Textul Atalantei Fugiens (1618) reprezintã unul dintre textele clasice ale alchimiei ce se dezvoltã în prelungirea curentelor hermetiste si teosofice ale Renasterii. Autorul sãu, Michael Maier, este unul din intelectualii vremii implicati în enigmatica miscare rozicrucianã ce a tinut capul de afis în acel început de secol XVII [1] . Medic al lui Rudolf al II-lea, Maier, desi de confesiune luteran, dã dovadã de un profund interes pentru alchimie si pentru muzicã. Aceste preocupãri ale sale se îmbinã neasteptat de reusit în acest eseu multimedia avant la lettre care este Atalanta Fugiens. Din aceastã cauzã vom evita pe cît se poate sã ne referim la Atalanta ca la o carte si o vom considera un tip

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 168

sui generis text care iese din galaxia Gutenberg pentru cã subsumeazã mai multe orizonturi de perceptie: vizual, auditiv si intelectiv.

Atalanta Fugiens cuprinde cincizeci de gravuri ce ilustreazã tot atîtea situatii alchimice, gravuri care sunt însotite de cincizeci de epigrame ce sintetizeazã în versuri ceea ce este reprezentat grafic, precum si de cincizeci de comentarii care marcheazã propria exegezã alchimicã a lui Michael Maier asupra acestor imagini. Ceea ce este interesant, pe lîngã faptul cã epigramele sunt puse pe muzicã – este vorba de cincizeci de fugi [2] pe trei voci –, este cã pretextul pentru meditatie alchimicã este oferit de fondul mitologic greco-roman reconstruit în cheie alchimicã.

Observãm cã încã din start ne situãm într-un cîmp eminamente sincretic, atît la nivelul formei în care ni se prezintã Atalanta, cît si la nivelul fondului speculativ. Forma este tripartitã: imagine, sunet, cuvînt (discurs), iar fondul reprezintã o exegezã alchimicã a miotologiei bazinului mediteraneean care s-a pãstrat în cultura occidentalã la marginea crestinismului si care apoi a fost recuperatã în epoca Renasterii. Trebuie sã recunoastem cã prin toate acestea ne aflãm în fata unei intertextualitãti destul de complexe si greu de analizat, conexiunile fiind multiple si deosebit de fecunde în semnificatii.

Dacã tinem cont de toate aceste elemente atunci putem spune fãrã sã gresim cã Atalanta îsi devanseazã epoca cu cîteva sute de ani. Pentru a o întelege în ansamblul sãu trebuie sã o privim prin prisma unor criterii contemporane de analizã cum ar fi: sincretismul multimedia asa cum apare în elaborãrile net.art, holismul, intertextualitatea, colajul, tehnica sampling-ului, poate chiar si sugestia unui anumit tip de interactivitate.

Poate cã nu este o purã întîmplare cã tocmai textul alchimic se face expresia unui sincretism de asemenea amploare si a unei sinteze de asemenea anvergurã, pentru cã, în definitiv, si Marea Operã se bazeazã pe o anumitã formã de sintezã sincreticã, sintezã care se vede împlinitã în piatra filosofalã. Mai mult, traseul operatiilor alchimice, traseul transmutatiilor, datoritã ambiguitãtii sensurilor pretinse de experienta alchimicã, reconfigureazã experienta atrifex-ului cînd într-o directie spiritualistã, cînd într-una fizicalistã, cînd într-o presupusã sintezã a acestora.

Din cele spuse pînã acum putem trage o primã concluzie: Atalanta Fugiens trebuie tratatã mai degrabã ca o creatie literarã (într-un sens contemporan) decît ca o elaborare filosoficã (în sensul clasic al cuvîntului). Pentru a putea pretinde o privire de ansamblu asupra sa trebuie sã iesim din orizontul imediat al semnificatiilor si sã pãsim în cel al impresiilor concomitent auditive si vizuale. Fugile ce însotesc textul scris nu îsi etaleazã toate posibilitãtile dacã nu sunt

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 169

cîntate/audiate efectiv. Pe lîngã simbolistica intrinsecã a celor trei voci ce cîntã acelasi text poetic, însã o altã melodie, – vocea Atalantei, vocea lui Hippomenes si vocea merelor de aur – existã si o evidentã valoare auditivã, pur muzicalã. Însã fugile însotesc epigramele, care la rîndul lor însotesc imaginile ce, fiecare, au parte de un comentariu, de o explicatie în registru alchimic. Iatã caracterul holist al operei lui Michael Maier! Nu putem scãpa din vedere nici un aspect pentru cã în acest fel nu am mai avea parte de o experientã totalã. Maier tinteste sã creeze o adevãratã retea sonorã, vizualã, intuitivã/intelectivã, retea evident imposibil de realizat în epocã – de aici si usorul parfum utopic care o însoteste –, însã retea pefect realizabilã în zilele noastre gratie internetului, a hipertextului, a sincronismului imagine/cuvînt/muzicã din orice site web. Putem spune fãrã sã gresim cã sincretismul pluriform imaginat în Atalanta îsi gãseste în sfîrsit în epoca culturii multimedia adevãrata expresie.

Michael Maier este foarte explicit în intentiile sale sincretice. Locul pe care îl acordã artei regale este cel imediat în urma teologiei. Alchimia este a doua în importantã dupã cercetarea lucrurilor divine: „secretele chimice nu sunt ultimele ci cele dintîi, fiind cele mai pretioase dintre toate, dupã cercetarea lucrurilor divine” [3] . În clasificare sa – care este în acelasi timp si o ierarhizare – Maier distinge între stiintele intelectuale si cele care implicã un obiect fizic, alchimia operînd o sitezã (sincreticã) a spiritualului si fizicului: “Este vorba într-adevãr despre lucruri foarte subtile, auguste, sacre, rare si obscure, care, din acest motiv, trebuie sã fie sesizate cu inteligenta mai înainte de a fi sesizate cu simturile, aceasta gratie unei contemplatii profunde ce se face prin lectura autorilor si prin compararea acestora, precum si cu operele naturii, mai degrabã decît prin intermediul unei operatii sensibile sau a unei experiente concrete, care este oarbã dacã nu o precede Teoria”. ªtiintele care implicã un obiect fizic sunt optica sau perspectiva, legatã intim de picturã, pe care o sonsiderã o poezie mutã, precum si muzica vocalã si instrumentalã. În contextul muzicii el nu uitã sã-i aminteascã pe Pitagora si pe Platon iar apoi se lanseazã într-o micã digresiune pe marginea ethosului modurilor antice: “Socrate era versat în muzicã, la fel si Platon, care îl considerã pe cel ce nu gustã armonia muzicii ca fiind compus într-un mod nearmonios. Pitagora s-a preocupat la rîndul sãu de aceastã artã, el care, se spune, se folosea de un concert dimineata si de altul seara pentru a binedispune spiritele discipolilor sãi. Muzica posedã într-adevã aceastã putere de a rãscoli sau de a calma sentimentele, aceasta în functie de diferitele moduri muzicale. Astfel, modul frigic era numit de cãtre greci rãzboinic pentru cã era folosit în rãzboi si pentru cã era dotat cu o capacitate

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 170

specialã de a trezi curajul soldatilor”. Din toate acestea se vede foarte clar cã prin preocupãrile sale Michael Maier reprezintã tipul intelectual al Renasterii si nu cel al modernitãtii. Spiritul sãu plurivalent îl conduce în mod inevitabil cãtre tipul de sintezã sincreticã pe care îl întîlnim în proiectul Atalantei Fugare.

Clasificãrii si ierarhizãrii stiintelor i se adaugã clasificarea si ierarhizarea simturilor. Astfel, vederea si auzul sunt mult mai spirituale decît mirosul, gustul sau simtul tactil. “De aceea, pentru a putea cuprinde dintr-o singurã privire aceste trei simturi care sunt cele mai spirituale: vederea, auzul si inteligenta însãsi, si pentru a introduce în spirit o singurã datã ceea ce trebuie înteles, iatã cã am unit optica cu muzica si simturile cu inteligenta, adicã lucrurile demne de a fi vãzute si auzite cu emblemele chimice potrivite acestei stiinte”. Desi aparent textul este suficient de explicit, nu este foarte clar dacã într-adevãr Maier considerã inteligenta ca pe un simt în sine – similar vederii si auzului. Oricare ar fi rãspunsul, un lucru este cert: modul sincretic în care este prezentatã Atalanta nu este întîmplãtor, din contrã, el marcheazã însãsi esenta demersului speculativ: optica se uneste cu muzica si cu întelegerea pentru ca ansamblul relatiilor si a raporturilor care se constitue din punct de vedere alchimic în jurul acestor coordonate sã poatã fi sesizate dintr-o datã si printr-un singur “efort” spiritual. Arta regalã se constitue în trena sincreticã a vederii, auzului si ratiunii ca facultãtii privilegiate în raport cu simturi ca mirosul sau gustul. Atalanta Fugarã trebuie cercetatã cu privirea, ascultatã cu urechea si analizatã cu mintea; dar nu pe rînd – asa cum facem acum – ci concomitent, într-o intuitie care sã unifice toate perceptiile. Meditatia pe marginea gravurilor se desfãsoarã însotitã de muzica fugilor si de comentariile aferente. În acest caz nu imaginea însoteste textul scris – ca simplã ilustratie – ci textul scris însoteste imaginea ca o explicatie a ei. Muzica si cuvîntul expliciteazã în registrul auditiv si semnificant sensul alchimic al acelei imagini corespondente. Trebuie sã recunoastem cã Michael Maier tinteste foarte departe cu acest sincretism al sãu. El tinteste cãtre o integralitate “paradisiacã” a orizontului sufletesc uman, înspre o experientã totalã a “intertextualitãtii” imagine/sunet/semnificat. Este evident cã ne aflãm la antipozii arbitrarietãtii semnului.

Accentul pus pe acest sincretism al simturilor are o explicatie foarte simplã. În conceptia sa filosoficã Maier considerã, ca un adevãrat empirist, cã nimic nu se aflã în intelect care sã nu fi fost anterior în simturi, si cã simturile sunt concomitent niste detectivi si niste mesageri care adunã informatii si le prezintã inteligentei ce are rolul unui judecãtor sau arbitru. Mai mult, simturile sunt comparati cu paznicii ce stau la portile cetãtilor. O ratiune suplimentarã pentru

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 171

care Atalanta a luat aceastã formã sincreticã este aceea cã, fiind o scriere alchimicã, ea nu trebuie înteleasã de toti oamenii; arcanizarea este un fenomen specific oricãrui tip de esoterism, chiar dacã uneori motivele concrete diferã. Din aceastã cauzã sunt necesare anumite vãluri care sã o îmbrace. “Nu acelasi lucru se poate spune despre chimie care trebuie vãzutã, asemenea unei fecioare caste, printre zãbrele, si, la fel ca Diana, nu fãrã de un vestmînt bogat colorat, din motive ce au fost expuse în altã parte”. Esoterismul implicã în mod necesar disimularea, ocultarea, iar sincretismul pare sã fie o modalitate eficientã de a ascunde, nu numai de a revela. Aceastã dublã exigentã ocultare/revelare impune asadar forma sincreticã a Atalantei Fugare. Pe cei mai putini versati în subtilitãtile artei regale culorile vestmintelor, adicã emblemele, sunetele muzicale si simbolurile alegorice, îi vor distrage de la adevãratul sens; în schimb pe cei initiati în aceste secrete îi vor conduce negresit cãtre sensul adevãrat. Trebuie sã constatãm cã desi bogat în semnificatii dintre cele mai diverse, textul alchimic tinteste – cel putin în mod declarativ – cãtre un sens univoc. Aceastã univocitate a semnificatului descalificã toate hermeneuticile alternative care se pot constitui pe marginea textului si care pot pãrea conforme cu litera acestuia. Dacã invitã la hermeneuticã, textul nu invitã si la delir interpretativ. Ironia constã în aceea cã ceea ce nouã astãzi ni se poate pãrea subtilitate, finete sau rafinament hermeneutic [4] , pentru autori ca Maier putea trece drept eroare, dacã nu chiar pur si simplu prostie.

“Primeste deci o singurã datã, într-o singurã carte, aceste patru tipuri de lucruri: compozitii nãscocite, poetice si alegoric, embleme gravate în Venus sau cupru, nu lipsite de Venus sau gratie, realitãti chimice, secrete de explorat cu inteligenta, în fine compozitii muzicale foarte rare, si foloseste-te de aceste lucruri care îti sunt dedicate.” Maier ne introduce cu bunã stiintã într-un univers pe care l-a creat, dupã cum declarã, pe o structurã cvadripartitã, dar care din punctul nostru de vedere se poate reduce la una tripartitã: cuvînt, imagine, sunet. Asocierea nu are cum sã fie întîmplãtoare, pentru cã ea nu face decît sã stea mãrturie pentru ordinea lumii si “rationalitatea” lumii. Cã o asociere între imagini, sunete si cuvinte este posibilã nu ne mirã astãzi – asa cum nu a mirat nici în trecut –, însã nu este mai putin adevãrat cã aceastã asociere este posibilã pentru cã lumea este ordonatã si bine ierarhizatã. Ideea de plenitudine cred cã joacã un rol esential în posibilitatea configurãrii unor astfel de structuri sincretice. Valoarea lor nu stã în surpriza asocierilor – ca în cazul exercitiilor practicate de suprarealisti –, în folosirea hazardului, ci în justetea, firescul sau naturalitatea asocierilor. Este clar cã pentru Michael Maier existã o

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 172

legãturã evidentã între embleme si fugi, chiar dacã natura acestei legãturi, si modul cum se manifestã aceasta uneori încã ne scapã. În privinta asocierii dintre embleme, epigrame si comentarii nu planeazã, cred, nici un mister, cãci emblemele joacã rolul unor figuri mnemotehnice care sunt explicate mai apoi în versuri si prozã, într-o crestere gradatã a claritãtii.

Maier asociazã imaginile si sunetele cu semnificatia cuvintelor pentru cã este convins cã în acest fel semnificatiile alchimice pe care vrea sã le comunice ajung mai reprede în mintea receptorului. “Dacã folosirea îti este mai degrabã intelectualã decît senzorialã, într-o zi îti va fi cu atît mai folositoare si mai plãcutã. Însã dacã ea este mai întîi revendicatã de simturi, este sigur cã trecerea se efectueazã de la simturi la inteligentã, ca printr-o usã. De fapt se spune cã nu este nimic în inteligentã care sã nu fi intrat printr-un simt oarecare […].” Simturile sunt atrase spre intelect, pentru a conlucra cu acesta, prin intermediul imaginilor si sunetelor. Maier alege dintre simturi pe cele pe care le considerã – în buna traditie filosoficã a occidentului – cele mai spirituale: vãzul în primul rînd, si apoi auzul. Sincretismul Atalantei fugare are atît un rol de comunicare cît si unul de memorare, de fixare a semnificatului în mintea celui ce urmãreste spectacolului de cuvinte, iamgini si sunete. Cred cã ar fi extrem de util de analizat în viitor raportul pe care îl pot avea emblemele si diagramele alchimice cu arta memoriei. [5] Imaginile alchimice frapeazã prin insolitul lor, iar aceasta este una din caracteristicile imaginilor mnemotehnice.

Spuneam cã asocierea dintre imagine, cuvînt si fugi nu este întîmplãtoare. Iatã de ce: “La fel cum aleargã aceastã Atalantã, o voce muzicalã fuge întotdeauna înaintea alteia care o urmeazã asemenea lui Hippomenes. Cu toate acestea ele se stabilizeazã si se consolideazã în cea de-a treia care este simplã si posedã o singurã valoare, asemenea unui mãr de aur.” Arta fugii imitã pentru Maier întrecerea miticã dintre Atalanta si Hippomenes prin aceea cã vocile se urmãresc si se ajung din urmã una pe cealaltã. În consecintã ea este forma muzicalã idealã pentru a ilustra acest mit antic. Cele trei voci ale fiecãrei fugi sunt o replicã muzicalã a celor trei participanti: Atalanta, Hippomenes si merele de aur. Însã rolul bucãtilor muzicale nu este doar acela de a transfera în registrul sonor întrecerea dintre Atalanta si Hippomenes, ca de altfel si fiecare gravurã, ci si acela de a sensibiliza sufletul ascultãtorilor, de a-l predispune spre meditatie, si în acelasi timp de a-l relaxa si a-i oferi o anume plãcere esteticã; totodatã, la fel stau lucrurile si cu gravurile: “Dacã negustorii apreciazã si cumpãrã pentru o mare sumã de bani o picturã oarecare în care numai ochii sunt înselati, pentru cã o judecã apropiatã de naturã, oamenii de

