Abstract: This paper attempts at giving a definition of pluralism from a Christian point of view, concerning the construction of a Christian identity of Europe. The sources of the article range from the Economic Chart and the dialogue between Habermas and cardinal Ratzinger, to the beliefs of a Lutheran bishop, to the orthodox ecclesiology of one of the New Testament and to the reconciliation between the Catholics and the Orthodox believers.

Evenimentul, cu oarecare impact la nivelul opiniei publice internationale, prezent în constiinta mea acum, când alcatuiesc acest text, se refera la Rocco Butiglione, candidatul desemnat la postul de comisar european pentru Comisia de Securitate, Justitie si Libertati, si are în vedere exprimarea publica a convingerilor sale religioase[1], afirmând ca “homosexualitatea este un pacat”, iar sensul unei casatorii este “de a permite femeilor sa aiba copii si sa fie protejate de barbati”. Cei care au votat

JSRI • No.9 Winter 2004 p.52

împotriva candidaturii comisarului european au argumentat ca exista pericolul discriminarii pe motive sexuale a unei minoritati[2]. Rocco Buttiglione a replicat ca ar putea sa renunte la candidatura decât sa fie discriminat din cauza ca este catolic. El a argumentat ca opiniile sale religioase nu pot constitui o piedica în activitatea din cadrul Comisiei, atâta vreme cât problema homosexualitatii este considerata una teologica, fara ca aceasta orientare sexuala sa fie considerata un delict.

Acestea sunt faptele unei istorii prezente sau recente, în care asistam la construirea, cu o repeziciune de neimaginat acum, poate, cincizeci de ani, a unei entitati politice, economice, administrative si, nu în ultimul rând, culturale, o istorie care a consemnat, pe rând, aparitia notiunii de “cetatenie europeana”[3], elaborarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[4] si adoptarea Constitutiei Uniunii Europene din 18 iunie 2004. Trebuie mentionat faptul ca textul Cartei Drepturilor Fundamentale face referire la libertatea de gândire, de constiinta si de religie (la capitolul despre Libertate) si proclama principiul diversitatii culturale, religioase si lingvistice si pe cel al interzicerii discriminarii (capitolul despre Egalitate). Sunt create, astfel, conditiile în vederea recunoasterii unui nou spatiu al diversitatii culturale si religioase, care concureaza în demnitate cu spatiul american. Modelul este împrumutat, într-o oarecare masura, de peste ocean, deodata chiar si cu principiul “corectitudinii”, aplicat în Statele Unite uneori fara discernamânt si cu puterea unei doctrine autoritariste. Oricum, Europa reprezinta spatiul existentei unui dialog în care, desi mai sunt uneori manifeste încrâncenari si sincope, partile au posibilitatea sa-si faca cunoscute opiniile[5], într-o cultura a dezbaterii angajate si libere, a multitudinii interpretarilor si a argumentarii.

În conditiile determinate, în primul rând, de considerente politice si economice, crestinismul este chemat la o reevaluare a pozitiei lui în spatiul european al traditiilor culturale si religioase. În particular, Biserica Ortodoxa este nevoita sa opereze la o schimbare în cea ce priveste dialogul cu celelalte confesiuni crestine, în sensul dublarii dialogului ecumenic care se desfasoara de câteva zeci de ani în cadrul Consiliului Ecumenic. Initiativa ortodoxa trebuie sa se materializeze, mai întâi, în relatii restrânse, la nivel de teologi, pentru ca, ulterior, dar într-un timp relativ scurt, reclamat de ritmul alert al schimbarilor care se petrec în dimensiunea laica, sa poata fi stabilita o strategie comuna si un discurs unitar care sa raspunda noilor standarde europene. Acest dialog are sansa de a arata ca integrarea europeana si cristalizarea unei identitati europene comporta si alte aspecte decât cele economice, politice, administrative. Uniunea Europeana, de la cele dintâi proiecte si pâna la concretizarea lor cea mai complexa a fost înteleasa drept un organism în care cele trei dimensiuni au fost considerate suficiente. Acum, au remarcat-o multe voci, fie apartinând intelectualitatii crestine, fie autoritatilor religioase, Europa are nevoie de un suflet, iar acest suflet poate fi dat de religie. “Aceasta este cheia catre inima Europei”, remarca Gerhard Maier[6], care, comentând mai sus citatul articol 51, afirma ca Uniunea Europeana recunoaste contributia Bisericilor crestine la construirea noii Europe,

