.29

de ep. de Winchester, H.W. Ryle, si de arhiep. de Uppsala, J.A. Ekman. Prin urmare, în anul 1911, comisia anglicana a alcatuit un Raport[16], care ulterior a fost prezentat celei de a sasea Conferinte de la Lambeth Palace (1920), în care se afirma ca succesiunea episcopala a fost mentinuta în Biserica Suediei si, de asemenea, exista o „conceptie corecta în ceea ce priveste treapta episcopala”. Cu toate ca termenul intercommunion a fost evitat, Raportul recomanda explicit ca luteranii din Suedia sa poata primi Holy Communion în Biserica Angliei, clerul luteran suedez sa poata predica în orice comunitate anglicana, iar ocazional sa existe participari reciproce la consacrarile episcopale[17]. Cu toate ca episcopii anglicani care au participat la Conferinta din anul 1920 au acceptat toate aceste recomandari fara a face vreun amendament, în anii urmatori, Convocatiile de Canterbury si York nu au luat în discutie aceasta problema. În anul 1922, notam raspunsul episcopilor luterani ai Bisericii Suediei, care se declara bucurosi pentru „mana întinsa” de catre Biserica Angliei, ce a judecat cu indulgenta chestiunea prezervarii succesiunii apostolice. În afara acceptarii anglicanilor la Holy Communion în Biserica Suediei, se transmiteau semnale pozitive în vederea reprezentarii episcopatului anglican la consacrarile ierarhice luterane[18].

În anii 1920 si 1927 (la Uppsala si, respectiv, la Canterbury), s-au savarsit hirotoniri episcopale la care au participat unul sau mai multi episcopi ai celeilalte Biserici, în baza precedentelor contacte. Aceasta reciprocitate episcopala ocazionala a continuat pana în anul 1959, cand arhiep. de Canterbury, Geoffrey Fisher, a suspendat-o neoficial, pentru a analiza validitatea teologica a hirotonirii femeilor din cadrul Bisericii luterane a Suediei. Abia în anul 1976, au fost reluate vechile obiceiuri, atunci cand arhiep. Donald Coggan, în conformitate cu declaratia General Synod al Church of England, a afirmat ca „nu exista obiectii fundamentale” în ceea ce priveste hirotonia femeii[19].

Cu toate acestea, oficializarea relatiei de intercomuniune cu Biserica Suediei, din partea anglicana, s-a facut abia în anii 1954-1955, cand Convocatiile de Canterbury si York au acceptat succesiunea episcopala suedeza[20]. O Comisie speciala, condusa de ep. G.K.A. Bell, a finalizat un nou Raport, care a fost aprobat de catre cele doua Convocatii: fara a se face mentiune despre consacrari episcopale comune, se permitea membrilor Bisericii Suediei sa primeasca Holy Communion si clerului luteran sa predice în Biserica Angliei. În mai 1960, Lower House a Convocatiei de Canterbury a cerut o revizuire asupra relatiilor dintre cele doua Biserici, ca urmare a hirotoniei unei femei în Suedia (aprilie 1960). Comisia condusa de R.L.P. Milburn (Dean de Worcester) a prezentat un Raport în octombrie 1961, care reafirma cele acceptate anterior (1954), adaugand: „clerului suedez ar trebui sa i se permita sa oficieze Holy Communion în conformitate cu propriul rit sau sa participe la ritul anglican în locasurile de cult anglicane”. Evident, erau exceptate de la aceste dispozitii femeile-preot din Biserica luterana a Suediei. Raportul a fost primit iar rezolutiile lui adoptate, fara vreun amendament[21].

JSRI • No.9 Winter 2004 p.30

2) Biserica Angliei – Biserica Evanghelico-Luterana din Finlanda.

A saptea Conferinta de la palatul Lambeth (1930) a cerut arhiep. de Canterbury, C.G. Lang, sa instituie o Comisie a Bisericii din Anglia, care sa cerceteze posibilele relatii cu Biserica nationala din Finlanda[22]. La momentul respectiv, adunarea sinodala de la Lambeth luase în considerare informatia neoficiala din Raspunsul episcopilor suedezi (1922), care sugerau existenta unor hiaturi în linia succesiunii apostolice a luteranismului finlandez. Comisia anglicana (condusa de episcopul de  Gloucester, Dr. A.C. Headlam) s-a întalnit cu o similara Comisie luterana finlandeza (condusa de episcopul de Tampere,  Dr. A. Lehtonen) mai întai la Londra (1933), iar apoi la Helsinki (1934). Raportul alcatuit în urma acestor doua întalniri a fost prezentat Convocatiilor de Canterbury si York. Cu toate ca se facea referire si la succesiunea nefericita de evenimente din anul 1884, cand prin moartea neasteptata a episcopilor din toate diocezele finlandeze, succesiunea apostolica a fost întrerupta (ulterior redobandita prin participarea episcopilor suedezi la hirotoniri ierarhice în Finlanda), Raportul sublinia, cu un vadit caracter irenic, ca „ambele Biserici au mentinut cele mai importante dogme ale credintei crestine”[23].

