Key words: Dan Brown, religiousness,
Maria Magdalena, feminism,
Mel Gibson, plagiarism, the Passions of Christ

Abstract: The article proposes an analysis of the recent best-seller "Da Vinci Code", by Dan Brown. Several keys of interpreting the novel are sketched from deconstructing the accuses of plagiarism and blasphemy to analyzing the role of feminism and new-age religiousness in the plot making. In the end, the author comparatively examines the novel and the Mel Gibson movie "The Passion of Christ", in an attempt to better situate the figure of Christ in recent cultural products.

„O blasfemie gretoasa", „un banal roman de aventuri", „maculatura", „kitch" sint doar citeva dintre descrierile de care „se bucura" romanul lui Dan Brown, Codul lui da Vinci in pagina culturala a unui binecunoscut cotidian românesc¹. „Hrana putreda", „sac plin de minciuni", „comportament deplorabil pentru un autor" sint caracterizarile rostite de un important reprezentant al Vaticanului, care recomanda suplimentar credinciosilor sa nu cumpere si sa nu citeasca respectiva lucrare².

Raspunsul la aceasta intrebare pare evident din majoritatea articolelor defaimatoare: autorul respectivei carti sustine o serie de blasfemii la adresa religiei crestine, cu scopul (pragmatic pentru unii, dracesc pentru altii) de a face bani. Faptul in sine a parut atit de scandalos unor editori bine intentionati si profund crestini din Cluj, incit au tradus rapid una din cartile-parazit care „demonteaza" mecanismul romanului. Cu scopul binecuvintat de „a da o replica din interiorul crestinismului" si cu finalitatea extrem de placuta de a vinde intr-o singura luna peste 6000 de exemplare din respectivul volum³.

Dar sa lasam pentru moment aspectul pecuniar (desi acestuia i se datoreaza o parte din fascinatia ce urmareste nu doar produsul ca atare al romanului, ci si diversele sub-produse asociate acestuia prin fenomenul „piggy-backing" parazitism de marketing) si sa revenim la ceea ce constituie, pare-se, circumstanta agravanta a acestuia si anume, caracterul blasfemiator la adresa religiei crestine. Mai exact, nucleul dur al romanului, teza acestuia, care in esenta suna cam asa: intemeietorul crestinismului, Iisus Hristos, ar fi fost un om obisnuit, care s-a casatorit cu Maria Magdalena si a avut copii, urmasii acestora supravietuind pina in prezent.

Rezumata astfel, teoria „browniana" pare intr-adevar sa ultragieze simtul comun al credinciosului obisnuit. Dar… exista mai multi astfel de „dar".

Este Codul un plagiat sofisticat?

Mai intii, ca teza respectiva nu e noua, ci reprezinta mai degraba un cliseu pentru cei familiarizati cu literatura de tip ezoteric. I s-au gasit, de altfel, numeroase versiuni⁴, ceea ce a dus pina la acuze de plagiat adresate autorului. Respectivele acuze, in opinia noastra, nu se justifica, pentru ca, pe de o parte, autorul isi mentioneaza sursele, unde e cazul, iar pe de alta parte, genul fictional al romanului nu se supune rigorilor bibliografice ale literaturii stiintifice. Altminteri, un alt autor, cu mult mai celebru, care scrie un roman oarecum apropiat ca atmosfera si intriga (este drept, la un nivel de sofisticare superior) desigur, vorbim aici de Umberto Eco si al sau Pendulul lui Foucault si care mentioneaza in egala masura respectiva erezie (alaturi de multe altele) s-ar vedea pus la rindul sau in situatia de a-si justifica cele scrise.

Probabil insa ca respectiva alaturare ii va umple de oroare pe cititorii „puristi", adepti ai valorii estetice necontaminate de comercial; de altfel, intr-o paralela voit sugestiva (din pacate, tradind mai degraba un nefericit umor involuntar), se poate citi in grupajul deja mentionat din Adevarul ca: „Dan Brown e, fata de modelul Umberto Eco, ceea ce este Vadim Tudor fata de Adrian Paunescu"⁵ (sic!). Însa nu ne-am propus sa realizam aici un clasament de buna purtare pentru autori; daca sintem consecventi, din punct de vedere strict al continutului, cu ce e mai putin anticrestina cartea lui Umberto Eco decit cea a lui Dan Brown?! Mai ales ca, date fiind prestigiul si reputatia de care se bucura primul, „circumstanta agravanta" ar trebui sa atirne mai degraba de partea acestuia.