JSRI • No.9 Winter 2004 p.53

angajându-se la un dialog deschis, transparent si constant cu religia. Episcopul lutheran remarca faptul ca, odata cu reconturarea noii harti europene a religiilor, în care nu vor mai fi valabile vechile împartiri confesionale si religioase, este necesara existenta unei marturii crestine comune care sa plece de la autoritatea de necontestat pentru nici una dintre denominatiunile crestine, a Bibliei. Aceasta marturie nu trebuie limitata la o “contributie culturala”; dimpotriva, sarcina crestinismului la formarea noii Europe consta în “propovaduirea împreuna a Evangheliei, prin cuvânt si fapta, pentru binele tuturor oamenilor” (Carta Ecumenica, semnata la 22 aprilie 2001, art. 2). Aceasta sarcina se impune cu atât mai limpede cu cât Europa se afla în fata unor provocari fara precedent, determinate, bunaoara, de liberalizarea moralei si de evolutia tehnologica (clonare, eutanasie, conceptia in vitro s.a.). Un alt aspect al marturiei tine de dimensiunea universala a religiei care, în cazul crestinismului, este afirmata în inseparabilitatea dintre persoana lui Hristos, Logosul întrupat, si Adevar. Aceasta dimensiune universala a crestinismului trebuie dezvoltata din perspectiva dialogului interreligios, pentru ca “fara o teologie argumentativa, capabila de dialog si care sa lucreze în plan stiintific, va fi dificil ca în aceasta Europa multiculturala si multireligioasa sa se intermedieze cunoasterea credintei crestine”[7].

Marturia comuna se întemeiaza pe “koinonia” (comuniunea) în Hristos si, în acest caz, trebuie recunoscuta necesitatea unei aliante spirituale ca antidot la indiferentism si la relativism. Dar dovada cea mai puternica în ceea ce priveste constiinta necesitatii unei marturii comune într-o Europa unita îl reprezinta articolul 7 al Cartei Ecumenice: “pe baza credintei noaste crestine, noi militam pentru o Europa umana si sociala, în care sa fie respectate drepturile omului si principiile de baza ale pacii, dreptatii, libertatii, tolerantei, participarii si solidaritatii”.

Evident, discursul teologului lutheran este unul modern, deschis tuturor sugestiilor unei lumi în plin proces de globalizare, care are avantajele (circulatia informatiei, mijloace moderne de comunicare) si dezavantaje (atomizarea, iresponsabilizarea relatiilor interumane).

Totusi, trebuie recunoscut ca valorile crestine pierd teren în fata unui mod de viata tot mai îndepartat de modelul hristic, mod de viata care si-a facut simtita prezenta prin separarea bisericii de stat, prin laicizarea si secularizarea tot mai accentuata a existentei. Crestinismul este, astfel, chemat la toleranta, o toleranta activa diferita de cea pe care o impunea Iosif al II-lea prin Edictul sau celebru din 1782, în Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germana. Toleranta laica este expresie a fortei, nu a slabiciunii: “Ea nu înseamna recunoasterea acelorasi drepturi pentru cei care gândesc altfel. Ceea ce se tolereaza se limiteaza la sfera vietii particulare si interioare si la libertatea exercitarii cultului propriu”[8]. Toleranta religioasa acorda libertate deplina persoanei umane, considerând, pe de o parte, ca omul este supus greselii si, pe de alta parte, ca este perfectibil[9]. Tocmai acest ideal al perfectibilitatii umane îl aseaza crestinismul în centrul mesajului sau si tocmai acest ideal procura si ratiunea suficienta în vederea unui misionarism continuu.

JSRI • No.9 Winter 2004 p.54

În acest context apare întrebarea daca statele democratice se pot sustine singure, prin resursele laice sau este nevoie sa se recurga si la alte resurse, culturale si religioase, iar raspunsul la aceasta întrebare dezvaluie calea pe care va trebui clarificat raportul culturii si al religiei la structurile democratiei europene si raportul traditiilor culturale si religioase una la cealalta. Reluând, în cadrul Simpozionului Aspecte crestine ale identitatii europene (22-23 octombrie 2004, Facultatea de Teologie Romano-Catolica, Cluj) discutia dintre Cardinalul Ratzinger si Jurgen Habermas despre fundamentele prepolitice ale statului democratic, profesorul Andrei Marga afirma ca democratia nu va putea supravietui daca nu va interveni crestinismul ca noua sursa de motivare. În dialogul dintre filosoful german si cardinalul romano-catolic[10], este formulata întrebarea asupra necesitatii fundamentelor morale ale societatilor noastre pluraliste. Cu aceasta ocazie, Jurgen Habermas arata ca o societate secularizata si democratica trebuie sa tina seama, în numele pluralismului, de viziunea religiei asupra valorii vietii si demnitatii mortii, pentru ca într-o societate laica poate fi admisa, în spatiul public, importanta ratiunii religioase. Ideea poate fi dezvoltata pâna la afirmatia ca, în relatia ei cu o religie, autoritatea seculara (demarcata riguros de dimensiunea religioasa) trebuie sa accepte si sa respecte ca atare ceea ce religia recunoaste drept revelat. Aceasta afirmatie determina, alaturi de principiul secular al lipsei de preeminenta sau al exemplaritatii, o sumara configurare asupra modului în care functioneaza o societate pluralista. De aici si sensul tolerantei religioase, în viziune seculara, nu este de a compatibiliza religiile traditionale între ele si nici de a le schimba perceptia propriei unicitati.

La rândul lui, cardinalul Ratzinger recunoaste ca argumentul naturii atât de des folosit în teologia catolica este tocit, acceptând ca teologia nu mai poate ignora demersurile filosofiei pentru ca, lipsita de ratiune, se apropie de fundamentalism si ar trebui evitata.

Identitatea crestina a Europei ramâne sa se realizeze în jurul valorilor crestine comune, a caror aplicabilitate nu trebuie sa ignore nici spatiul privat, nici spatiul public. Despre aceasta Cardinalul Ratzinger nota: “ceea ce este pur real, fara idei direct morale, nu poate sa atraga; în acelasi mod, ceea ce este unic ideal, fara continut politic concret, ramâne fara efect si gol”[11]. O identitate crestina europeana se poate construi pornind de la credinta comuna în Hristos ca Dumnezeu întrupat, credinta care da crestinilor posibilitatea de a se cunoaste mai bine unii pe altii si de a se respecta mai mult, pregatind astfel drumul unitatii lor. Actiunile sociale comune se vor constitui într-o marturie catre lume, o marturie în lucrare, un ecumenism social, fara a înlocui idealul ecumenismului eclezial al unitatii într-o singura Biserica.

O perspectiva fecunda din care pluralismul poate capata noi valente semantice este cea culturala, conform careia catolicismul, protestantismul si ortodoxia sunt întelese drept variante stilistice ale Europei. Astfel privind, Europa este o constructie crestina unitara în structura careia nu pot exista fracturi si socuri, iar Iisus Hristos devine “modelul absolut salvator si indispensabil pentru o lume civilizata europeana”[12]. Chiar primul mileniu,

JSRI • No.9 Winter 2004 p.55

cu toate controversele teologice-culturale, trebuie vazut nu atât din perspectiv conflictului sau incompatibilitatilor teologice dintre Orient si Occident, cât din perspectiva unui „pluralism al formularilor teologice, un pluralism care nu cunoaste reducerea la uniformitate”[13]. Aceasta viziune pluralista asupra oikumenei crestine, ofera o alta posibilitate de a întelege tensiunea culturala si doctrinara în care se vor afla, la un moment dat, cele doua parti ale crestinismului european de la Schisma (1054) pâna în 1968, odata cu ridicarea anatemelor: „Abia în momentul în care uniformitatea începe sa se impuna, pozitiile teologice încep sa devina neînduratoare prin adaugarea unei încarcaturi afective”[14]. Relatia dintre cele doua biserici Ortodoxa si Catolica este una complementara si ar putea constitui un model pentru definirea actuala a pluralismului european, în care partile sunt considerate ca parteneri de dialog[15]. Prin aceasta interpretare, Scrima emite (chiar daca acum 40 de ani) o conceptie a unitatii pe care, mai întâi, a experimentat-o, dar nu oricum, ci marcat de constiinta necesitatii profunde a acestei unitati. Pentru împlinirea ei, Ortodoxia redescopera Occidentului întelegerea Bisericii drept „comunitatea a tuturor credinciosilor” în care se face simtita lucrarea lui Hristos Cel Înviat[16], iar aceasta unitate nu trebuie atât creata, cât reactualizata între acesti interlocutori. Scrima schiteaza o ecleziologie a comuniunii (koinonia), caracterizata de un pluralism tainic si istoric, în care relatia dintre Ortodoxie si Catolicism se înfatiseaza ca model teonomic al unei comunitati europene.

În aceasta ipostaza fiind, crestinismul va reusi sa reactualizeze relatia cu lumea, redescoperind sensul fundamental al acestei relatii si fara a ramâne tributar unor dihotomii (activism-spiritualitate, pesimism-optimism, progresism-traditionalism) pe cât de false, pe atât de paguboase, care si-au pus amprenta pe chipul actual al lumii noastre. Pledoaria aceasta pentru un pluralism de inspiratie crestina pleaca de la presupozitia existentei, înca, a unei Europe spirituale, care, dupa toate semnele, va fi din ce în ce mai ignorata. Dimensiunea aceasta, fundamentala pentru istoria ideii europene, trebuie redescoperita, iar perspectiva crestina poate aduce o contributie deloc de neglijat si, prin afirmarea careia, unii reprezentanti ai autoritatii religioase sau dintre intelectualii crestini se pot elibera de complexul persecutiei si de sentimentul ghetoizarii, nascatoare, precum s-a vazut adeseori în istoria recenta, de reactii care, pentru mentinerea dialogului cu ”celalalt” si a constiintei identitare, nu duc, în afara asocierii cu o gândire de inspiratie fundamentalista, la nimic pozitiv.

Note: