Serban Leoca
Purtatori de adevar
Truth-bearers

Napoca Star, Cluj-Napoca;
Galaxia Gutemberg, Tg. Lapus, 2005

previous

home

next

Sunt rare aparitiile editoriale din peisajul filosofic romanesc actual care pot fi catalogate ca inedite sub raportul stilului si modalitatii de abordare a problematicii asumate sau chiar prin problematica asumata. Printre acestea poate fi inclusa si cartea lui Serban Leoca intitulata Purtatori de adevar, aparuta în vara anului 2005 prin efortul conjugat al Editurii Napoca Star, Cluj-Napoca cu cel al Galaxiei Gutemberg din Targu Lapus. Ea este prima lucrare din literatura filosofica romaneasca dedicata exclusiv monografierii purtatorilor de adevar, înscriindu-se astfel printre încercarile de racordare ale acestei literaturi la un limbaj si o problematica aflate sistematic în centrul dezbaterilor filosofiei analitice contemporane. Tema purtatorilor de adevar se doreste a fi cercetata "cel putin ca intentie" din perspectiva conexiunii teoriilor de adevar cu problematica purtatorilor de adevar. Pentru a-si realiza obiectivul, autorul analizeaza cateva instantieri ale purtatorilor de adevar în istoria filosofiei, pe care le considera relevante, dar fara a-si mai justifica în mod detaliat optiunile pentru un ganditor sau altul. De aceea, uneori demersul apare abrupt în teoretizarile pe care le face, iar metodologic se bazeaza pe flash-uri si "taieturi" conceptuale de circumscriere a problematicii investigate. Astfel, cercetarea întreprinsa nu mai poate fi apreciata ca una propriu-zis istorista, cum ar lasa sa se înteleaga periplul printre autorii investigati, desi are loc printr-un survol conceptual al istoriei problematicii adevarului si purtatorilor de adevar. În sistematizarile pe care le face, cartea se ghideaza în principal dupa doua lucrari cu autoritate (una privind istoria logicii " Kneale, M. & Kneale, W., The Development of Logic, alta referitoare la teoriile de adevar, în special cele elaborate din perspectiva filosofiei analitice " Kirkham, R. L., Theories of Truth: A Critical Introduction), dar si de optiuni personale justificate prin importanta filosofica a ganditorilor analizati (Kant, Hegel, Heidegger, Habermas, Brandon) sau nu întotdeauna bine explicitate (de pilda, pentru teoria mistica ortodoxa sau pentru autori precum Franz Rosenzweig). Daca e sa caracterizam pe scurt demersul autorului acestei carti, el se doreste unul situat la intersectia „excursului istoric" cu „excursul sistematic", dar avand o tenta numai usor monografista din moment ce se axeaza doar pe cateva dintre tematizarile privind adevarul si purtatorii de adevar. Origanizandu-si cartea în acest fel, Serban Leoca reuseste o trecere pertinenta în revista a pozitiilor autorilor selectati, reproducand corect punctul de vedere al fiecaruia. În plus, ajunge la o investigare reusita si la zi a cel putin catorva dintre spinoasele probleme pe care le conexeaza direct sau indirect cu problematica purtatorilor de adevar (adevarul, semnificatia, conceptul, gandurile, satisfiabilitatea, holismul, supervenienta, desemnarea, consensul, JSRI • No.12 /Winter 2005 p . 135 inferentialitatea). Exceleaza din acest punct de vedere îndeosebi în capitolele si subcapitolele dedicate lui Frege, Quine, Kneale, White, Habermas si Brandom, axandu-se de obicei doar pe cate o lucrare a autorului studiat, considerata relevanta si fiind de regula chiar relevanta pentru pozitia autorului respectiv. Întampina însa dificultati nu atat în raportarea solutiilor date de autorii cercetati în problema purtatorilor de adevar la conceptiile lor despre adevar, ci în raportarea acestor conceptii la teoriile despre adevar conturate în literatura de specialitate. E însa neaparata nevoie de aceasta din urma raportare? Raspunsul ce vine numaidecat dinspre literatura dedicata problemei e categoric: da! Modul cum a fost tematizata problematica purtatorilor de adevar presupune efortul de a distinge si caracteriza principalele teorii asupra adevarului conturate în lucrarile de specialitate (teoria corespondentei, teoria coerentei, teoria pragmatista) sau variantele acestora (teoria semantica, teoria