Dupa o dezbatere serioasa[24], ambele Convocatii au adoptat recomandarile Raportului cu privire la comuniune si la reciprocitatea prezentei la viitoarele consacrari episcopale, însa termenul intercommunion a fost evitat. Se exprima totusi speranta unei viitoare „intercomuniuni complete”, chiar daca pentru moment era folosita expresia: „comuniune iconomica”. Pentru restabilirea succesiunii episcopale comune, conditie absolut necesara pentru depasirea acestui stadiu, rezolutiile Convocatiilor anglicane recomandau Bisericii Finlandei sa invite pe arhiepiscopul de Canterbury sa hirotoneasca, alaturi de arhiepiscopul de Turku, ierarhi finlandezi, reciproca fiind, de asemenea, valabila. În martie-aprilie 1936, urmare a rezolutiilor favorabile promulgate de Convocatii, arhiepiscopul de Turku, Erkki Kaila, a scris arhiepiscopului de Canterbury, C.G. Lang, aratandu-i ca Biserica Luterana a Finlandei nu priveste episcopatul istoric „ca o conditie sine qua non pentru o slujire valida”, dar totusi exista între cele doua Biserici „un acord fundamental în ceea ce priveste doctrina crestina”[25]. Prima hirotonire episcopala în Finlanda cu o prezenta anglicana activa a avut loc în anul 1951.

3) Biserica Angliei – Bisericile Evanghelico-Luterane din Letonia si Estonia.

În anul 1935, arhiepiscopul Letoniei si episcopul Estoniei s-au adresat printr-o scrisoare comuna arhiepiscopului de Canterbury, C.G. Lang, solicitandu-i, într-o exprimare voalata, acelasi compromis facut fata de Biserica Evangelico-Luterana a Finlandei. Drept urmare, delegati ai celor trei Biserici s-au întrunit sub co-presedintia episcopului de Gloucester (Dr. A.C. Headlam),

JSRI • No.9 Winter 2004 p.31

arhiepiscopului Letoniei (Dr. T. Grünbergs) si episcopului Estoniei (Dr. H.B. Rahamägi), mai întai la Londra (mai 1936), iar apoi, la Riga si Tallinn (iunie 1938). Rezultatul a fost alcatuirea unui scurt Raport[26], prin care se arata ca toate Bisericile în cauza au pastrat, în comun, „cele mai importante dogme ale credintei crestine”. În acelasi timp, se recomanda, precum si în celelalte cazuri, participarea reciproca la hirotonirile episcopale, admiterea reciproca la Holy Communion a credinciosilor celor trei Biserici, invitarea episcopilor baltici la viitoarea Conferinta de la Lambeth, precum si savarsirea Botezului si Cununiei de catre clerul anglican pentru luteranii estonieni si letoni din diaspora, fiind si în acest caz valabila reciproca. Convocatiile de Canterbury si York au acceptat toate aceste recomandari în ianuarie si, respectiv, mai 1939[27]. Ultima propunere din Raport avea sa fie un neprevazut beneficiu pastoral pentru comunitatile estoniene si letone din Marea Britanie, în timpul si dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Însa, date fiind conditiile vitrege ale istoriei celor doua state baltice si implicit ale Bisericilor Luterane din teritoriile lor, prima participare anglicana la o hirotonire episcopala s-a întamplat abia în anul 1989, atunci cand episcopul de Gibraltar a luat parte la hirotonirea arhiepiscopului Letoniei, Karlis Gailitis (†1992)[28].

4) Biserica Angliei – Bisericile din Norvegia, Danemarca si Islanda.

Conferinta de la Lambeth din anul 1948 a recomandat arhiepiscopului de Canterbury organizarea unei Comisii de dialog care sa intre în contact cu similarele acesteia din cadrul Bisericilor Luterane din Danemarca, Norvegia si Islanda[29]. Aceasta s-a întamplat în urma prezentarii, în cadrul lucrarilor Conferintei sus-amintite, a unei scurte digresiuni, cu caracter informativ, despre discutiile purtate între cele patru Biserici la Chichester, în anul 1947. Astfel, în anul 1951 s-au întalnit la Oslo delegati ai tuturor Bisericilor implicate. Conducerea Comisiei anglicane a fost încredintata Prof. A.M. Ramsey. Episcopul de Oslo, Dr. E. Berggrave, a condus delegatia norvegiana, episcopul de Aarhus, Dr. S. Hoffmeyer, pe cea daneza, iar Revd. J. Jonsson, a fost unicul reprezentant al Bisericii din Islanda. Pe langa obisnuita certificare a existentei doctrinelor fundamentale ale credintei crestine în toate cele patru Biserici, au fost aratate si similitudinile din domeniul pastoral si al practicii sacramentale. Cu toate diferentele evidente în privinta treptei episcopale, cele trei Biserici Luterane au subscris ideii ca succesiunea prin hirotonire episcopala este totusi „un element esential în continuitatea slujirii si a Bisericii”. Raportul[30] concluziona ca hirotonirile episcopale interconfesionale nu sunt potrivite, cel putin pentru respectivul stadiu al dialogului, deoarece nu exista înca o recunoastere reciproca a slujirilor. Ca si în precedentele contacte ale Bisericii Angliei cu Biserici

JSRI • No.9 Winter 2004 p.32

Luterane din Nordul Europei s-a hotarat acceptarea reciproca a credinciosilor la Holy Communion. Raportul alcatuit la Oslo (1951) a fost prezentat Convocatiilor anglicane în anii 1953 si 1954 (Canterbury si York, respectiv)[31]. Dupa ce s-au purtat discutii asupra terminologiei ce trebuia folosita pentru definirea relatiei – unii considerau corect termenul „admisi” (admitted) decat cel de „bine-primiti” (welcomed) – rezolutia finala stipula ca membrii celor trei Biserici Luterane „pot fi bine-primiti” la Holy Communion în Biserica Angliei[32].

Au existat, dupa aceste rezolutii favorabile, unele probleme în aplicarea comuniunii asupra careia se convenise (1951), pe de o parte, între Biserica Evangelico-Luterana din Danemarca si Biserica Angliei, iar pe de alta parte, între aceeasi Biserica Nordica si Biserica Presbiteriana din Scotia. Astfel, în „Cartea Constitutiei Bisericii din Danemarca si Norvegia” (The Book of Order of the Church of Denmark and Norway), redactata în anul 1685, în capitolul al V-lea intitulat „Sacramentul Cinei Domnului” (The Sacrament of the Lord's Supper), erau prevazute urmatoarele: „nici o persoana de religie (confesiune) straina sa nu primeasca sacramentele de la altar înainte sa fie instruita pe deplin în credinta noastra si sa nege orice relatie cu precedenta sa religie, în fata preotului”[33]. Deci, în conformitate cu cele stipulate aici era imposibila orice forma de comuniune cu o confesiune crestina din afara lumii luterane.

În ianuarie 1955, episcopii danezi s-au întalnit pentru a raspunde unei scrisori trimise de arhiep. de Canterbury, G.F. Fisher, în care li se aducea la cunostinta ospitalitatea Bisericii Angliei fata de credinciosii luterani din Danemarca. Acestia s-au adresat Ministerului Afacerilor Bisericesti (Ministry of Ecclesiastical Affairs) pentru a oferi o „confirmare canonica” (canonically confirmation), tuturor celor care doreau implementarea rezolutiilor anglicane. La început, Ministerul a dat un raspuns ambiguu, însa ospitalitatea euharistica a danezilor fata de anglicani a fost confirmata printr-o ordonanta regala (royal ordinance), datata 5 aprilie 1956, care promulga urmatoarele: „este permis membrilor Bisericii Scotiei si Bisericii Angliei sa ia parte la Euharistie în congregatiile Bisericii Nationale Daneze, cu conditia ca preotul în cauza sa doreasca sa o administreze acestora”[34]. Aceasta ordonanta a fost comunicata episcopilor Bisericii Luterane din Danemarca printr-o circulara departamentala a Ministry of Ecclesiastical Affairs, avand data de 17 aprilie 1956. Schimburile de scrisori dintre cele doua Biserici pe parcursul anului 1957, descriau relatia aceasta ca fiind o intercomuniune limitata[35].

Aceste contacte ecumenice anglicano-luterane, din prima jumatate a secolului al XX-lea, au avut ca partener de dialog anglican, numai Church of England. Cu toate acestea, se poate afirma ca aceasta Biserica locala reprezenta Comuniunea Anglicana prin extensie, deoarece toate relatiile au avut ca punct de plecare rezolutii ale Conferintelor de la Lambeth Palace, organul suprem deliberativ, care exprima si mentine unitatea lumii anglicane. Pe de alta parte, este sesizabila uzitarea frecventa a sintagmelor intercomuniune partiala si comuniune iconomica (care implica acceptarea reciproca a credinciosilor celeilalte confesiuni la Euharistie, precum si participarea la consacrarile episcopale în

JSRI • No.9 Winter 2004 p.33

comun), cu scopul de a sublinia atat stadiul atins, cat mai ales necesitatea continuarii dialogului pentru a atinge nivelul intercomuniunii depline (care presupune posibilitatea schimbului reciproc de slujitori sacramentali – interchangeability of ordained ministries – episcopi, preoti sau diaconi, drept marturie practica a unitatii doctrinare).

B. Conversatia ecumenica anglicano-luterana la nivel mondial si regional

Pasul decisiv în stabilirea unui dialog anglicano-luteran la nivel mondial a fost facut abia în anul 1967 prin înfiintarea unui Comitet ad-hoc, care avea drept scop analizarea punctelor de contact de la care sa fie pornita conversatia ecumenica. Acest Comitet s-a întrunit pentru prima data în noiembrie 1967 la Berlin, cand a fost redactat un Memorandum[36], ce propunea înfiintarea unei Comisii mixte de dialog, recunoscuta de Comuniunea Anglicana si, respectiv, de Federatia Luterana Mondiala. Se stipula clar în textul Memorandum-ului ca rolul Comisiei mixte anglicano-luterane este întreit: a) de a realiza un dialog mondial anglicano-luteran, b) de a stabili contacte anglicano-luterane în plan practic si c) de a întocmi Rapoarte regulate cu privire la stadiul relatiilor anglicano-luterane, care sa fie trimise autoritatilor superioare ale celor doua Biserici.

Rezolutiile favorabile din partea celor doua organe deliberative (Conferinta de la Lambeth a Comuniunii Anglicane si Adunarea Generala a Federatiei Luterane Mondiale) au facut ca, între anii 1970-1972, Comisia mixta anglicano-luterana (Anglican-Lutheran International Conversations - ALIC) sa se întruneasca în patru sesiuni: la Oxford – Anglia (septembrie 1970), la Løgumkloster – Danemarca (martie-aprilie 1971), la Lantana – S.U.A. (ianuarie 1972) si la München – Germania (aprilie 1972)[37].

La sfarsitul celor patru întalniri, Comisia mixta de dialog a redactat un Raport general (Raportul de la Pullach – 1972), structurat în cinci sectiuni, asupra unor chestiuni doctrinare si practice: în prima sectiune a fost abordata problema izvoarelor cu autoritate în Biserica (Sfanta Scriptura, Simbolurile de credinta, Marturisirile doctrinare, Traditia si curente noi în gandirea teologica contemporana); în sectiunea a doua este dezbatuta problema Bisericii; cea de-a treia sectiune trateaza despre relatia dintre Cuvantul lui Dumnezeu si Sacramente (Botezul si Cina Domnului); în sectiunea a patra se ia în discutie Preotia apostolica; în ultima sectiune se analizeaza cultul divin al celor doua confesiuni. Recomandarile de la sfarsitul Raportului traseaza perspectivele dialogului teologic anglicano-luteran: a) se încuraja practicarea intercomuniunii între anglicani si luterani; b) participarea si savarsirea în comun a slujbelor liturgice; c) se recomanda recunoasterea reciproca a apostolicitatii celor doua Biserici; d) munca respectivei Comisii mixte sa fie continuata de catre un alt Comitet; e) vizite ierarhice reciproce, schimburi de clerici, profesori si studenti; f) sa se uneasca eforturile pe teren social[38]; etc.

În anul 1973, plecandu-se de la una dintre recomandarile Comisiei anglicano-luterane, s-a hotarat înfiintarea unui Grup mixt de lucru (Joint

JSRI • No.9 Winter 2004 p.34

Working Group), care sa urmareasca reactiile cu privire la Pullach Report, din partea fiecarei comunitati anglicane sau luterane, urmand ca apoi sa vina cu sugestii pentru viitorul relatiilor anglicano-luterane. Acest Grup s-a întalnit pentru prima data la Geneva, în decembrie 1975, propunand reluarea contactelor, însa divizarea dialogului dupa criteriul regional (zonal): S.U.A., Europa si Tanzania[39]. Acest proiect a fost aprobat atat de catre Consiliul Consultativ Anglican (Anglican Consultativ Council), cat si de Comitetul Executiv (LWF Executive Committee) al Federatiei Luterane Mondiale. Urmare a acestei decizii au fost instituite Comisii regionale anglicano-luterane, în vederea continuarii discutiilor dintre cele doua Biserici.

Conferinta de la Lambeth din anul 1978, în chestiunea dialogului ecumenic anglicano-luteran, s-a pronuntat în favoarea adancirii relatiilor deja existente. Astfel, s-a recomandat, în primul rand, studierea cu atentie a Raportului alcatuit de Comisia mixta internationala, problema care de altfel fusese dezbatuta de catre Consiliul Consultativ Anglican în cadrul întalnirilor sale din anii 1971, 1973 si 1976, iar în al doilea rand, cercetarea posibilitatii recunoasterii doctrinei ecleziologice luterane, tinandu-se cont de rezolutiile anglicane favorabile[40]. Dupa o întalnire pregatitoare a Comisiei regionale europene anglicano-luterane (Anglican-Lutheran European Regional Commission - ALERC), care a avut loc la St. Albans – Anglia (noiembrie 1979), au urmat trei sesiuni propriu-zise: la Edinburgh – Scotia (august 1980), la Pullach – Germania (iulie 1981) si la Helsinki – Finlanda (august-septembrie 1982). Între temele discutate la aceste întalniri amintim: Preotia (universala si harica), Teologia euharistica, Cultul divin si Euharistia, Identitatea si integritatea traditiilor anglicane si luterane în Europa de astazi, etc.

În urma celor trei întalniri, Comisia mixta europeana anglicano-luterana a redactat un Raport (Raportul de la Helsinki – 1982), care a luat în calcul toate rezultatele contactelor anterioare (1969-1982). Dupa o scurta Introducere, unde sunt enuntate locurile si perioadele în care au avut loc cele trei întalniri amintite, Raportul continua cu o prezentare a relatiilor anglicano-luterane, în spatiul european, de-a lungul timpului. Cea mai importanta din punct de vedere doctrinar este partea a treia a Raportului, unde sunt prezentate, în paralel, urmatoarele probleme dogmatice: Justificarea, Botezul, Euharistia, viata spirituala si cultul liturgic, Episcopatul si Preotia harica si despre Biserica. În încheierea Raportului, Anglican-Lutheran European Regional Commission recomanda: a) intercomuniunea între anglicani si luterani; b) savarsirea în comun a Euharistiei; c) hirotoniri episcopale în comun; d) vizite reciproce ale clericilor, profesorilor si studentilor pentru aprofundarea relatiilor existente[41].

Un moment prielnic pentru întarirea relatiilor anglicano-luterane a fost comemorarea a cinci sute de ani de la nasterea reformatorului Martin Luther. În noiembrie 1983 au avut loc doua mari celebrari publice, la Leipzig si la Worms, în Germania. Printre numerosii invitati a fost prezent si arhiepiscopul de Canterbury, Dr. Robert A.K. Runcie, care a avut ocazia de a se adresa în plenul Sinodului Bisericii

JSRI • No.9 Winter 2004 p.35

Evanghelice Luterane, tinut la Worms[42], unde si-a exprimat dorinta de a se face eforturi comune în vederea unirii Bisericilor Anglicane cu cele Luterane.

La scurt timp dupa aceasta aniversare, între 28 noiembrie-3 decembrie 1983, a avut loc o noua întalnire a Joint Working Group-ului anglicano-luteran, la Cold Ash – Anglia[43]. Rezultatul întalnirii a fost redactarea unui nou Raport (Raportul de la Cold Ash – 1983), care analizeaza stadiul la care s-a ajuns în dialogul teologic anglicano-luteran, atat la nivel mondial, cat si regional, iar apoi traseaza noi directive. Dupa o scurta prezentare a rezultatelor relatiilor anglicano-luterane anterioare, Grupul mixt subliniaza scopul final al dialogului: a) stabilirea unei depline comuniuni între anglicani si luterani, însa fiecare dintre cele doua Biserici sa îsi mentina autonomia si sa recunoasca reciproc catolicitatea si apostolicitatea celeilalte; b) hirotoniri episcopale în comun; c) slujbele liturgice sa poata fi savarsite, de asemenea, în comun[44]. Recomandarile de la finalul Cold Ash Report sunt revelatorii: a) pana la deplina intercomuniune între anglicani si luterani, se recomanda o împartasire euharistica interimara (interim eucharistic sharing); b) Anglican Consultative Council si Lutheran World Federation sa depuna eforturi sustinute pentru dezvoltarea relatiilor existente si pentru continuarea dialogului; c) sa fie stabilit un Comitet permanent de continuare a dialogului, care sa ia în discutie probleme de credinta unde mai exista înca diferente între cele doua Biserici (relatia dintre succesiunea apostolica, Preotia universala si episcopatul istoric); d) sa fie tinute conferinte comune, în probleme teologice si pastorale, la nivel regional[45]; etc.

Urmare a uneia dintre recomandarile Joint Working Group-ului a fost stabilit un Comitet pentru continuarea dialogului international anglicano-luteran (Anglican-Lutheran International Continuation Committee – ALICC), care s-a întalnit în octombrie 1986 la Wimbledon – Anglia[46]. Raportul alcatuit de acest Comitet (Raportul de la Wimbledon – 1986) nu este decat o analiza asupra contactelor dintre cele doua Biserici, atat la nivel mondial, cat si regional. Dupa ce sunt amintite precedentele dezbateri teologice anglicano-luterane la nivel mondial, ALICC remarca recentele cooperari locale: în Tanzania, unii episcopi anglicani au primit invitatii de a participa la hirotoniri episcopale luterane; în S.U.A., a avut loc o a treia serie de dialoguri luterano-episcopale (precedentele avusesera loc în 1972 si 1981), care a produs un important document doctrinar, The Gospel and its Implications; în Canada, începand cu octombrie 1983 s-a deschis seria unor conversatii anglicano-luterane, alcatuindu-se chiar un scurt Raport care prevedea recunoasterea reciproca între cele doua Biserici; în Europa, Biserica Angliei a continuat relatiile cu Bisericile Luterane din Scandinavia, prin organizarea unor Conferinte pe teme pastorale si teologice, din doi în doi ani, dar, în acelasi timp a stabilit contacte si cu Biserica Evanghelica din Germania si cu Federatia Bisericilor Evanghelice din R.D.G.; în Australia, Bisericile Luterane de aici, care de altfel nu fac parte din Federatia Luterana Mondiala, au început, în anul 1974, un fructuos dialog cu Biserica Anglicana din Australia[47]. În finalul Raportului, ALICC a trasat doua directive viitoarelor sesiuni de dialog anglicano-luteran: în primul rand, regandirea