JSRI • No.11 Summer 2005 p.29

„Prezumtia de vinovatie" a falsitatii

Mai apoi, se pune intrebarea in ce masura o teza romanesca poate fi evaluata in paradigma „adevar/ fals" si in ce masura ea iese din aceasta paradigma. Este limpede ca diversii autori de tipul lui James L. Garlow & Peter Jones nu si-au pus nici un moment o astfel de problema, cu totii incercind sa demonstreze „falsitatea" romanului si a diferitelor sale piste si surse. Ca o culme a paroxismului acestui gen de intreprinderi, merita mentionat faptul ca, in orasul natal al lui Leonardo da Vinci, romanului i s-a intentat chiar un proces de falsitate (doar cu acuzatori, fara aparator!)⁶.

În acest caz, s-ar putea sustine ca functioneaza „prezumtia de vinovatie", deoarece, in locul obisnuitului disclaimer care apare la operele de fictiune, de tipul: „Toate personajele si faptele prezente in aceasta opera sint fictive. Orice asemanare cu realitatea este pur intimplatoare", autorul plaseaza chiar pe primele pagini un avertisment in care se sustine opusul: „Toate operele de arta, obiectivele arhitecturale, documentele si ritualurile secrete mentionate in aceasta carte sint reale".

Cu alte cuvinte, si ca un posibil raspuns la intrebarea de mai sus, raspunsul ar fi: da, este legitim de analizat romanul in cadrul paradigmei „adevarat/ fals", deoarece insusi autorul, prin intermediul propriilor sale spuse, isi plaseaza cartea in centrul acestei paradigme.

ªi totusi, lucrurile sint mai nuantate decit pare sa rezulte din acest rationament. Sa luam un alt exemplu, pentru lamurire. Nimeni nu poate nega faptul ca au existat regele Frantei, Ludovic al XIV-lea, cardinalul Richelieu si ducele Buckingam. Acestea sint personaje reale, cu acte in regula, consemnate istoric in nenumarate documente. Ele sint, suplimentar, si personaje de roman binecunoscute, gratie talentului unui autor (ce-i drept, pe vremea respectiva nu exista termenul de best-seller), si anume Alexandre Dumas. Acest fapt nu le stirbeste existenta istorica, dar nici nu o legitimeaza pe cea a lui d'Artagnan, ca sa luam numele celui mai cunoscut dintre muschetari. Personaje reale pot coexista in deplina armonie cu personaje fictive; de fapt, s-ar putea spune ca ele imprumuta celor din urma un fel de „halou de realitate", ceea ce faciliteaza „ingurgitarea" firului narativ. Cu alte cuvinte, Alexandre Dumas ar fi putut sa scrie, la inceputul romanelor sale, la fel de bine, ca „toate personajele istorice mentionate in aceasta carte sint reale". Însa nimeni nu e asa de nebun ca sa-l acuze pe Dumas ca vrea sa rescrie istoria Frantei si a Angliei datorita faptului ca-l amesteca pe d'Artagnan in niste intrigi care nu au existat niciodata.

La fel stau lucrurile, in opinia noastra, si in cazul lui Dan Brown. Desigur, exista tabolurile lui Leonardo da Vinci si catedralele mentionate in Codul lui Da Vinci. Exista si organizatiile mentionate de lucrarea sa. Nu se poate insa sustine ca interpretarile si intrigile elaborate de Dan Brown in jurul unor persoane si opere reale au alt caracter decit fictiv. Ceea ce le plaseaza, dintr-o data, dincolo de paradigma obisnuita a adevarului si falsului.

S-ar putea obiecta ca, pe tot parcursul romanului, personajele principale si in special Robert Langdon, alter ego-ul autorului se comporta ca si cind ar avea convingerea ca tezele pe care le sustin sint adevarate. Dar, ca sa revenim la paralela noastra: lasa vreun moment impresia d'Artagnan ca ar avea indoieli asupra adversarilor cu care dueleaza?!

Cine a fost Maria Magdalena?

Unii insa vor spune ca paralela aceasta nu rezista din alte motive: personajul d'Artagnan este complet inofensiv si faptele sale nu impieteaza in nici un fel asupra istoriei reale a Frantei,

nici macar in ipoteza

JSRI • No.11 Summer 2005 p.30

absurda in care ar fi adevarate. În schimb, tezele prezentate de Dan Brown sint extrem de periculoase si impieteaza asupra istoriei bisericii crestine, chiar daca sint false⁷.

Ce anume sta la baza acestor teze, pentru a fi atit de detestabile in ochii celor care le condamna, ne-o spune chiar autorul: incercarea de reabilitare, impotriva unei istorii de doua milenii, a sacrului feminin. Dat fiind ca tentativa sa se desfasoara in cadrul teologiei crestine, personajul principal asupra caruia se concentreaza eforturile sale este Maria Magdalena, presupusa a figura in tabloul lui da Vinci, Cina cea de taina. Ceea ce sustine el despre acest personaj este, nici mai mult nici mai putin, decit ca ar reprezenta adevaratul „Sfint Graal", fiind purtatoarea descendentei lui Iisus. Dupa moartea acestuia pe cruce, ea ar fi plecat in secret in Galia (Franta de astazi) unde ar fi nascut o fiica, Sarah ai carei descendenti ar fi inclus, intre altii, o serie dintre regii Frantei. Autorul invoca in sprijinul tezelor sale parte din scripturile apocrife descoperite la Nag Hammadi, si respectiv asa-numita „Evanghelie dupa Maria".

Daca toate aceste amanunte biografice sint mai degraba nesigure, foarte putini fiind cei care se incumeta sa le sustina ca fapte istorice⁸, exista o controversa recenta legata de figura Mariei Magdalena, exact in contextul surselor documentare mentionate mai sus respectiv Codicele de la Nag Hammadi, descoperit in Egipt sau Evanghelia dupa Maria, publicata la Berlin in 1955. Aceste controverse privesc insa mai degraba rolul jucat de Maria Magdalena in interiorul primei comunitati crestine, incercind un fel de reabilitare tardiva a acesteia.

Unii autori sustin ca acest interes recent pentru figuri de tipul Mariei Magdalena din Noul Testament (sau al lui Miriam, sora lui Moise, din Vechiul Testament) nu aduc nimic nou in privinta datelor documentare, ci reprezinta mai degraba „un proiect pentru un anume tip de teorie feminista angajata ideologic"⁹. Ceea ce se urmareste prin acest proiect ar fi demonstrarea existentei unui conflict intre barbati si femei in iudaism sau crestinismul timpuriu, conflict care ar fi fost transat in favoarea barbatilor, ce ar fi facut tot posibilul pentru stergerea urmelor in textele canonice (exemplu tipic de reactie patriarhala). În cazul lui Miriam, faptul ca ar fi fost „profeteasa" de rang egal cu fratele ei; in cazul Mariei Magdalena, faptul ca ar fi fost „apostolul apostolilor", de importanta egala (daca nu mai mare) decit Petru.

În opinia lui Kenneth L. Woodward, aceste teorii sint greu de sustinut in contextul studiilor biblice si ele releva nu atit de vreun posibil adevar istoric, cit de dorinta autoarelor feministe de a-si regasi temele favorite legate de critica patriarhatului in domeniul propriu de studiu. Mai mult, chiar, ele „ar fi sfirsit prin a se identifica cu obiectul lor de studiu", din prea mult atasament fata de acesta¹⁰.

În schimb, una dintre autoarele „invinuite", Karen King, profesoara la Harvard Divinity School si autoare a unei carti despre Maria Magdalena, considera ca lucrurile stau oarecum diferit fata de prezentarea facuta de Woodward. Ea arata ca documentele de tipul Evangheliei dupa Maria si Codicele de la Nag Hammadi conduc la o revalorizare a importantei pe care a jucat-o Maria Magdalena in societatea crestina timpurie. Fara a sustine teze de genul casatoriei cu Iisus sau chiar de mama a copiilor acestuia, care i se par dificil de demonstrat¹¹, autoarea precizeaza ca imaginea Mariei Magdalena din aceste noi surse difera oarecum de cea din Noul Testament. Ele prezinta un personaj puternic, care, departe de a fi prostituata, este discipola lui Iisus care l-a inteles cel mai bine si pe care acesta a pretuit-o cel mai mult (astfel explicindu-se „favoarea" pe care i-o face, fiind prima careia i se arata dupa inviere). O anumita rivalitate trebuie sa fi existat intre ea si Petru, insa aceasta este departe de „razboiul" de care vorbeste Woodward¹².

JSRI • No.11 Summer 2005 p.31

Probabil ca cea mai interesanta observatie a autoarei se leaga de faptul ca povestea Mariei Magdalena ofera o istorie alternativa a primelor secole crestine, asemeni diferitelor Evanghelii care nu au fost incluse in textul canonic al Noului Testament. Acest lucru nu le face automat „adevarate", adauga Karen King, deoarece faptul trebuie validat de institutia bisericeasca si de masa credinciosilor; insa ofera o perspectiva inedita asupra unei parti a istoriei crestinismului, atunci cind acesta nu isi gasise inca varianta „canonica" (consfintita prin Crezul de la Niceea sau prin Noul Testament) si cind diferitele interpretari posibile nu devenisera inca erezii¹³.

Religie, feminism, sacrul feminin

Personajul Maria Magdalena nu este la rindul sau decit una din ipostazele prin care s-a manifestat sacrul feminin de-a lungul istoriei, mai vechi de doua milenii, a religiilor in general¹⁴. Cind vorbeste despre ea, si in general despre sacrul feminin, autorul mentioneaza simultan orientarea ideologica ce si-a propus, in diverse moduri, sa conteste dominatia masculina in diversele registre ale societatii si anume, feminismul. Autorul nu ezita, de altfel, sa foloseasca propozitii ce trebuie sa sune socant pentru cineva care se situeaza in interiorul religiei crestine, de tipul „Iisus a fost primul feminist din istoria omenirii"¹⁵. Probabil ca acest lucru este unul din motivele pentru care cartea sa a fost intimpinata cu atit de multa vehementa in mediile religioase, in special in cele conservatoare.

Aceasta apropiere asumata de feminism constituie, simultan, unul din punctele forte ale romanului, dar si una din slabiciunile sale. Punct forte: mai intii, pentru ca autorul alege o orientare care ii ofera cadrul conceptual si mijloacele cele mai potrivite necesare demonstrarii tezei sale (chiar daca respectiva teza este falsa, oricum faptul in sine este secundar, asa cum am incercat sa aratam prin discutarea ne-apartenentei romanului la paradigma adevar/ fals). Lucrul acesta apare cu evidenta, dar nu este intotdeauna sesizat, deoarece putini sint familiarizati cu paradigmele teoretice feministe. Altfel spus, daca cineva doreste sa propuna o reinterpretare a istoriei (fie ea a religiei, sau a oricarui alt domeniu) care sa revalorizeze valorile feminine, este obligat sa treaca prin aparatul conceptual al feminismului fie si pentru simplul motiv ca munca sa de documentare ii va fi considerabil usurata. În cazul de fata, trimiterile la Zeita, revalorizarea paginismului, reinterpretarea personajelor feminine din Biblie, mentionarea traditiilor tip Wicca, chiar si pasajele referitoare la androginie reprezinta locuri comune in teologia, mai bine zis „thealogia"¹⁶ feminista, pe care cei familiari cit de cit cu domeniul le vor recunoaste imediat¹⁷.

În al doilea rind, feminismul reprezinta un cadru conceptual foarte bun pentru o teorie de tip deconstructionist in general (fie ca ea se refera sau nu la femei). Mai bine spus, pornind de la modelul oferit de feminism, se poate elabora o critica similara a altor sisteme. Acest lucru face de altfel ca relatia feminism-postmodernism sa fie simultan atit de strins legata, cit si de contestata¹⁸. În ce priveste romanul, diversele priviri deconstructive aplicate fie unor realizari artistice (vezi de pilda analiza tabloului Cina cea de taina), fie unor sectiuni intregi din istoria omenirii sint extrem de explicite pentru aceasta tendinta. Suplimentar, se poate adauga gustul (postmodern de asta data) pentru ironie, anagrame si alte modalitati de deturnare si mascare a sensului, chiar diversele masti pe care le poarta unele personaje (vezi cazul Învatatorului).

În al treilea rind, anumite curente feministe sint destul de apropiate de teoria conspirationista. Prin asta nu trebuie sa se inteleaga ca feminismul in ansamblu ar

În fine, si acesta ar fi un merit poate neintentionat al cartii si extrem-contextual, respectiv in tarile mai putin familiarizate cu ideile de tip feminist, cum este si România romanul reuseste sa popularizeze idei de tip feminist mult mai eficient decit ar face-o o lucrare declarat feminista. Datorita etichetei de „best-seller", si datorita calitatilor scriiturii extrem de accesibile a autorului, Codul lui Da Vinci „risca" sa intre in case in care nimeni, niciodata, nu va fi auzit de Betty Friedan²⁰. În felul acesta, romanul lui Dan Brown capata un rol neintentionat educativ, dar al carui potential nu trebuie neglijat.

Dar tot aici rezida si pericolul ascuns (si din nou contextual, deci neintentionat) al romanului: data fiind mixtura de sentimente religioase care sta la baza nucleului acestuia, in cazul unei reactii de respingere, aceasta se va rasfringe si asupra diverselor presupuse etichetari si afilieri ale autorului insusi: „american", „liberal" si pe deasupra „feminist". Multi neavizati vor ramine cu ideea fundamental gresita ca a fi feminist inseamna, intre altele, sa sustii ca Iisus s-a casatorit cu Maria Magdalena (!). ªi pentru aceasta categorie de cititori, chiar daca vor mai auzi vreodata de Betty Friedan, va fi prea tirziu, pentru ca prejudecata si stereotipul se vor fi format deja.

Religiozitate si (auto) referentialitate

În continuarea acestei analize, ne putem intoarce asupra a ceea ce, desi ne-am propus sa lasam deoparte, a revenit constant, desi insesizabil, de-a lungul intregului demers: si anume, faptul ca romanul este ceea ce se cheama un best-seller: respectiv se vinde foarte bine (25 de milioane de exemplare traduse in 44 de limbi), producind o multime de avantaje materiale autorului si intregii industrii construite pe marginea sa²¹ si, prin aceasta, se raspindeste in nenumarate locuri, producind efecte neasteptate²².

Efectul este cel de bulgare de zapada: cu cit romanul este mai bine vindut, cu atit presupusele sale consecinte (pozitive sau nefaste) se rasfring asupra unei categorii din ce in ce mai extinse de persoane, afectindu-le unora temporar viata (se organizeaza deja pelerinaje Da Vinci la obiectivele turistice mentionate in roman, iar fanii urmaresc cu cartea in brate traseele personajelor din carte). În plus, diversele controverse iscate pe marginea sa nu fac decit sa amplifice aceste efecte: scandalul religios declansat de unii clerici sporeste curiozitatea marelui public care, din simplul motiv ca afla ca respectiva lucrare este rau vazuta in lumea bisericeasca, o cumpara si mai abitir. Iar in jurul cartii s-a creat deja o adevarata plaja de sub-produse de la site-uri pe internet, articole de ziare, artefacte, pina la volume intregi care, prin simpla asociere cu produsul contestat, isi maresc circulatia (vezi cazul cartilor de tipul Codul spart al lui Da Vinci, care isi imbogatesc editorii), determinind o crestere in spirala a popularitatii respectivului produs.

Aceasta referentialitate si auto-referentialitate promovate de intreaga retea de produse ce se leaga intr-un fel sau altul de roman este tipica ideologiei spectacolului carora se conformeaza produsele

Care poate fi explicatia pentru acest efect de oglindire, pina la urma pentru succesul acestui tip de roman? Pentru ca, dincolo de meritele incontestabile ale scriiturii lui Dan Brown alerta, mereu ironica, cu schimbari rapide de planuri si rasturnari de situatii ce o fac, din start, ecranizabila²⁴ este limpede ca „responsabila" de cifra de vinzari este in principal tema romanului si tot ghemul de controverse si complicatii ce pornesc de aici. O explicatie franca, in stilul sau caracteristic, o ofera Cristian Tudor-Popescu²⁵: oamenii cumpara Codul lui Dan Brown din acelasi motiv pentru care si-au luat bilet la Patimile lui Iisus al lui Mel Gibson: pentru ca vor sa afle ceva nou despre Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, dimensiunea religioasa a temei ar constitui principalul motiv al fascinatiei pe care aceasta o creeaza.

Este limpede ca asistam, la inceputul acestui mileniu, la o revenire a religiozitatii care cu greu poate fi explicata cu resursele disciplinelor traditionale motiv ce determina, de altfel, constituirea unui nou domeniu, interdisciplinar, de analiza: studiile religioase. Cu siguranta, teza secularizarii societatii, propusa in secolul trecut, se vede azi infirmata, atit la modul violent, de miscarile integriste si fundamentaliste, cit si la modul lax si difuz, de diversele miscari de reinnoire spirituala gen New Age si respectiv cu toata gama de nuante intermediare intre aceste doua tipuri. Un exemplu recent al acestui interes determinat de religie, potentat de dimensiunea globalizarii, il reprezinta manifestatiile fara precedent prilejuite de agonia si respectiv moartea Papei Ioan Paul al II-lea²⁶.

Ceea ce caracterizeaza aceasta revigorare a religiozitatii recente este aparenta sa dislocare in raport cu cea veche: cu vorbele lui Eliade, astazi sacrul nu se mai camufleaza in stilpul din centrul cortului, si uneori nici in catedralele goale, ci in spectacolul telenovelelor sau in marile reprezentatii prilejuite de meciurile de Liga Campionilor²⁷. Pe un palier similar pot fi asezate si fenomenele mediatice de tip Codul lui Da Vinci sau Patimile lui Iisus.

Iisus intre Codul lui Dan Brown si Patimile lui Mel Gibson

Însa ce anume au acestea doua in comun, dincolo de trimiterea (mai degraba vaga in primul caz) la intemeietorul crestinismului si respectiv de succesul de casa? În aparenta, cele doua sint mai degraba opuse: daca romanul lui Dan Brown se situeaza in extrema contemporaneitate, filmul lui Mel Gibson pretinde ca

Un prim element comun, aparent neasteptat, este acela ca, in ambele, personajul Iisus este de nerecunoscut. Daca acest fapt este evident in romanul lui Dan Brown (unde Mintuitorului ii este atribuita casatoria cu Maria Magdalena si respectiv sirul de descendenti ce duc pina la regii Frantei), cum poate fi sustinut in cazul filmului lui Mel Gibson, care pretinde ca reprezinta cu maxima exactitate personajul biblic? Cei care au vazut insa filmul si hectolitri de imitatie de singe folositi acolo, pot confirma ca imaginea personajului principal seamana prea putin cu reprezentarile cliseizate, oarecum eterate, propagate de biserica referitoare la acesta. Cu alte cuvinte, socul de a-l vedea pe Iisus in postura de Silvester Stalone, plin de singe din virful firelor de par pina la calciie si incasind pumni, bice si palme pe toata durata filmului, este cel putin similar socului de a descoperi ca acesta ar fi putut avea urmasi.

De aici rezulta un al doilea element comun: imensa controversa pe care ambele le-au creat in cadrul bisericilor traditionale. Am amintit deja anatema simbolica azvirlita asupra Codului; in privinta Patimilor, ele au provocat revolta mai putin a bisericilor crestine, cit a comunitatilor evreiesti, care au sesizat prezenta unor replici ce justificau incriminarea intregului popor evreu de moartea lui Iisus²⁸. Cu alte cuvinte, religiozitatea prezenta in ambele este, daca nu contestata deschis, cel putin suspecta din perspectiva discursului religiilor traditionale.

Un al treilea element este reprezentat de potentialul religios inovator (intentionat sau neintentionat) pe care cele doua productii mediatice il creeaza. Daca in cazul filmului au fost discutate efectele asupra a numeroase persoane care si-au relatat experientele mistice declansate de acesta, in privinta romanului se pot aminti pelerinajele facute de fani la „locurile sacre" mentionate in textul cartii: diversele obiective turistic-arhitecturale, de la Catedrala unde este inmormintat Isaac Newton si pina la muzeul Luvru²⁹. Efectul iese, de fiecare data, din cadrele religiozitatii traditionale.

Mai departe, un alt element care face legatura dintre religiozitate si succesul de casa, este violenta prezenta in ambele: de la tonele de pumni, pietre si lovituri de bici incasate de Hristosul lui Mel Gibson, pina la cadavrele semanate de Silas si Teabing pe parcursul romanului. Violenta care apare, in buna traditie post-Oliver Stone, aproape gratuita: daca Iisus tot urmeaza sa fie crucificat, te intrebi de ce anume are nevoie regizorul sa-l aduca in stadiul de plaga deschisa pe tot corpul pina la capatul filmului; la fel, o parte din omorurile din carte sint considerate fara sens chiar de faptuitorii lor, iar prima secventa, in care apare corpul despuiat si lipsit de viata al lui Sauniere, minjit de singe si asezat in ipostaza Omului vitruvian, dincolo de mesajul incifrat pe care il transmite, codifica exact genul de violenta senzationala pe care Hollywood-ul l-a facut atit de familiar. Motivul? Violenta vinde foarte bine produsul mediatic cu referire la succesul de casa al celor doua productii. Celalalt motiv? În ambele cazuri, violenta are conotatii sacre evidente: daca lucrurile nu au nevoie de explicatie in cazul filmului, poate nu e lipsit de interes de remarcat faptul ca principalul faptas al crimelor din roman este un membru al ordinului religios Opus Dei, care practica suplimentar si auto-violenta (purtarea briului cu spini si auto-flagelarea)³⁰.

În strinsa legatura cu tema violentei se poate evidentia o alta, conexa razboiul dintre bine si rau. Aceasta impartire clara a personajelor din ambele

În fine, fara a epuiza lista similaritatilor, se poate spune ca ambele produse contin premisele pentru o eventuala (si mult sperata) continuare. Mel Gibson isi poate exersa talentul regizoral si efectele de make-up pe faptele apostolilor (masacrele acestora avind un potential de violenta inca ne-explorat la adevarata lui valoare de piata), iar Dan Brown a promis deja ca va „produce" o continuare, un indiciu pentru fanii amatori de enigme fiindu-le deja oferit pe coperta originala a Codului. Traim intr-o era a simulacrelor, anunta deja Baudrillard, iar semnul tipic al acestora este faptul ca sint mereu multiple, cel putin duble, mereu repetitive si predispunind la continuari, pastise si remake-uri³². Astfel, cele doua produse mediatice se inscriu in logica culturala a erei simulacrului, anticipindu-si propriile dubluri.

***

Sa fie acestea cele mai potrivite chei de intelegere ale romanului lui Dan Brown? ªi respectiv, combinatia plagiat-blasfemie-feminism-religiozitate new-ageista reteta succesului? Fara indoiala, autorul ne va rasplati in curind setea de curiozitate si de senzational cu un nou (previzibil) best-seller. Dar sa nu anticipam. Dincolo de ceea ce poate fi scris pe marginea si in rasparul romanului, cartea merita citita, macar pentru a intelege, ca sa-l mai parafrazam inca o data pe Eco, „in ce cred cei care nu (mai) cred".

¹ Citatele sint extrase din grupajul de pe pagina 5 a Adevarului, vineri, 13 mai 2005, grupaj initulat sugestiv: "Industria de tipizate literare a lansat un nou model de success: <<Codul lui Da Vinci>>".

² Remarcile apartin Cardinalului de Genova Tarcisio Bertone, unul dintre apropiatii Papei Ioan Paul al II-lea. În MSNBC News Services, "Cardinal's Plea: Don't read `Da Vinci Code'. Theologian calls novel insulting `sack full of lies'", March 16, 2005. Online, http:// www.msnbc.msn.com

³ Este vorba despre volumul "Codul spart al lui Da Vinci" (autori: James L. Garlow si Peter Jones), recent tradus la editura Aqua Forte din Cluj. Informatia a fost preluata din ziarul Clujeanul, 16-22 mai 2005, pp. 4-5.

⁴ În articolul aparut in Clujeanul, "Miscarea <<Browniana>>", Doru Pop enumera citeva dintre ele: cartea "Holy Blood, Holy Grail" (autori: Michael Baigent, Richard Leigh si Henry Lincoln); romanul lui Nikos Kazantzakis, "Ultima ispitire a lui Iisus Hristos" si filmul cu acelasi nume a lui Martin Scorsese.

⁵ Remarca ii apartine studentului Iancu Ion, autor al panseului "Iisus, jucaria noastra…", aparut in Adevarul, vineri 13 mai 2005, p. 5.

⁶ Procesul a fost organizat de experti in arta si clerici consevatori. Cf. Camelia Ciobanu, Mona Bica, "Nebunia Codului lui Da Vinci", in Ziua, 16 martie 2005. Online, http://www.9am.ro/revistapresei/Monden/6492/Nebunia -Codul-lui-Da-Vinci

⁷ Este pozitia editorului clujean al Codului spart al lui Da Vinci, Voicu Bojan, care spune: "Dar nu poti sa zici <<ªi ce-i cu asta!>>, fara sa vezi consecintele pe termen lung ale acceptarii unor asemenea idei". Pe aceeasi pozitie se situeaza si cardinalul Tarcisio Bertone, atunci cind spune: „Nu putem pastra tacerea asupra adevarului cind sintem pusi in fata tuturor minciunilor si
inventiilor din aceasta carte". În MSNBC News Services, "Cardinal's Plea: Don't read `Da Vinci Code'. Theologian calls novel insulting `sack full of lies'", March 16, 2005. Online, http:// www.msnbc.msn.com

⁸ Una dintre acestia este Margaret Starbird, ale carei lucrari sint citate in Codul lui Da Vinci.

⁹ Este opinia jurnalistului Kenneth L. Woodward, "A Quite Contrary Mary. Like Jesus, Mary Magdalene is now the subject of a cultural makeover. What agenda do feminist scholars have in mind?". Online, http://www.beliefnet.com/story/131/story_13188_1.html

¹⁰ Ibidem.

¹¹ Vezi pozitia sa in cadrul unui documentar NBC, in Stone Phillips, "Secrets behind `The Da Vinci Code'Dateline travels throughout Europe to investigate best-selling novel's controversial claims", April 20, 2005. Online, http:// www.msnbc.msn.com/id/7491383

¹² Karen King, "Letting Mary Magdalene Speak. Tradition is not fixed. Newly-discovered texts like the Gospel of Mary let us hear other voices in an ancient Christian debate". Online, http://www.beliefnet.com/story/131/story_13186_1.html

¹³ "Evanghelia dupa Maria ne permite sa auzim o alta voce in dezbaterea antica, ce a fost pierduta pentru aproape 2000 de ani. Ne extinde intelegerea asupra dinamicii crestinismului timpuriu, insa nu ne ofera o voce dincolo de orice fel de criticism". Karen King, ibidem.

¹⁴ Pentru o prezentare a istoriei sacrului feminin in marile religii, vezi Catherine Clement, Julia Kristeva, Femeia si sacrul, Ed. Albatros, Bucuresti, 2001.

¹⁵ Dan Brown, Codul lui Da Vinci, Ed. RAO, Bucuresti, 2004, p. 265.

¹⁶ Daca mai clasicul "theo-logie" provine din grecescul "theos" (forma masculina), compusul elaborat de feministe, "thea-logie", este derivat din varianta feminina a acestui termen.

JSRI • No.11 Summer 2005 p.37

¹⁷ Pentru o trecere in revista a relatiei feminism-religie, vezi Mihaela Frunza, "Feminitate si ocultism" , in Journal for the Study of Religions and Ideologies, nr. 5/summer 2003, pp. 127-142. Online, http://hiphi.ubbcluj.ro/JSRI

¹⁸ Deoarece postmodernismul, in viziunea unor feministe, nu ofera motivatii pentru a prefera un sistem non-oprimant unuia oprimant.

¹⁹ Pierre Bourdieu, Dominatia masculina, Ed. Meridiane, Bucuresti, 2003.

²⁰ Feminista de orientare liberala, consacrata in timpul valului al doilea, cunoscuta in special pentru lucrarea sa The Feminine Mystique.

²¹ Cine cauta pe Google referinte la roman va fi inundat de diverse site-uri pe teme conexe

gen anagrame, tablourile lui Da Vinci si misterul cavalerilor templieri.

²² Un prieten american care lucreaza la un muzeu de arta ne-a povestit ca, prin simpla asociere cu Codul lui Da Vinci, una dintre conferintele despre Leonardo da Vinci gazduite de respectiva institutie s-a bucurat de prezenta a citeva sute de vizitatori, in locul celor citeva zeci cu care erau obisnuiti.

²³ Umberto Eco, "Despre presa", in Cinci scrieri morale, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 69.

²⁴ Cartea va fi de altfel ecranizata, in rolul principal fiind actorul Tom Hanks, ceea ce reprezinta deja un prim indiciu ca succesul filmului va fi cel putin comparabil cu cel al romanului. O alta confirmare a efectului de bulgare de zapada despre care vorbeam mai sus.

²⁵ Acesta sustine ca: "Cu cit Occidentul se indeparteaza in viata crestina de practica si teoria crestina, cu atit creste interesul pentru story-urilor christice vezi block buster-ul <<Patimile lui Iisus>>". Cristian Tudor Popescu, in Adevarul literar si artistic, nr. 754, 8 februarie 2005.

²⁶ Vezi pe aceasta tema articolul "Forta religiei. Citeva reflectii pe marginea unui articol", semnat de Rodica Binder in Dilema veche, nr. 69, 13-19 mai 2005, p. 24.

²⁷ De altfel, Rodica Binder observa in articolul mai sus citat: "spiritul religios care pluteste in aer, strain de dogme si ritualuri, avind acest incontestabil caracter particular, individual, pare a se afla el insusi in cautarea unui adapost, altul decit i-l pot oferi formele traditionale ale catolicismului, crestinismului sau chiar, prin extrapolare, ale celorlalte confesiuni monoteiste" (subl. n.).

²⁸ Pentru o prezentare a dezbaterilor iscate de filmul lui Mel Gibson in societatea americana, in special in cercurile evreiesti, vezi J. Shawn Landres and Michael Berenbaum (eds.), After The Passion is Gone: American Religious Consequences, AltaMira Press, Lanham MD, 2004.

²⁹ De asemenea, un politolog american, Richard Wightman Fox, sustine ca romanul lui Dan Brown „speculeaza valul de repulsie impotriva coruptiei Bisericii Catolice", incercind sa exploateze dorinta americanilor de a-l regasi pe adevaratul Iisus, asa cum a fost el". Cf. Romulus Caplescu, „Un fenomen numit Codul lui Da Vinci (II)" in Adevarul literar si artistic, 15 martie 2005, p. 14.

³⁰ Despre legatura sacru-violenta, vezi Rene Girard, Violenta si sacrul, Ed. Nemira, Bucuresti, 1995.

³¹ Este opinia lui Mark Juergensmeyer, autor intre altele al unui volum despre evenimentele din 11 Septembrie 2001. În acest caz, ne referim la articolul "The Passion of War", in J. Shawn Landres and Michael Berenbaum (eds.), After The Passion is Gone: American Religious Consequences, AltaMira Press, Lanham MD, 2004.

³² Vezi Jean Baudrillard, Simulacres et simulation, Minuit, Paris, 1987.