redundantei, teoria pragmatica), pentru a nu mai vorbi de noile resistematizari teoretice în care problematica purtatorilor de adevar este direct vizata (teoria identitatii, teoria revizuirii, teoria postmoderna sau teoriile propriu-zis deflationiste, cum ar fi teoria redundantei, teoria performativa si asa-numita teorie „prosententiala"). Atat abordarile analitice traditionale, cat si noile resistematizari teoretice considera purtatorii de adevar ca fiind acele entitati despre care putem spune ca sunt adevarate sau false, deci ca au valoare de adevar. Lucrarea lui Serban Leoca nici nu face total abstractie de aceste distinctii, dar nici nu le acorda o atentie speciala, considerandu-le ca fiind subîntelese, neproblematice teoretic si operationale metodologic. Se multumeste doar cu constatarea ca placa turnanta spre noile abordari a oferit-o Frege prin studiul dedicat gandurilor, dupa care purcede la prezentarea continutului acestui studiu, fara sa sesizeze ca % pornind de la Frege % adevarul va fi atribuit purtatorilor fie ca obiect (cazul paradigmatic al „adevarului la purtator", în care accentul cade pe valorile de adevar), fie ca proprietate (cazul propriu-zis al „purtatorilor de adevar", în care accentul cade pe candidatii la adevar sau fals). Procedand astfel, optiunea modest asumata înca de la început (de a prezenta conexiunea dintre teoriile adevarului si problematica purtatorilor de adevar) lasa locul ambitiei de a umbla fie în caleasca „purtatorilor de adevar", fie cu „adevarul la purtator" prin „istoria" si „sistematica" filosofiei. Practic, efectul nedorit al schimbarii modului de investigare se manifesta nu atat în conturarea stadiului actual al cercetarilor din domeniul purtatorilor de adevar, cat în delimitarea principalelor tendinte de evolutie din cadrul acestuia din urma. Exemplificand, autorul neglijeaza cu buna stiinta contributiile substantiale avute în tematizarea purtatorilor de adevar de autori „deflationisti" precum Russell, Ramsey, Ayer, Carnap, Austin, Strawson, Williams, Rorty, Cohen, Horwich, Grover sau Gupta, cu toate ca unii dintre ei îsi încep consideratiile despre adevar exact cu problematica purtatorilor de adevar (fie ca doresc sa o clarifice si sa o dezvolte, fie ca doresc sa se distanteze de ea, în extremis considerand-o superflua). Serban Leoca îsi motiveaza aceasta atitudine într-o singura fraza, printr-un argument preluat necritic de la Kirkham: autori precum Ramsey, Strawson si Williams nu sunt lauti în seama deoarece ei „contesta sensul sau existenta purtatorilor de adevar [...] ca o consecinta a contestarii rostului termenului «adevarat» si a pretinsei vacuitati a ceea ce acest termen desemneaza". Ori, aceasta preluare necritica ar fi putut fi evitata daca ar fi fost consultate unele lucrari antologice de referinta pe problema adevarului (precum cea editata de Paul Horwich, Theories of Truth sau cea editata de catre JSRI • No.12 /Winter 2005 p . 136 Simon Blackburn & Keith Simmons, Truth), lipsind însa " ca si altele " în mod surprinzator si impardonabil din bibliografia cartii. Ca o paranteza aici: neconsultarea directa a catorva dintre lucrarile invocate are loc si pentru unii autori clasici (de pilda, neanuntata în cazul lui Platon, netrecut probabil din aceasta cauza la bibliografie, sau anuntata în cazul stoicilor), fiind preferate preluarile dupa lucrarea sotilor Kneale, mai sus amintita (astfel, din conceptia lui Platon este neglijat rolul jucat de existenta în raport cu adevarul si opinia, foarte important pentru evolutia ulterioara a problematicii purtatorilor de adevar spre tematica presupozitiilor). Un alt efect al schimbarii tacite, din mers, a optiunii initiale, adoptate programatic, îl constituie neglijarea unora dintre diferitele teoretizari date purtatorilor de adevar în literatura de specialitate. Aceste teoretizari sunt strans legate de teoria despre adevar asumata de fiecare ganditor, cele mai multe apartinand adeptilor teoriei adevarului-corespondenta. Ele vizeaza mai cu seama natura si clasificarea entitatilor purtatoare de adevar: propozitii, fraze (expresii propozitionale tip si ocurente), enunturi, asertiuni, acte de limbaj, rostiri, exprimari scrise sau gestuale, teorii, doctrine, fapte, indivizi, credinte, opinii etc. Principala problematizare privind natura amintitelor entitati candidate la adevar a mers în literatura de specialitate pe directia conectarii naturii lor abstracte (de exemplu, propozitiile " ca si continut propozitional) sau materiale (tot doar ca exemplu, frazele " ca si expresii propozitionale) cu diferitele instantieri ale adevarului (adevarul logic, adevarul factual). Clasificarea purtatorilor de adevar a urmat calea diferitelor modalitati în care ei dobandesc si îsi transmit valoarea de adevar (primar, secundar, tertiar), fiind însotita de analize aplicate la fiecare dintre ei. O alta problematizare a purtatorilor de adevar, în stransa legatura cu cea precedenta, urmareste sa contureze principalele atitudini fata de acestia (o atitudine pro, o atitudine toleranta si una contra), care se regasesc însa indistinct distribuite în raport cu aria manifestarii lor (lume, limbaj, cunoastere, actiune). În fine, dar nu în ultimul rand, problematizarea purtatorilor de adevar a suscitat numeroase discutii si cu privire la terminologia utilizata pentru a-i desemna, putandu-se chiar sustine ca de la aceste discutii s-a ajuns la primele tematizari în domeniu. Am trecut în revista aceste tematizari nu cu gandul de a-i reprosa lui Serban Leoca faptul ca nu a zabovit asupra lor, ci cu acela de a evidentia ca le-a utilizat tacit pe parcursul întregii lucrari sau explicit atunci cand analizele o cereau (de pilda, privitor la conceptia Frege, Cartwright, Kneale sau Habermas). Daca le-ar fi reluat, ar fi mers pe un drum batatorit si bine reprezentat în literatura de specialitate, asa însa demersul sau ramane unul inedit, cu evidenta tenta de originalitate. Totusi, din utilizarea lor pripita cate o data (cazul lui Cartwright), apar unele neajunsuri legate în special de fluctuatiile terminologice. Exemplificand din nou fugitiv: termeni precum „asertiune" (assertion) sau „enunt" (statement) sunt utilizati indistinct, cu întelesul de „afirmatie" sau „afirmare", cand de obicei în logica prin „asertiune" se întelege atat „afirmatie" („afirmare"), cat si „negatie" („negare"), iar prin „enunt" (statement) îndeosebi „exprimare" (rostita, scrisa, gestuala) sau cate o data chiar „actul de limbaj" al enuntarii (asertiv, interogativ, imperativ etc.). Faptul ca se face confuzie între acesti termeni anuleaza mare parte din efortul si efectul prezentarii originale a conceptiei lui Cartwright. O situatie similara apare si în cazul lui Habermas, dar mai redusa ca proportie, chiar daca alti termeni sunt JSRI • No.12 /Winter 2005 p . 137 utilizati corect: „propozitie" (proposition) pentru continutul propozitional, „expresie propozitionala" (sentence) pentru fraza sau expresie (ocurenta sau tip), „rostire" (utterance) pentru exprimare s.c.l. Ca o circumstanta atenuanta pentru neajunsul semnalat sta faptul ca fluctuatiile terminologice amintite mai sus apar în majoritatea lucrarilor de specialitate privind purtatorii de adevar, tinand partial de lexicul limbilor naturale utilizate (engleza, germana, etc.), partial de întrebuintarile primite la fiecare autor. Odata sesizate, „încurcaturile" terminologice de acest fel nu afecteaza decisiv calitatea si claritatea exprimarii, Serban Leoca dovedind un îndelung exercitiu în frecventarea filosofiei analitice si o buna cunoastere a acestei filosofii. Tot aici, de precizat mai e faptul ca, pentru a-si atinge obiectivul propus, autorul foloseste bibliografie de specialitate adusa la zi, cu exceptiile deja semnalate, fructificand lucrarile fundamentale din domeniu, dar si unele oportunitati de informare oferite de Internet. Prin aceasta lucrare, filosofia academica romaneasca se îmbogateste nu numai cu terminologia si problematica purtatorilor de adevar sau cu perspective teoretice putin frecventate la noi (Rosenzweig, White, Cartwright, dar mai ales Brandom), cat mai ales printr-un spirit inedit de apropiere de/ si patrundere în/ filosofie. JSRI • No.12 /Winter 2005 p . 138 JSRI • No. 12/Winter 2005

previous

home

next