JSRI • No.9 Winter 2004 p.36

si reformularea întelesului intercomuniunii dintre cele doua Biserici, deoarece au existat controverse dupa exprimarile Raportului de la Cold Ash în aceasta privinta; în al doilea rand, organizarea unei dezbateri speciale, cu tema Episcopatul în relatie cu misiunea Bisericii astazi, stabilind chiar aspectele care ar trebui discutate[48].

Astfel, în toamna anului 1987, la Niagara Falls – Canada, au avut loc doua întalniri deosebit de importante pentru continuarea cu succes a dialogului. Mai întai, între 24 – 29 septembrie, s-a desfasurat proiectata dezbatere pe tema Episkope, fiind urmata imediat, între 30 septembrie – 3 octombrie, de o întalnire a ALICC, care a alcatuit si un Raport (Raportul de la Niagara – 1987). În afara membrilor ALICC, la Niagara Falls au fost invitati sa participe teologi anglicani si luterani reprezentativi[49], care au sustinut comunicari stiintifice în granitele temei mentionate[50].

Niagara Report[51] a oferit sansa diferitelor Biserici Anglicane si Luterane, în plan local, sa faca pasul decisiv spre scopul final al dialogul ecumenic: unitatea vizibila, deplina (full, visible unity), prin stabilirea unui punct de vedere comun asupra celei mai spinoase probleme dogmatice: treapta episcopala (necesitatea si importanta ei) în Biserica. Dupa Introducerea, în care este subliniata imperativitatea fixarii unui numitor comun în relatia succesiunii apostolice cu episcopatul istoric, urmeaza sectiunile[52]: Natura Bisericii si misiunea ei, Premise pentru misiunea Bisericii, Doctrine comune Anglicanilor si Luteranilor.

În partea finala a sectiunii a doua se explica modalitatea în care trebuie continuata structura de conducere a Bisericii preservata din perioada apostolica, folosindu-se atat argumente scripturistice (Marcu X, 43-45; Fapte XX, 28; I Timotei IV, 12-16; I Petru V, 1-4), cat si patristice (Sf. Ignatie al Antiohiei), urmate apoi de o scurta istorie asupra mentinerii treptei episcopale pana la Reforma[53]. Nici chiar reformatorii nu au atacat episcopatul istoric, dupa cum marturiseste Confesiunea de la Augsburg (1530): „Sfantul Petru interzice episcopilor sa-si exercite suprematia ca si cum ei ar avea puterea sa constranga Bisericile potrivit vointei lor. Nu este în intentia noastra sa gasim modalitatile de reducere a puterii episcopilor, dar speram si ne rugam ca ei sa nu constranga constiintele noastre spre pacat. Daca ei nu doresc sa faca aceasta si ignora cererea noastra, îi lasam sa se gandeasca la felul cum vor raspunde pentru acestea în fata lui Dumnezeu, deoarece prin încapatanarea lor dau ocazia diviziunii si schismei, pe care ei, de fapt, ar trebui sa le previna”[54].

În sectiunea a patra (paragrafele 88-96) sunt mentionate masurile care trebuie aplicate în cadrul fiecareia dintre cele doua confesiuni pentru depasirea celui mai important obstacol din calea intercomuniunii: succesiunea apostolica si episcopatul istoric. Astfel, în Bisericile Luterane toate persoanele care exercita slujirea unui episkope sa primeasca titlul de episcop sau episcop sufragan (vicar). Apoi, trebuie revizuite modalitatile de alegere a episcopilor (începand chiar de la procedurile de identificare si nominalizare pentru alegerea în treapta de episcop, iar odata alesi durata slujirii sa fie pana la moarte sau retragere), care ulterior trebuie periodic rediscutate. În conformitate cu hotararea canonului 4 al Sinodului I Ecumenic de la

JSRI • No.9 Winter 2004 p.37

Niceea (325), trebuie revizuite riturile pentru hirotonia unui episcop, deoarece este absolut necesara prezenta a cel putin trei episcopi. În cazul în care se va ajunge la intercomuniune între cele doua Biserici este normal ca unul dintre episcopii participanti la hirotonirea unui ierarh luteran sa fie de confesiune anglicana, aceasta fiind o recunoastere a „deplinei autenticitati a slujirilor din cadrul Bisericii Luterane” . În cele din urma, se recomanda partii luterane ca episcopii sau vicarii lor sa aiba voie sa hirotoneasca clerici numai în regiunile respective (dioceze, districte, etc.)[55].

În privinta Bisericilor Anglicane, acestea trebuie sa realizeze o revizuire canonica importanta pentru a putea sa recunoasca autenticitatea treptelor ierarhice existente în Bisericile Luterane. Fundamentul acestei actiuni sta în recunoasterea ca „succesiunea apostolica în oficiul episcopal nu consta, cu necesitate, într-un lant continuu al celor care hirotonesc catre cei hirotoniti, ci în succesiunea în functia conducatoare a Bisericii, care rezida în continuitatea credintei apostolice”[56]. Apoi, trebuie sa fie stabilite structuri colegiale care sa revizuiasca periodic canoanele, cu scopul evaluarii si îmbunatatirii slujirii episcopale. În cele din urma, este recomandat ca la hirotonirile ierarhilor anglicani sa fie invitati sa participe si episcopi luterani, acesta fiind un simbol al consultarii reciproce si al interactiunii reale în privinta episcopatului istoric.

Depasindu-se aceasta problema, Conferinta anglicana de la Lambeth (1988) si Adunarea Generala a Federatiei Luterane Mondiale (1992) au fixat un nou obiectiv pentru apropierea dintre cele doua confesiuni crestine la nivel mondial: un studiu comprehensiv asupra treptei diaconale. Au urmat doua întalniri pregatitoare: prima la Johannesburg (februarie 1993), aici stabilindu-se limitele temei propuse, iar a doua la West Wickham (aprilie 1995), o adevarata conferinta teologica pe problema diaconatului în Biserica[57]. Pornind de la analizele teologico-lingvistice prezentate la ultima dintre aceste reuniuni anglicano-luterane, ALIC a propus un proiect detaliat, cu titlul Diaconatul ca oportunitate ecumenica, care a fost dezbatut la Kloster Wennigsen (langa Hanovra), în octombrie 1995.

Raportul finalizat aici (Raportul de la Hanovra – 1995) a fost dedicat memoriei unui diacon din Biserica Evanghelico-Luterana din America (Evangelical Lutheran Church in America), Tom Dorris, care s-a ocupat de colationarea raspunsurilor tuturor Bisericilor locale fata de textul Baptism, Eucharist and Ministry (Documentul de la Lima – 1982)[58] cu privire la treapta diaconala.

În introducerea Raportului[59] este amintita lucrarea exegetica a lui John Collins, intitulata Diaconia: reinterpretarea vechilor surse[60], care analizeaza sensul cuvantului diakonia în Biserica primara. Astfel, se afirma ca acest termen se refera la serviciul unui „intermediar” (go-between) sau agent care îndeplineste activitatile altuia. În epistolele pauline, termenul desemneaza pe aceia care propoveduiesc Evanghelia lui Dumnezeu. Urmatoarele sectiuni trateaza despre: Fundamentele teologice ale diaconatului si slujirii diaconale, Diversitate si comuniune în formele actuale ale slujirii diaconale si O diaconie instituita[61].

JSRI • No.9 Winter 2004 p.38

Analiza asupra formelor actuale de exprimare a slujirii diaconale, în cadrul celor doua confesiuni crestine, releva urmatoarele aspecte: pe de o parte, Comuniunea Anglicana a pastrat treapta diaconala si dupa perioada Reformei, iar termenul diacon, în contextul uzual anglican, desemneaza o persoana care îndeplineste aceasta slujire; pe de alta parte, Bisericile Luterane, dupa Reforma din secolul al XVI-lea, nu au pastrat aceasta treapta în ierarhia lor bisericeasca. În traditia luterana, diaconul desemneaza o persoana care se ocupa de diverse probleme pastorale sau de serviciul social într-o congregatie, cu diferenta ca nu primeste o hirotonie speciala în acest scop. Totusi, diversitatea formelor sub care este prezenta slujirea diaconala în cele doua traditii nu este o piedica în calea comuniunii: aceasta diversitate este deschisa cooperarii si îmbogatirii reciproce. Pe langa slujitorul bisericesc care primeste o hirotonie speciala în acest sens (forma anglicana), pot exista si alte persoane (mireni), care sa îndeplinesca misiunea diaconiei în societate (forma luterana). Definindu-se slujitorii respectivei trepte ierarhice ca fiind „chemati sa fie agenti ai Bisericii cu scopul interpretarii si receptarii nevoilor, sperantelor si problemelor din cadrul Bisericii si societatii”[62], se ajunge la afirmarea unor principii comune atat anglicanilor, cat si luteranilor.

Adunarea Generala a Federatiei Luterane Mondiale (Hong Kong, 1997) si Conferinta anglicana de la Lambeth Palace (1998) au hotarat înfiintarea unui Grup International anglicano-luteran de lucru (Anglican-Lutheran International Working Group), care sa monitorizeze progresul înregistrat de dialogul anglicano-luteran atat la nivel mondial, cat si la nivel regional, dar, în acelasi timp, si sa exploreze posibilitatile de aprofundare a acestei relatii. Au avut loc trei întalniri ale ALIWG[63], dupa cum urmeaza: în Virginia – S.U.A. (februarie 2000), la Skálholt – Islanda (2001) si la Porto Alegre – Brazilia (mai 2002). Documentul[64] (Raportul de la Porto Alegre – 2002) prezinta panoramic situatia actuala a relatiilor ecumenice anglicano-luterane si analizeaza problemele care au aparut. În final, sunt trasate o serie de recomandari[65], care au menirea sa întareasca, dar si sa dezvolte relatiile ecumenice anglicano-luterane.

Avand rezolutii favorabile din partea Anglican Consultative Council si respectiv LWF Executive Committee, unele Biserici locale, care apartin celor doua confesiuni, si-au manifestat dorinta de a încheia Acorduri bisericesti, care sa demonstreze avansatele relatii teologice existente între anglicani si luterani. Astfel, în Australia a fost lansata o propunere în vederea unui viitor acord, intitulata Common Ground: Covenanting for Mutual Recognition and Reconciliation[66] (în noiembrie 2000, între Biserica Anglicana si cea Luterana din Australia). În zona americana a dialogului au aparut doua proiecte pentru realizarea unitatii vizibile depline a Bisericii lui Hristos: Called to Common Mission[67] (aprobat dupa interminabile discutii în anul 2000, între Biserica Episcopala si Biserica Evanghelico-Luterana din S.U.A.) si Waterloo Declaration[68] (intitulat Called to Full Communion, propus în anul 1997 si aprobat oficial în anul 2001, între Biserica Anglicana si Biserica Evanghelico-Luterana din Canada). În regiunea europeana au fost încheiate, pana în

JSRI • No.9 Winter 2004 p.39

prezent, trei acorduri bisericesti: The Meissen Common Statement[69] (intitulat On the Way to the Visible Unity, propus în anul 1988 si aprobat oficial în anul 1991, între Biserica Angliei si Federatia Bisericilor Evanghelice din Republica Democrata Germana si Biserica Evanghelica din Germania), The Porvoo Common Statement[70] (intitulat Together in Mission and Ministry, propus în anul 1992 si aprobat oficial în anul 1996, între Bisericile Anglicane din Marea Britania si Irlanda si Bisericile Luterane Nordice si Baltice) si The Reuilly Common Statement[71] (intitulat Called to Witness and Service, propus în anul 1997 si aprobat oficial în anul 2001, între Bisericile Anglicane din Marea Britanie si Irlanda si Bisericile Luterane si Reformate din Franta – unite în Conseil Permanent Luthéro-Reformé).

Cele trei acorduri anglicano-luterane din zona europeana au reusit stabilirea unitatii euharistice. Singurul dintre acestea care a depasit nivelul intercomuniunii euharistice a fost Acordul bisericesc Porvoo, care a ajuns la stadiul intercomuniunii depline, aceasta însemnand posibilitatea schimbului reciproc de slujitori sacramentali între Bisericile locale semnatare. Respectivul Acord a fost considerat de catre specialistii avizati drept „un veritabil progres” (a breakthrough) pe calea redobandirii unitatii Bisericii, fiind de o importanta deosebita atat prin prisma numarului de Biserici locale (12) angajate la discutii, cat mai ales prin dinamizarea „simplei recunoasteri reciproce între Biserici”[72], urmarita consecvent în precedentele dialoguri anglicano-luterane. Fara a minimaliza catusi de putin eforturile evidente de reconciliere doctrinara în cadrul dialogului anglicano-luteran finalizat prin textul Acordului bisericesc Porvoo, analiza ortodoxa nu poate trece peste tipologia ecleziologica hibrida promovata de acest document ecumenic. De altfel, în ciuda acestei eclesiologii sincretice, ramane valabila întrebarea la care trebuie sa raspunda si cu care se confrunta, din ce în ce mai des, Bisericile Luterane în contextul ecumenic al momentului: structura ierarhica episcopala apartine lui esse sau lui bene esse al Bisericii?

Privita din aceasta perspectiva, participarea teologiei ortodoxe la reconstruirea unei comunitati conciliare pentru generatia viitoare, pe plan local si ecumenic, este capitala[73]. Exista riscul ca actorii Miscarii Ecumenice, drept reactie fata de indiferenta si improvizatia în materie de ecumenism a autoritatilor bisericesti ortodoxe de astazi, sa se îndeparteze de tipologia ecleziologica si ecumenica ortodoxa si astfel, sa sacralizeze un amestec de confesionalisme si ecleziologii incompatibile, sub pretextul ca nu exista nici un model de unitate în trecut si nici o alternativa ecumenica pentru viitor.

Note: