Cartea lui Jean-Claude Milner, Înclinatiile criminale ale Europei democratice [Les penchants criminels de l’Europe démocratique], aparuta în 2003 la Editura Verdier si primita cu mare rezerva, este centrata pe problema evreiasca; „la question juive” – expresie celebra, axa a lumii, lasa de înteles Milner, a carei realitate ori metafora a persistat de-a lungul secolelor, este aici si cea în jurul careia se învîrte în continuare Europa democratica, Europa recenta, unificata (sau, în orice caz, aflata pe drumul unificarii), cea care ar vrea sa faca abstractie de însusi substantivul „evreu”, caci acesta o incomodeaza, o arunca într-o multitudine de stupefactii ontologice sau o pune în situatia (dezagreabila) de a valida formele cele mai perverse ale unei ideologii invizibile. Eseul lui Milner este de o mare gravitate si profunzime, nu numai

JSRI • No.8 Summer 2004 p.134

din motivele tematice amintite, cît datorita nivelului la care autorul întelege sa plaseze întreaga problematica: cel al inconstientului colectiv. „Antecedentele” psihanalitice (lacaniene, mai precis) ale lui Milner sînt bine cunoscute. Nu insistam. Ceea ce trebuie subliniat aici este modul în care un autor cu autoritatea (în spatiul francez, cel putin) lui Milner, cu parcursul lui universitar (de normalian, lingvist, psihanalist, excelent cunoscator al lui Proust sau Mallarmé, director de programe la Colegiul International de Filosofie etc.), întelege sa raspunda, în chip erudit si autoritar, pe un ton adesea sententios, la întrebarea simpla privind cauzele violentelor antisemite recente, în cartiere linistite pîna nu demult, unde vecinatatea mai multor comunitati era senina si pacifica.

Ceea ce surprinde, dintru început, este titlul cartii: în mod ciudat, el apare, pe masura lecturii, extrem de prudent fata de teza sustinuta, caci, foarte rapid, întelegem ca nu este vorba doar de simple „înclinatii” criminale pe care Europa democratica le-ar avea fata de chestiunea evreiasca, ci de un fenomen structural, care, dupa Milner, a dominat gîndirea nascuta în secolul Luminilor pîna în 1945. Ceea ce se întîmpla dupa aceasta data este o schimbare de nuanta: sensul acestui fenomen devine ineluctabil.

Ce înseamna enuntarea unui astfel de argument în discursul milnerian? Înseamna, întîi de toate, ca Europa raspunde violentei instinctive si distrugatoare printr-o violenta referentiala si structurala; ca furoarea fuzionala de care da dovada în chestiunea evreiasca, de la Revolutia Franceza încoace, si care atinge apogeul în disolutia comunitatii evreiesti odata cu nazismul, este substantial conformista. Întocmai mecanismului lapidarii, bine descris de René Girard, ea trimite la realitati antropologice arhaice, ale caror sechele ori amintiri apar în traditiile tuturor culturilor, si permite fiecarui agresor individual, prin faptul însusi ca este un fenomen de masa, a se simti inocent. „Crima inocenta” (Pierre Legendre) este paradigma – de la agresiunea adevarata, la lenta infuzie de tacere în fata ei. La Milner, aceasta mai înseamna si ca nazismul nu ar fi decît continuitatea „naturala”, daca se poate spune astfel, la cautarea unei „solutii”, nicidecum o ruptura. Ruptura ar fi doar de tip formal, si ar consta în gasirea procedeului propriu-zis de exterminare fizica a corpurilor, pe care regimurile precedente nu îndraznisera sau nu avusesera mijloacele materiale de a-l pune în practica: „Notiunea de solutie definitiva trebuie gîndita în interiorul configuratiei problema / solutie. Mai ampla si mai precisa, în acelasi timp, decît cea de solutie finala, aceasta atinge un punct decisiv: din vremea Luminilor înca, Europa, ghidata de stiinta moderna si de politica rationala, cauta o solutie definitiva la problema evreiasca, dupa cum a cautat, sa spunem, o solutie definitiva la problema mareelor sau la problema lui Molyneux, ori la cea a pauperismului etc. Fiecare natiune mare a culturii europene a crezut ca va gasi una, a ei; Franta si Germania ocupa locul întîi. Nazismul se înscrie în continuitatea acestei paradigme. El nu a inventat nici notiunea de problema evreiasca, nici pe cea de solutie definitiva, nici programul unei cautari perseverente a acestei solutii. A inventat doar mijloace noi.” (p. 13)

JSRI • No.8 Summer 2004 p.135

Teza cea mai puternica a cartii este însa alta: anume ca Europa de azi s-ar fi construit tocmai pe ruinele fumegînde ale genocidului evreilor, care, „în sfîrsit”, printr-un determinism inconstient, nu o mai frîneaza în continut sau în forma. Europa mediocratica poate sa-si vada linistita de treburile ei, sa se delecteze cu litote vertiginoase ori contorsiuni lingvistice cînd este vorba de evocarea expresiilor antisemite, sa pregateasca, începînd cu însasi fatalitatea societala a banalei agresiuni în metrou, excluziuni mai radicale si definitive decît oricare altele. Iar aceasta tocmai pentru ca problema a fost definitiv rezolvata. Milner o spune limpede: „Nemaiavînd, pentru întîia oara în istoria ei moderna, de rezolvat problema evreiasca, Europa putea, în sfîrsit, sa-si puna, în termeni realisti, problema unitatii. si nu în numele Romei sau al lui Carol cel Mare, ci în numele unei mize venind dinspre viitor: adecvarea, ca spatiu geopolitic, la societatea moderna nelimitata, al carei loc de nastere fusese. S-a început cuminte, cu peninsula (în dreapta si în stînga Rinului) si cu cizma italiana. Dar savantii stiau deja ca, în cele din urma, va trebui mers catre Est. Înaintea lui Hitler, s-ar fi temut de slabiciunea unor trupuri ori spirite frumoase. Dupa Hitler, nu mai aveau nimic de temut; hoarda urîta si bolnavicioasa fusese gazata. Ca si cei care erau frumosi si sanatosi, de altfel.” (p. 63)

Nu a mai ramas deci decît sufletul de anihilat, dupa exterminarea corpului. Ori, spune Milner, este tocmai lucrul spre care se afla aplecata azi Europa, cu harnicie. Parafraza unui citat bine cunoscut din Malraux, „Secolul XXI va fi rasist sau nu va fi”, precum si o fraza din Lacan, „Antijudaismul va fi religia naturala a umanitatii ce va veni”, deschid, spre final, perspectiva sumbra si devastatoare a lumii de mîine. Indiscutabil, si cum a fost, de altminteri, deja remarcat (Michel Deguy, Jean Daniel), cartea lui Milner este înca o proba menita a arata ca adevarata fragilitate a societatilor noastre nu este de ordin tehnic, ci ontologic, prinse cum sînt în cercul vicios al violentei mimetice. Desigur, în acest sens, ea raspunde unei nevoi de a verbaliza o disperare, este o forma de pesimism rational. De aici si îndemnul adresat evreilor de a întoarce spatele Europei de azi, de a se vindeca de toate iluziile Iluminismului si ale democratiei, de a-si cauta salvarea într-un spatiu exterior: „Cea dintîi datorie a evreilor nu este, asa cum credea Herzl, sa elibereze Europa de evrei. Cea dintîi datorie a evreilor este de a se elibera de Europa. Nu ignorînd-o (numai Statele Unite pot sa-­si permita asa ceva), ci cunoscînd-o în întregime, asa cum a fost ea – criminala prin intermediar – si asa cum a devenit: criminala prin omisiunea fara limite.” (p. 130)

Reactiile imediate, în presa si la radio, nu sînt legate atît de unele verdicte taioase, precum procesul intentat Ilumnismului de a fi fost la originea (directa sau nu, lucrul nu are mare importanta) abstractiei universaliste si a totalitarismului, cît de filiatiile pe care le stabileste, fara sa clipeasca, am spune, Milner. Hitler ar fi legatarul testamentar al lui Maurras, iar de Gaulle, Adenauer si Churchill ar reprezenta, de fapt, cei care termina gestul operatoriu facut de Hitler. Într-un anume sens, se poate spune ca cititorul este invitat (uneori somat) sa vada în spatele fiecarui act antisemit o tendinta naturala a

JSRI • No.8 Summer 2004 p.136

Europei de a duce la bun sfîrsit procesul unificarii. Europa de astazi se înfatiseaza lumii cu seninatatea, idealizata si nivelanta, a reconcilierii popoarelor ei drept program. Nu a putut, pîna la ora actuala, decît sa-si fabrice un pseudo-ideal în care categoria referentiala (si logica, spune gramaticianul Milner) a „totalitatii”, cea care, desigur, îi include pe toti (popoare, indivizi), este excluziva, atenta la evacuarea (sau negatia) a tot ceea ce ar dori sa ramîna în afara ei – ca este vorba de o valoare, de un grup, de un semnificant etc.: „Gratie unui semnificant care îl desemneaza disimulîndu-l, ori îl disimuleaza desemnîndu-l, numele de evreu îsi va fi jucat înca o data rolul istoric; prin proferarea lui, un ansamblu larg de fiinte vorbitoare a rezolvat problema care le împiedica sa se uneasca. În prezent, dupa ce unitatea a fost garantata de numele Unuia, în regimul uciderii Unuia, poate începe solutionarea singurelor probleme cu adevarat demne de umanitatea unita: prelungirea duratei de viata, sanatatea, mediul înconjurator si co-prosperitatea. La ciocnirea între nelimitatul umanitatii si limitatul resurselor.” (pp. 100-101)

Discriminanta si criminala, prin supresiunea radicala a exceptiilor, categoria totalitatii este deci intim legata de idealul rationalist de absorbtie a oricarui particularism ori diferenta. Astfel încît, numele evreu nu poate fi înteles decît ca un contrapunct ireductibil si, în acest sens, cel care permite fabricarea mitului colectiv al unei Europe civilizate, largite, unificate si unitare prin uitare ori prin negarea, pur si simplu, a unui spectru care nu-si are locul în hora vesela a iluziei colective: „Bunul european condamna Israelul si crede ca aceasta înseamna a condamna politica unui statulet, recent si poate efemer; însa la Durban ori la Paris, semnificantii merg mai departe decît fonograful interior. «A condamna» trebuie înteles ca «a condamna la moarte», «Israel», ca «toti evreii, unul cîte unul». Ca este constient sau nu, bunul european cere moartea tuturor si a fiecaruia în parte. Imaginarul limbii îi permite sa se exprime ca si cînd n-ar sti si ca si cînd ar cere altceva. Însa realul limbii elimina orice pertinenta a diferentei între ceea ce stie si ceea ce nu stie; bunul europen spune ceea ce spune si cere ceea ce cere. Daca nu-i ajung propriile-i urechi pentru a se auzi vorbind, sa-si foloseasca ochii. Sa se uite în jur, sa desluseasca inscriptiile de pe zidurile orasului lui. Iar daca sloganele si svastica îl lasa rece, sa înteleaga atunci ca, în strafundurile inimii lui, a devenit un criminal; daca îi fac oroare, sa-si aduca aminte ca le-a permis.” (p. 100)

Descoperim, asadar, în fundal, Israelul si fantoma unei tragedii care înca mai urmareste lumea aceasta scaldata de conformismul lenes si de mediaticul corect, fantoma de care tine cu tot dinadinsul sa scape: „Întocmai precum problema evreiasca înainte, problema israeliana îsi reclama solutia definitiva. Înteleptii vor striga sus si tare ca cele doua probleme n-au nici o legatura una cu alta, întrucît substantivul evreu si substantivul israelian nu sînt acelasi lucru. Analiza la rece a modurilor de functionare discursiva arata exact contrariul. Aceeasi structura este convocata, iar structura este realul; singurul lucru care s-a schimbat este spatiul geopolitic în care aceasta ia nastere. Din identitatea de structura a numelor, trebuie dedusa

JSRI • No.8 Summer 2004 p.137

identitatea de structura a problemelor. Trebuie, oare, dedusa si identitatea solutiilor? Le acordam înteleptilor ca tehnicile, cel putin, se vor schimba; tine de natura însasi a tehnicii.” (p. 98)

Israelul este, la Milner, noul spatiu în care numele evreu trebuie iarasi, cu forta, contestat ori ignorat, caci intolerabil. Ciocnirile între lumea islamica si cea europeana, ambiguitatile bisericii catolice, opacizarea (ori stergerea) memoriei dupa cel de-al doilea razboi mondial, vin, toate, din incongruenta unui semn cu modalitatile unei socialitati a „utilitarului”: „Sîngele care curge în Orient de aproape sase decenii este pretul care trebuie platit pentru ca Europa, prizoniera propriei imagini, sa reînceapa sau sa continue a se privi pe ea însasi cu dragoste, pe fundalul unui imemorial factice si al unei scînciri ludice. Badaranul american a deranjat-o de curînd în fantezia ei, ajutat fiind de un britanic, suficient de realist pentru a trage concluzia ca vremea oglinzilor magice a luat sfîrsit. Viitorul va spune daca badaranul va face si mai rau sau mai bine, ori mai putin rau decît ludicul.” (p. 80)

La capatul unei astfel de argumentatii, a unei asemenea dramaturgii într-atît de bine orchestrate prin trimiteri savante, de la Tucidide (capitolul II, Europa, politica si democratia), la Freud, Lacan Foucault (passim si capitolul VI, Numele evreu), construite, precum demonstratiile spinoziste, more geometrico, aflam, de fapt, deceptia lui Milner în fata Europei. Desigur, el este într-atît de impregnat de cultura europeana, încît putem citi în deceptia aceasta si celebra „ura de sine”. Ca si incapacitatea tragica, similara aceleia a lui Celan, de a întelege genocidul, convingerea ferma ca antisemitismul este o categorie a spiritului, ca ar exista o anumita incompatibilitate originara între evrei si Europa, care Europa, universalista de la Lumini încoace, s-ar fi dat peste cap sa inventeze o masinarie distrugatoare a oricarui particularism, a oricarei diferente, si, mai ales, a miezului, a chintesentei spiritului evreiesc. Caci care este misiunea poporului evreu, daca nu cea de a raspunde cu masura tuturor deraierilor universalului? Milner invoca doua trasaturi care disting evreul de restul lumii: „studiul” si termenul (de sorginte heideggeriana) de „cuadriplicitate” (în franceza, „quadriplicité”). Cu alte cuvinte, perechile masculin / feminin si parinti / copil, pe care se bazeaza însasi esenta umana: „Toate grupurile de fiinte vorbitoare cunosc cuadriplicitatea, se va spune. Toate numele pe care si le dau sau pe care le refuza se sprijina pe ea. Da, desigur, însa voi formula aici drept teza urmatorul lucru: ca numele de evreu este singurul nume care a reusit a se sprijini doar pe cuadriplicitate. Iar pentru ca a reusit s-o faca un timp atît de îndelungat, ar mai putea si în continuare, daca ar fi nevoie. Nu exista, în ultima instanta, o alta baza materiala a persistentei a ceea ce îngaduie persistenta. Studiul presupune, într-adevar, aceasta baza; riturile o presupun; o presupune, în fine, simpla tresarire pe care o provoaca uneori numele de evreu la cei mai europeni dintre evrei. În schimb, cînd toate etapele au fost parcurse în toate sensurile, persistenta nu spune nimic altceva decît cuadriplicitatea însasi. Nimic nu ar putea elimina-o, spune evreul, fie ca ar fi un lucru afirmativ, interogativ sau negativ. Iar daca nimic n-o poate elimina, atunci

JSRI • No.8 Summer 2004 p.138

nimic nu poate elimina numele de evreu, spune evreul, fie ca ar fi un lucru afirmativ, interogativ sau negativ.

Ori, pariul societatii moderne tine tocmai de aceasta: de faptul ca ceva poate si trebuie sa elimine cuadriplicitatea.” (pp. 119-120)

Am putea raspunde argumentului lui Milner spunînd ca notiunea de cuadriplicitate, matrice a transmisiei, nu este suficienta pentru a face din numele de evreu o exceptie, si ca s-ar putea cauta asa ceva mai curînd în onto-teologia ori filosofia evreiasca, în functia Legii, articulata pe functia finitudinii, în etic (model Lévinas) etc. Este însa la fel de adevarat ca eseul atinge, în doar cele 157 de pagini, o densitate si înaltime care nu mai au nevoie de alte dezvoltari istorice, paranteze ori analize exhaustive. Dincolo de hermeneutica propriu-zisa, care poate fi respinsa, acceptata ori reduplicata, trebuie recunoscut cadrul continuitatii radicale a antisemitismului european, deci corectura adusa interpretarilor discontinuiste (de tip Finkielkraut sau Taguieff), care deslusesc în antisemitismul recent o forma radical noua, fara nimic comun cu precendentele. Teza lui Milner este totusi ceva mai mult decît continuista, caci Milner vede în exterminarea evreilor conditia însasi a unificarii europene, iar în gestul lui Hitler, un „cadou” facut Europei, cel mai frumos, anume – un continent lipsit de Judenrein. Hitler este, asadar, cel care, cu „solutia” lui, i-a permis Europei sa existe, cu tendintele ei catre „nelimitare” cu tot, fara ca numele de evreu sa-i mai puna probleme. Altfel spus, noua Europa este, de fapt, opera lui Hitler.

Nu vom insista aici asupra violentei provocate de concluzia aceasta în presa franceza. Vom spune doar ca, dincolo de a acorda continuismului o valoare teleologica, de fatalitate logica, de necesitate etc., o astfel de concluzie este, fara îndoiala, o exagerare, însa de natura pur simbolica. Riscul acestei reductio ad hitlerum este, totusi, de a deforma definitiv si irevocabil perspectiva.

Referinta:

Jean-Claude MILNER : Les penchants criminels de l’Europe démocratique, Paris, Éditions Verdier, Collection « Le séminaire de Jérusalem », 2003, ISBN 2-86432-401-6, 157 p. in 8°.

JSRI • No.8 Summer 2004 p.139

JSRI • No. 8/Summer 2004