Ar putea fi îndemnul sau, poate, chiar programul filosofic pe care ni-l propune profesorul Vasile Frăteanu în ultima sa carte, Tratat de metafizică. De la Nae Ionescu încoace în facultătile românesti de filozofie n-au fost tinute cursuri de metafizică, pe fondul probabil al lipsei de vocatie a majoritătii celor ce prestează ex cathaedra dar cu sigurantă si ca urmare a inhibitiilor provocate de santajul constant al ideologiei materialist-dialectice, gata în zelul ei mediocru să se lepede, bunăoară, de întreaga operă a lui Blaga diagnosticată drept „metafizică” si „mistică”. Cu venirea la Facultatea de Filozofie din Cluj-Napoca a profesorului Frăteanu debutează, în 1990 Cursul de metafizică, singurul de acest fel din tară, ce va duce prin continue rafinări, aprofundări si nuantări  la actuala formulă de Tratat, piesă culturală indispensabilă arealului filosofic failibilizat imprudent de mult prin diversele relativisme, deconstructivisme, postmodernisme sau epistemologii „slabe”. Revenirea filosofiei la metafizică, după diversele heterodoxii, fertile sau nu, încercate mai cu seamă de la Nietzsche si Marx încoace, echivalează, pentru a livra o figură de cea mai sublimă relevantă simbolică pentru spiritul european, cu întoarcerea lui Ulise la Ithaca, singura insulă de certitudine, singurul teren nemiscător, singura „casă” unde să fie posibilă locuirea per aeternitatis, căci oare nu tocmai asta ne oferă metafizica, o locuire în toposul esentelor absolute, a principiilor infailibile? Şi cum ar putea fi numită o cultură care s-a înstrăinat de metafizică dacă nu „rătăcitoare”, „fără casă” si „fără temei”, asemenea sufletelor damnate de care pomeneste Platon în unele pasaje ale operei lui? Toate aceste stigmate nu ne-ar îndreptăti oare să diagnosticăm asa-zisa filozofie post-metafizică drept una „amnezică”, atinsă de-o regretabilă senescentă sau de-a dreptul alienată, contrar plăcerii acesteia de a-si măguli diagnosticul cu atributul „inovatiei”? Libertatea riscată a unei culturi post-metafizice comite poate, fără s-o stie ori fără capacitatea de a realiza efectele, nu mai

mult decît o listă de meniuri ideologice, fertilă la nivel de limbaj, productivă în glose ce tatonează cu insistentă obsesivă imediatul, cotidianul, conjuncturalul, practicul, dar se dovedesc incapabile să facă fată provocării marelui „pisc” - pentru a relua o imagine heideggeriană - al metafizicii. Apologetica locvace a cotidianitătii, osanalizarea inflationară a sensibilului imediat, cu toate că se gratulează, fără eufemism, cu meritul utilitătii, este, la o analiză mai putin concesivă, consecinta indeniabilei neutralizări a tensiunii impuse de transcendentă, de suprasensibil, de universal, de absolut – conceptele bazale ale traditiei filosofice, si cînd spunem traditie avem în vedere tocmai esenta metafizică a actului cultural dintotdeauna.  

Proiectul profesorului Frăteanu – unic în cultura română actuală, după cum va putea constata oricare cititor - nu are totusi gravitatea sententioasă a alternativei exclusive, nu se lasă afectat de iluzia facilă a reformismului, încercată prea adesea numai în sec. XX, ci se oferă sub egida generoasă a revenirii la temele mari, la categoriile clasice, la modelele filosofice care au străbătut veacurile culturii europene, în coplesitoarea lor majoritate fiind tipuri metafizice. Fără lipsa de măsură a polemistilor cu orice pret, nu e totusi lipsit de spirit critic si de angajamente proprii, în special în partea finală a tratatului, care se doreste o reasezare a filosofiei în demnitatea ei traditională, de care nu numai că n-ar trebui să se dezică, dar pe  care ar trebui să o prefere ca sansa ei salvatoare. Nu e cu nimic impropriu să considerăm că tocmai acestea ar constitui nucleul tare al culturii filosofice europene. Va fi astfel inevitabilă tematizarea Fiintei, Nefiintei, Deveniri, Binelui, Adevărului, Frumosului, Spatiului, Timpului, Cunoasterii, a conceptelor conexe, în retele deosebit de complexe si bine articulate, urmărite de Vasile Frăteanu de-a lungul întregii culturi filosofice si stiintifice, de la presocratici, prin Platon, Aristotel, filosofii crestini si pînă la Kant, Hegel, Nietzsche, Heidegger, Rorty, Derrida, Bergson, M. Henry, Lévinas, Habermas, Plantinga, Hintika, Penrose, Einstein, Hawking, Barrow, Bohm sau Strawson. Faptul de a vrea să le excludă ar lua unei filosofii tocmai esenta ei specifică, iar ambitia de a opera fără de ele ar duce la derapaje către aria hibridă a diverselor dialecte practicate de stiinte perifilosofice ce-si flatează cu titulatura interdisciplinaritătii evidenta lor anamorfoză.

Ce anume legitimează un proiect de metafizică? Profesorul Frăteanu nu va înceta să o afirme, convingerea că există un nivel de realitate supratemporală, supraformală, sustrasă contingentelor de orice fel, o realitate „suprasensibilă” care, egală cu sine dincolo de o simplă ecuatie logică, întretine calitatea de fundament atît pentru lumea obiectelor cît si pentru exercitiul intelectiv. Atît a fi cît si a cunoaste devin posibile numai printr-un fundament

suprasensibil care le protejează de riscul disolutiei în pura devenire, sau măcar le învesteste cu calităti stabile în absenta cărora orice identitate ar fi de neconceput. Fiinta, de la a cărei principialitate se alimentează toate modalitătile a fi-ului, gamă relativ indeterminabilă, garantează prin propria temeinicie singulară tocmai amfibologia ce ipostaziază existentul în obiect si subiect, în a căror relatii survine mai devreme sau mai tîrziu si ceea ce numim cunoastere, în cea mai generală, primară acceptiune.  Astfel că nu credem a gresi dacă numim ontologie tipul de filozofie propus de Vasile Frăteanu, evidentă fiind de-a lungul spectaculoaselor sale argumentatii, privilegierea categoriei ontologice centrale. Dar trebuie sa amintim imediat si nota de inovatie, specificînd că relatia este cea care face posibilă manifestarea, dar si întelegerea corelativă a fiintei cu devenirea, a substantei cu forma, a spatiu-timpului cu devenindul, a sensibilului cu suprasensibilui, a cunoscătorului cu cognoscibilul. Asadar avem de a face cu o ontologie relatională, alternativ unei onto-teologii relationale, dacă nu omitem ideatia din capitolul despre Dumnezeu, în care se postulează clar că acesta „apartine prin excelentă domeniului suprasensibilului, al metafizicului” (p. 323), tema predilectă a metafizicii, care are „sarcina” si „onoarea” de a-l face cunoscut pe Dumnezeu. Dacă vrem să extragem figurile relationale dominante în sistemul profesorului Frăteanu, putem alege cuaternarul, „patrulaterul lingvistic” fiintă-devenire-gîndire-limbaj (cap. IV al cărtii), triada adevăr-bine-frumos (cap. V) si diadele, îndelung practicate de-a lungul filosofiei europene, fiintă-devenire (cap. II) si fiintă-nefiintă (cap. III). Credem că analiza acestor figuri relationale constituie, pe lîngă dovada organizării geometrice de înalt rafinament, veritabila noutate introdusă de Vasile Frăteanu în scriitura metafizicii actuale.

De ce metafizica este o ontologie? Întrebarea trebuie să lămurească o altă chestiune, cu aparentă mai explicit metodică: de ce problema fiintei nu poate fi radiată din domeniul investigatiei filosofice? Pentru că fără de fiintă nu poate fi gîndit temeiul sau „principiul de întemeiere a lumii”(p. 7), identitatea sau „unitatea internă” (p. 9) si ratiunea sau „datul universal” (p. 9), iar fără acestea nu poate fi analizat determinatul, concret sensibil sau doar inteligibil; existenta în general, indeterminată, fundalul purei prezente, ca si cea particulară si nici cunoasterea nu ar fi posibile fără suportul fiintei. Chiar dacă nu orice filozofie tematizează fiinta, ea o presupune subiacent în ipotezele sale de lucru, căci nu există filozofie care să nu accepte că există identităti cognoscibile, instantă cunoscătoare si produsul cunoasterii în mod legitim considerat „adevăr”. Gîndită

indeterminat ori calificată, gîndită ca pură potentă ori ca prezentă activă, eternă ori autoconstituită,  asimilată unului, esentei supreme, totalitătii sau lui Dumnezeu, livrată supracategorial intuitiei, categorial ratiunii ori comprehensiunii ec-statice, fiinta nu poate lipsi din discurs fără al priva de ceea ce-l legitimează. Chiar dacă am vrea să limităm metafizica la o filozofie a limbajului - tentatie consacrată variat în sec. XX spre exemplu -, tot ar trebui să luăm în consideratie, conform demersului profesorului Frăteanu, o anume fiintă a limbii, coalescentă fiintei subiectului, ca figuri ontologice diseminate, adică să fondăm metafizic justetea actului de filosofare în curs.  Suplimentar, lămurirea necesitătii temei fiintei rezolvă si falsa dilemă: fiintă sau devenire. Disjunctia nu-si mai are locul, căci chiar dacă am privilegia principiul devenirii tot ar trebui să recunoastem absurditatea unei deveniri pure - de fapt o entropie radicală, autodisolutivă -, să aderăm la rationalitatea corelativitătii cu fiinta, să operăm cu complexul relational fiintă-devenire (sau devenire-fiintă) ca realitate indisjunctibilă.  Dificultatea, aparent insurmontabilă a operării cu conceptul neantului, poate fi dezamorsată doar dacă, în loc să-l remitem nimicului pur îl integrăm formelor gîndirii, limbajului, îl angajăm dialectic în fiintă, îl asimilăm alteritătii sau unei forme active a statutului fiintării. Neantul are sens filosofic pentru că despre el se gîndeste, se vorbeste, pentru că serveste speculatiilor asupra formelor fiintării, este deci o specie aparte de intelectiv, un concept al cărei esentă se vădeste tocmai în transcenderea propriei sfere de semnificare, ca ceva anume care nu spune altceva decît că nu vrea să indice către nimic din ceea ce beneficiază de existentă, de formă, de quiditate. Comprehensiunea neantului se produce atunci cînd întîlnirea cu el este imposibilă, cînd actul de a învăta despre el este principial neîntemeiat, adică în acel tip de manifestare a intelectului sau intuitiei în care eficienta prestatiei se vede suspendată de propria indeterminare. Tocmai anularea prestatiei emfatice a formelor mentale lasă să se revele nonprincipialitatea neantului, caracterul spraesential si supraformal al „prezentei” lui. Lăsînd cuvîntul profesorului Frăteanu, neantul „trimite la conceptul fiintei fără fiintă, la conceptul fiintei care îsi pierde treptat forma de a fi si modul de a fi în si ca manifestare, revelare, dezvăluire, pentru a se recula finalmente în «nesăvîrsire» si pentru  a se închide într-o opacitate absolută.” (p. 175)

Cuaternarul fiintă-devenire-gîndire-limbaj este figura metafizică de maximă cuprindere în sistemul metafizicianului clujean, consacrarea categorică a ontologiei relationale. Corelatia orizontală (cu extensiune spatio-temporală) a fiintei si devenirii se completează cu una orizontală (extensiune în sfera strict noetică,

suprasensibilă) între, de-o parte fiinta-devenirea si, de alta gîndirea-limbajul, astfel:

