Lumile religioase se schimba dupa regulile proprii, iar despre Eliade s-au spus si se vor mai spune multe atât ca persoana, despre legaturile sale politice, cât si ca savant, unde astazi se poate observa un demers mai mult de negare a operei sale în întregime, decât o încercare de analiza coerenta a ei, iar aceasta cu toate ca este o mare nevoie de asa ceva.

Aparitia acestui volum scoate în evidenta faptul ca opera si persoana lui Mircea Eliade se afla înca în atentia lumii stiintifice mondiale,  aducându-si o contributie obiectiva atât la analiza operei eliadiene, cât si a profesorului Eliade. La alcatuirea sa au luat parte unii dintre cei mai importanti cercetatori din sfera istoriei si filosofiei religiei de astazi din spatiul universitar american.  Volumul este editat de profesorul Bryan Rennie si cuprinde o tematica diversa, de la critica operei eliadiene, la filosofie, analiza literara, reflectii personale si aplicatii ale operei marelui istoric al religiilor care a fost Mircea Eliade.

În partea de critica avem trei savanti, Roger Corless, Russell T. McCutcheon si Robert A. Segal. La Corless observam angajamentul  cu care ne propune sa  construim depasind “esecul” lui Eliade. În demersul sau arunca o privire de arhitect asupra a doua lucrari eliadiene: The Eliade Guide to World Religions si Essential Writings from Around the World [lucrare denumita initial From Primitives to Zen]. Fara sa aduca prea multe argumente convingatoare ne asigura ca munca lui Eliade este un “rezultat nul”. Astfel, un potential cititor nu s-ar prea putea folosi eficient, de aceste doua lucrari mentionate, în cazul în care ar fi pus sa predea un curs de introducere în religie; însa, cum se face ca ramâne la opinia generala conform careia aceste doua lucrari sunt compendiile autoritare ale disciplinei numita istoria religiilor, chiar si cu precizarea ca ele sunt confuze si trimit la confuzii?

Ideea lui Corless este ca doar o abordare polimetodica a what-would-die-for-systems adica o combinare de instrumente investigative, din afara istoriei religiilor, împreuna cu metodele specifice istoriei religiilor – specifica conceptiei eliadiene, ne va putea permite în sfârsit sa închidem era eliadiana cu “demnitate”. Iar acest lucru doar pentru a putea îngropa rezultatul nul al muncii sale înspre un nou demers care poate permite trecerea spre alte întrebari.

McCutcheon intra în scena direct cu – afacerea Eliade.  Asta doar pentru ca este deranjat de faptul ca acest “caz” a ramas în mare masura marginal pentru munca majoritatii cercetatorilor istoriei religiilor. Iar uimirea sa creste în special referitor la faptul ca înca se mai folosesc categoriile eliadiene. Pentru acest autor apar ca semnificante legaturile dintre aparatorii contemporani ai lui Eliade si opera acestuia, precum si caile prin care cercetatorii religiilor au marginalizat unele probleme de context, cum ar fi: puterea, conflictul din studiile religiilor, mitul, ritualul, si înca multe altele. Teza acestui cercetator este ca modalitatea prin care cercetatorii religiei au raspuns la dezbaterea privitoare la Eliade si politica este, ea însasi, reprezentativa pentru tentativele de “de-istoricizare”, care, datorita rutinei, considera religia ca o autonoma si ireductibila experienta personala care nu poate fi explicata ci doar descrisa, interpretata, iar, în cele din urma, apreciata în “planul ei de referinta”. Astfel, nu este de acord cu lucrarile unor David Cave sau Bryan Rennie, considerând ca de atitudinea acestora se apropie si  Carl Olson.

La  McCutcheon, jargonul lui Eliade nu face decât sa “adoarma”, sa “linisteasca” cititorii într-o stare de stupoare ne-critica. Însa prin închiderea sau sfârsitul “erei Eliade”, acest cercetator întelege în studiul religiilor o re-descriere a problemelor teoretice, definitiilor, metodelor si datelor. într-un cuvânt întelege “re-descrierea” religiei însesi.

Robert Segal afirma ca pretentia lui Eliade fata de “miturile moderne” nu are o baza solida, deoarece acestea ar trebui sa îndeplineasca aceleasi functii ca si acelea ale miturilor traditionale; însa, aceasta pretentie ar fi putin convingatoare, astfel ca si din textul lui Segal apare ideea ca demersul lui Eliade este un esec.

Bryan Rennie, autorul introducerii si al concluziilor acestui volum, apreciaza ca profunda critica lui Corless, însa, doar în problema studiului religiilor la clasa. Noi suntem cauza esecului, dupa Rennie, deoarece am esuat în folosirea întelegerii pozitiei lui Eliade, sau a alteia, în tendinta de a ne construi propria taxonomie. Rennie conchide ca ar mai exista si posibilitatea ca Roger Corless sa fi “esuat” în înregistrarea importantei gândirii lui Eliade. Are o atitudine nuantata fata de McCutcheon, care preia refrenul lui Corless, si contribuie cu cel mai critic articol din volum, dar nu împartaseste cu acesta “parerea”ca demersul eliadian ar fi fost o piedica în dezvoltarea domeniului de studii religioase.

Robert Segal, pentru Rennie, pleaca de la o eroare de întelegere a demersului eliadian, iar acest lucru îl conduce la concluzii gresite. Aceasta neîntelegere face posibila interpretarea lui Segal, conform careia miturile moderne nu exista. Rennie scoate în evidenta în mod convingator ca de fapt avem de-a face cu doua definitii ale mitului, cea a lui Segal, dupa care nu pot exista, si este corecta; dar avem si definitia lui Eliade, dupa care prezenta miturilor în lumea moderna este greu de negat.

Critica acestor savanti este una care se înscrie în curentul deja destul de puternic care l-a cuprins pe Eliade si care angreneaza nume foarte importante ale studiilor religioase.

În analiza lui Tim Murphy regasim o noua lectura care evidentiaza accentuarea de catre Eliade a relatiei dintre subiectivitate si hermeneutica – si considerata fecunda, dupa Murphy, daca este integrata în contextul “turnurii subiective” a stiintelor umane moderne si ale culturii. Aceasta re-contextualizare explica cum “subiectivitatea transistorica”, umanismul eliadian, este o forma care întareste conditia de posibilitate a tipului de hemeneutica a religiei pe care a descris-o si practicat-o Eliade. Din punctul de vedere a lui Murphy aceasta este mostenirea lasata de Eliade în istoria studiului religiilor. Cu o singura precizare, Murphy astazi vede studiile religioase ca îmbratisînd paradigma genealogiei postmoderne ceea ce face sa ne îndreptam într-o era post-subiectiva, deci post-Eliade.

Allan W. Larsen este favorabil metodei fenomenologice folosite de Eliade. Pentru acest autor, Eliade reveleaza rezultatul unei dialectici între ceea ce este “dat” si actul creativ care aduce acel “material” spre beneficiul întelegerii noastre. Maniera aceasta a ascultarii atente si a simpatiei imaginative este poate singura care ne ajuta sa începem sa întelegem religiile lumii.

Analizînd critica lui J. Z. Smith la Eliade, Carl Olson îi da primului dreptate referitor la neglijarea diferentelor de catre Eliade si pentru accentuarea asemanarilor, însa aceasta nu înseamna ca metoda comparativa nu are un rol viabil si folositor. Printr-o trecere în revista a predecesorilor lui Eliade, Olson precizeaza diferentele si similitudinile care apar dintr-o asemenea analiza. Fata de Corless, Olson spune ca o punere de acord cu faptul ca folosirea de catre Eliade a metodei comparative reprezinta o înbunatatire mai mare sau mai mica fata de folosirea aceleiasi metode de catre predecesorii sai nu duce la exagerata asertiune conform careia cariera savanta eliadiana a fost un grandios esec.

Mac Linscott Rickets si Rachela Permenter se ocupa de opera literara a lui Eliade. Marele biograf ne ofera date despre raspunsul americanilor la proza eliadiana, precum si la prezenta lui Eliade ca scriitor de fictiune în America, iar Permenter gaseste conexiuni între romantism si postmodernism, precum si “postmodernismul romantic” la Eliade, caruia îi vede opera literara ca pe un “pod” între romantism si postmodernism.

N. J. Girardot relateaza despre influenta eliadiana asupra carierei sale academice; trece prin abordarea eliadiana a istoriei comparative a religiilor subliniind si aerul epocii de la sfârsitul anilor ’60. Girardot spune ca incapacitatea noastra în a recunoaste importanta operei eliadiene în termenii sai, vine dinspre caderea sau capitularea cererilor mundane ale istoriei, în special cea a defensivei si retardatei istorii a studiului academic al religiei. Opera lui Eliade, ne spune cu convingere Girardot, continua sa aiba sens pentru studiul religiilor, deci ar trebui sa apreciem demersul eliadian.

Wendell Charles Beane în observatiile personale pe care le face reuseste sa scoata în evidenta faptul ca teoriile trebuie sa fie practice în sala de clasa. Dupa analiza lui Rennie, Beane în problemele pe care la abordeaza aici cere o reîntoarcere a  elementului filosofic în istoria religiilor. Este nevoie de o antropologie filosofica si de o filosofie religioasa axata pe fiinta, sens si adevar asa cum apar în datele istoriei religiilor. 

Douglas Allen este de acord ca reînnoirea culturala este posibila prin intermediul hermeneuticii creatoare, ca aceasta schimba fiintele umane moderne si duce la crearea unor noi valori culturale. Pentru aceasta fenomenologia si istoria religiilor sunt esentiale pentru iminenta întâlnire sau a dialogului dintre cultura moderna occidentala si cea traditionala non-occidentala. Pe lânga acestea Allen ne spune ca desi am învatat multe de la Eliade am fost si aceia care au respins, sau reformulat unele din supozitiile sale, principiile metodologice, interpretarile sau judecatile, cu alte cuvinte am fost destul de selectivi în abordarea noastra.

David Cave în “spatiul sacru si influenta sa în formarea virtutii”subliniaza importanta limbajului datorat lui Eliade pentru  întelegerea dorului fundamental pentru o viata cu sens; “spatiul sacru”, sustine Cave, nu este altceva decât o parte a acestui limbaj, iar întelegerea eliadiana a acestuia ne ajuta în sporirea calitatii umane.

William E. Paden se ocupa aici de conceptul de locuire a lumii religioase, precum si de caile prin care aceasta poate avea loc. Descopera ca în discursul operei eliadiane sunt mai multe voci care permit integrarea categoriilor sale într-un mai larg, contemporan, model de studiu comparativ. Se poate observa, dupa cum subliniaza si Rennie, ca Paden împartaseste cu David Cave ideea ca Eliade înca este aplicabil si de folos. Astfel, lumile religioase ar trebui întelese de istoricul religiilor în termenii modului lor de comportament si ale vederilor lor asupra lumii, moduri  care sunt parti ireductibile ale locuirii lumilor religioase.

În finalul volumului, Rennie afirma ca cei care cred în gândirea eliadiana si o valorizeaza în mod pozitiv sunt cei care o pot folosi. Exemple se gasesc în volumul de fata, Allen cu reînnoirea personala, Cave pentru cultivarea virtutii, iar Paden în compararea locuirii lumilor religioase.

Rennie încheie cu precizarea referitoare la paradigmatica întelegere a studiilor religioase, nu foarte bine articulata, însa stabilita, si, cu siguranta este foarte influentata de lucrarile lui Mircea Eliade; iar, dezbaterea din jurul lui arata ca domeniul este surprinzator de sanatos si coerent.

Lectura acestui volum ne introduce în sfera interpretarilor operei eliadiene, si dupa cum reiese din fiecare articol în dezbatere, domeniul studiilor religioase se muleaza pe cercetarea savanta efectuata de Eliade de-a lungul carierei sale. Iar, daca se poate cere atât de categoric aruncarea în trecut, ca depasita, aceasta opera singura ramâne vie si fecunda.

JSRI • No. 8/Summer 2004