Mircea Flonta, Hans-Klaus Keul si Jorn Rusen (coord.),
Religia si societatea civila

Ed. Paralela 45, Pitesti, 2005

previous

home

next

Actualitatea dezbaterilor asupra fenomenului religios nu necesita lamuriri suplimentare e, cumva, sine qva non. Adica, la rigoare, si fortand usor lucrurile, religia se pare ca nu întelege datul epistemic al societatii contemporane. Ea „uita" societatea seculara, specific occidentala în care traieste; „uita" ca Dumnezeu a murit; „uita" ca sensul nu e originar, ci, cu bunavointa, poate original, dar numai ca efect istoric; „uita" ca maestrii suspiciunii i-au demonstrat neadevarul; „uita" ca credinta, ca una din axiomele sale fundamentale, e discutabila în raport cu ratiunea. Toate aceste probleme sunt regasibile în volumul colectiv al întîlnirii de la Sibiu consacrata relatiilor complexe presupuse de relatia dintre religie si societatea civila. Autorii prezenti în volum încearca, fiecare, sa dea o solutie relativ la aceste „uitari". Aducand în discutie crizele de sens cu care societatea occidentala se confrunta, Jorn Rusen propune drept solutie recursul la religie ( cu referinta speciala la religiile avramice). Instituind ca regula universala „transcendenta si mantuirea", proprie tuturor celor trei religii, se poate spera într-o reglare a atitudinilor care depasesc prea mecanicele principii specifice democratiilor, adica egalitatea si imperativul tolerantei. Solutia pare simpla atata vreme cat, ca si alt exemplu, esteticul sta drept marturie a acestei reusite. Identitatea pare salvata, diferentele de-asemenea, nu mai ramane decat sa începem dialogul avand drept principiu, ne spune Jorn Rusen, întelegerea ca si posibilitate de recunoastere atat a diferentelor cat si a elementelor comune. Un loc de cinste îl ocupa, în acest ansamblu de texte, destul de omogene, raportul atat de discutat dintre credinta si ratiune. Accentul pus pe atat de forjatul raport credinta/ratiune se bazeaza pe necesitatea constructiei unei societatii civile capabile sa faca fata excesului materialitatii, excesului civilizatiei, crizei morale, etc. O posibila solutie, ne spune Gheroghita Geoana, nu poate sta decat sub necesitatea restaurarii sacrului, într-o maniera oarecum eliadeana, cu toate functiile pe care acesta le poarta cu sine. Spre pilda, functia integrativa atat de necesara fiecarei comunitatii nu o poate da decat apelul la sacru. Însa, aceasta zbatere perpetua între dianoia si nous, ne avertizeaza Mihail Radu Solcan, scindeaza comunitatile creand, pe de o parte societati deschise, si pe de alta societatii traditionale. Societatea deschisa accepta mai usor ceea ce modernitatea aduce cu sine. Cea de a doua este, însa, pastratoarea traditiei. Aceasta posibilitate de lectura a societatilor traditionale ne este propusa de Mircea Flonta, care analizeaza mentalitatile religioase populare specific romanesti. Cheia de lectura apare ca fiind morala kantiana care ar trebui sa regleze raporturile JSRI • No.12 /Winter 2005 p . 133 dintre „traire" si „practica religioasa", pentru ca „aceasta mentalitate religioasa nu constituie nucleul religiozitatii", mai mult, acest „spirit accentuat gregar" nu lasa loc „pentru pozitii si initiative personale". Nu stim daca Mircea Flonta adopta aici pozitia lui Max Weber, nici macar daca accepta teoria lui Huntington, ci doar ca mentalitatea taranului roman este una profund retrograda. Doua precizarii sînt necesare în acest caz. Moralitatea kantiana sucomba fara religie, si nu în sensul necesitatii ideii de Dumnezeu ca principiu regulativ, ci, la nivelul celei mai banale practici, unde actul moral pur, ca si fenomen, nu-si suporta singuratatea avand mereu nevoie de un soi de recunoastere divina care sa-l faca posibil. Apoi , în al doilea rand, vorba lui Þutea „nu mi-as dori sa traiesc în lumea lui Kant". Religia si moralitatea (daca acceptam ca pot fi scindate total) pot fi elemente constitutive ale societatii civile, desigur, salvgardate de ratiune. Însa, se pare ca avem nevoie de o propedeutica pentru a putea reglementa un raport functionabil între cele trei. Adica, cat mai simplu cu putinta, avem nevoie de maestrii spirituali, ne spune Laura Gheorghiu. În acest sens registrul suporta putine marturii. Cine sunt într-o societate de consum, o societate de masa, o societate în care lipsesc cu desavarsire ierarhiile, maestrii? Punand toate aceste întrebarii, si fara a da un raspuns, Laura Gheorghiu ne sugereaza cum ar trebui sa arate un maestru spiritual: „Maestrul nu e un profesor care sa te învete ceva, care sa dea note. E un individ care si-a gasit propria definitie. Cel mult îti ofera un semn ca drumul, cautarea propriei identitatii merita efortul, o marturie ca se poate, ca lucrurile au sens ". Sa presupunem ca am înteles. Adica, la limita, sansa societatii civile, ca bun garant al functionarii democratiei sta în modelele pe care ar trebui sa le urmam. Desi acestea sunt de negasit în arealul societatii contemporane, masificate, avem datoria de a le cauta. Solutiile propuse în acest volum vin sa dea un raspuns constructiei unei societati civile atat de necesara în contemporaneitate. Religia apare ca fiind un element definitoriu si decisiv. În acest sens, spre exemplu, Ioan Vasile Leb vede în societatea civila analogul comunitatii religioase, care trebuie sa faca obiectul unei analize atente în aceeasi masura în care analizam moralitatea sau rationalitatea. JSRI • No.12 /Winter 2005 p . 134 JSRI • No. 12/Winter 2005

previous

home

next