Fiinta      ↔ Devenirea

↕

Gîndirea  ↔  Limbajul

schemă în care se indică transferabilitatea primei corelatii orizontale în conditiile celei de-a doua, asta desemnînd totodată modalitătile în care esenta ontologică a lumii capătă sens în esenta spiritului uman, devenind formă intelectiv-linguală, „toti acesti termeni sunt termeni corelativi” care „împreună trimit la un complex de moduri «existentiale» si la un sistem dinamic de interdependente”.(p. 178) Iată o viziune atotcuprinzătoare asupra sarcinii metafizicii, care în esenta ei ultimă este atît teorie a existentei cît si a gîndirii si limbajului. De aici nu inferăm că fiinta-devenirea se exprimă fără rest în gîndire-limbaj, nici că dincolo de formele limbii nu s-ar afla forme de fiintare. Indeterminatul fiintei sau al devenirii, chiar indeterminatul gîndirii, fondul prenoetic, nu pot consacra forme de limbaj. Limita astfel vizibilă nu destructurează totusi caracterul corelatiilor stabilite în cuaternar întrucît tot ceea ce este în limbă se constituie din rafinarea fiintei si gîndirii. Fiinta face posibil principiul identitătii în vreme ce devenirea pe acela al diferentei. Cele două conlucrează sinergic în reteaua lumii. Dar nici gîndirea nu poate gîndi în absenta identitătii si diferentei, iar limba nu poate exprima nimic fără ele, căci n-ar beneficia de concepte si judecăti.  Prin continuitatea lor de la ontologic la logic cele două principii permit transferul fiintei-devenirii în criteriile de intelectie ale gîndirii-limbii. Ceea ce vrea profesorul Frăteanu să afirme prin exigentul travaliu asupra cuaternarului este caracterul fundamental metafizic al acestei figuri si primordialitatea relatiei, reconfirmîndu-si proiectul unei ontologii relationale.

Finalul Tratatului de metafizică ne dezvăluie un gînditor solitar ce-si ia sarcina de a apăra ceea ce gîndirea post-metafizică pretinde a fi depăsit, de a relegitima tocmai sensul traditional al filosofiei, într-un turnir glorios cu nume ce-si inhibă din start orice adversar, să-i invocăm pe Habermas si Derrida, desi nu sunt singurii. În cele din urmă, filosofia acestora spune ceva tocmai pentru că, fără s-o afirme, ei însisi creditează o esentă metafizică a actului de gîndire, a semnificării si expresiei; pretentiile la validitate universală a propozitiilor si judecătilor acestor gînditori, adversari ai metafizicii, se fondează, după cum ne-o dovedeste Vasile Frăteanu, pe „niste presupozitii integral metafizice.”(p. 404) Desigur, nu avem de a face cu un gînditor care ni se impune, care ne confiscă alternativa pentru a ne satura cu

angajamentul propriu prezentat pe post de unică filosofie. Metafizicianul clujean, care întrupează o figură a gînditorului pur, solemn, dezangajat mundan dar univoc în atasamentul fată de suprasensibilul lumii, amintind în obstinatia lui epifanică de Empedocle sau de Plotin, ne invită să vizităm marile arhitecturi mentale, temple ale filosofiei europene (figura templului cred că e preferabilă celei a bulevardului cultural de care părea atît de fascinat Noica), cu convingerea că nu si-au pierdut nici sacralitatea, nici frumusetea nici relevanta. Statornice, edificate parcă de-o mînă invizibilă pentru a sustine ordinea lumii, ele mai au încă ceva de comunicat chiar si atunci cînd vacarmul frivol al modernitătii noastre pretinde a fi spus totul.

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 214

JSRI • No. 5/Summer 2003