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 173

litere cum nu vor pretui aceste figuri puse în slujba inteligentei si a mai multor simturi, într-un asemenea fel încît pe lîngã plãcere poate fi sperat un mare profit”.   

Textul – asa cum l-am definit mai sus – mediazã între autor, care este emitãtorul, si lector, care este receptorul. AĀa cum am mai spus, el se aseamãnã foarte mult ca functie cu ceea ce numim astãzi net.art, asemãnare favorizatã tocmai de structura sa sincreticã – imagine, sunet, cuvînt. Însã asemãnãrile se opresc aici pentru cã Atalantei fugare îi lipseste un lucru esential: interactivitatea, dar si suportul de propagare a informatiei – mediul electronic. Îngemãnarea dintre artã – gravuri, fugi, epigrame –, filosofie si mitologie (sau o lecturã alchimicãa mitologiei) este posibilã datoritã tehnicii colajului, colaj ce foloseste mai multe “materiale”: vizuale, sonore, semnificante.

Desi comparatia cu ceea ce întelegem astãzi prin software pare usor deplasatã ea poate reprezenta un punct de plecare fecund în întelegerea sensului sincretismului întîlnit în Atalanta Fugiens. Este clar cã întreaga elaborare a textului vizeazã un anume tip de rãspuns/reactie din partea lectorului, un anume tip de “comportament”. Bineînteles, diferenta apare în momentul decodãrii, care în acest caz nu este feritã de erori hermeneutice. Limbajul Atalantei fugare nu este codul masinã pe care îl întelege astãzi calculatorul. Maier nu foloseste un limbaj universal desi apelul la imaginarul mitologic [6] poate indica ceva în acest sens. Cu toate aceste diferente, cred cã sensul vizat este unul similar. Din moment ce comportamentul omului se negociazã în intervalul schitat de organele de simt si de intelect – cu accentul evident pe simturile “spirituale” ca vãzul si auzul –, din moment ce inter-fata sa este una concomitent audio-vizualã, atunci modalitatea adecvatã de situare în procesul de comunicare este una audio-vizualã; de unde si prezenta fugilor care însotesc gravurile. Intuitia lui Michael Maier este validã.

În aceastã elaborare sincreticã pe care o analizãm aici întîlnim mai multe metamorfoze ale sensului, aceasta în functie de suportul vizual sau sonor. Textul, sau mai degrabã opera artistico-filosofico-muzicalo-alchimicã reprezintã un creuzet în care se amestecã cele trei realitãti mentionate mai sus, realitãti susceptibile de a se reordona într-o nouã structurã. Aproape cã am putea spune cã de fapt adevãrata elaborare sincreticã se aflã nu în urma graficã analizatã de noi ci în interactiunea dintre lector – care trebuie sã fie si un spectator – si “textul” care actioneazã ca un stimul pe mai multe niveluri. Dintr-o datã ne aflãm în fata unui aflux de informatie de trei ori mai mare. Stimulii nu mai actioneazã doar din foaia de hîrtie pe care o tinem în fatã, ca în cazul unei simple cãrti. Prin

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 174

aceasta Michael Maier se situeazã dupã cunostinta mea cu mult înaintea timpului sãu.

Din textul Atalantei apare foarte clar un tip de discurs alchimic ce speculeazã si functioneazã în trena unui sincretism mitologic. Acest sincretism mitologic se caracterizeazã printr-o hermeneuticã chymicã a miturilor ce au fost active din punct de vedere religios la un moment dat în bazinul mediteraneean. Aceastã hermeneuticã sui generis – Maier este convins de justetea interpretãrilor sale, precum si de faptul cã întregul corpus mitologic pe care îl cunostea nu reprezintã decît o ilustrare simbolicã a artei regale – este favorizatã de o lecturã sincronicã si nu diacronicã, de o suprapunere a straturilor mitologice si a variatiilor în jurul unor aceleasi teme mitice. Maier aplicã o lecturã u-topicã, în perfectã consonantã cu încercarea sa – la fel, utopicã – de a oferi o sintezã vizualã, auditivã si intelectivã a doctrinei alchimice, asa cum o întelegea el. Toate aceste elemente se împletesc foarte bine cu o altã caracteristicã importantã a Atalantei, si anume holismul sãu. Fiind exponenta unui travaliu sincretic, Atalanta fugarã poartã marca unui holism ca rezultantã a acestei intreprinderi sincretice. În acest sens este folositã foarte bine o tehnicã a colajului “multimedia”: gravurã, sunet [7] , notatie muzicalã, cuvînt scris în versuri sau prozã.

Cã apropierea dintre universul multimedia si Atalanta fugiens nu este hazardatã o atestã si asemãnarea dintre aceasta din urmã si expozitia Art by Telephone din 1969 de la Muzeul de Artã Contemporanã din Chicago, expozitie ce cuprindea operele a 36 de artisti care au folosit telefonul pentru a transmite indicatiile necesare pentru realizarea lucrãrilor lor, lucrãri pe care muzeul le-a realizat în mod concret. Ceea ce retinem în acest context din acea expozitie este cã ea a reprezentat “o expresie a sincretismului dintre limbaj, performance si arte vizuale” [8] . Sã nu uitãm în acest sens cã si Atalanta este rodul colaborãrii dintre Michael Maier si editori, tipografi si gravori. Ea nu este rodul efortului unuia singur.

Aceastã apropiere dintre universul multimedia si Atalanta fugarã nu a scãpat celor care se preocupã de acest cîmp de expresie artisticã [9] : “Totodatã în Renastere asistãm la prima tentativã modernã de re-creere a integralitãtii (“ordinea intimitãtii”) gratie puterilor asociate ale artei si ale magiei, care în fapt sunt vãzute ca în mod natural inter-legate prin structura lor profundã, esentialmente lingvisticã. Elementul unificator este “actiunea la distantã” iar sinteza tuturor ramificatiile sale este Cartea Emblemã (s. n.) care amestecã, urmãrind o stiintã hieroglificã, imaginea, cuvîntul si cîteodatã chiar si muzica (ca în Atlanta Fugiens [10] a lui Michael Maier), cu scopul de a opera în lector, în lumea realã, schimbãri “morale” (adicã spirituale). Obiectivul artistului/hermetist din Renastere era utopic

JSRI • No.5 /Summer 2003 p. 175

[…].” De aici si metafora palimsestului, care ne introduce într-o lume – evident, utopicã – a sincronicitãtii si nu a diacroniei. Palimpsest înseamnã multistratificare, si exact aceasta încearcã aici Maier; emblemele sunt concomitent imagini însotite de text, imagini ce traduc textul în mod alegoric si structuri hieroglifice care tind sã surprindã “esenta” cuvintelor [11] . Singularitatea elaborãrii lui Michael Maier rezultã din aceea cã el are prezenta de spirit sã introducã în cartea emblemã si prezenta inefabilã a muzicii, iar prin aceasta o urmã a temporalitãtii [12] . Prin aceasta Atalanta reprezintã vîrful de lance al hermetismului renascentist si totodatã întrezãrirea unor alte modalitãti de expresie “artisticã”.

Ceea ce este cel mai important în Atalanta Fugiens este faptul cã prin ea Maier creeazã, prin folosirea sincreticã a elementelor pe care le avea la îndemînã, un context si nu o operã staticã. Contactul cu aceastã operã are o aparentã de performance pentru cã solicitã concomitent urechea, ochiul si inteligenta fiecãruia. Trebuie sã constatãm cã Atalanta Fugiens nu mai reprezintã o carte. Ea nu mai face parte în mod exclusiv din galaxia Gutenberg, iar ca dovadã sunt încercãrile contemporante de reconstituire a ei pe net [13] , locul ideal în care sincretismul sãu se poate manifesta în toatã amploarea sa.

Note: