Ion Cordoneanu - Religie si Putere în America - de la Alexis de Tocqueville la administratia Bush jr.

Abstract: This text is meant to bring to the fore the connection between politics and religion, as it was reflected in theory that Alexis de Tocqueville dealt to in his book entitled „De la démocratie en Amérique". In the same time, it takes into consideration the well-known meeting between J. Habermas and J. Ratzinger (2004, January), which was carried out at the Catholic Academy in München. Here, a debate regarding the pre-political moral foundations of the state took place. The interest in such a topic has streamed from what some people consider to be the „dogmatic-religious policy" concerning social philosophy, which the Bush Administration put into practice.

În „Despre democratie în America" Tocqueville este un adevarat sustinator al educatiei instinctului politic individual. Valoarea educativa a democratiei reprezentative consta în aceea ca ea introduce indivizii în viata politica, provocând dezbateri si co-interesându-i în participarea la viata publica. Remediul propus de Tocqueville împotriva tendintei de apatie politica este acela al separarii puterilor, dar a unor puteri orientate spre sustinerea vointei de libertate.

În jurul ideii de libertate se concretizeaza conceptia privitoare la relatia dintre ordinea religioasa si ordinea politica. Pornind de la afirmatia ca „orice om care accepta o opinie numai pe baza afirmatiilor facute de cineva îsi înrobeste spiritul"¹, Tocqueville crede ca tipul de autoritate morala si intelectuala este salutar pentru faptul ca acorda individului puterea si ragazul de a se

JSRI • No.11 Summer 2005 p.39

sluji de libertate. Este conturata înca de la început ideea separarii celor doua arii pe care le guverneaza spiritul religios si spiritul libertatii: „Dând spiritului solutia clara si precisa pentru un mare numar de probleme metafizice si morale, importante si greu de rezolvat, religia îi da puterea si ragazul de a actiona în liniste si energic în tot spatiul pe care i-l lasa în seama; spiritul uman a înfaptuit lucruri deosebit de importante în secolele de credinta nu atât datorita religiei cât libertatii si calmului pe care aceasta i le-a dat"².

Specificul religiozitatii americane consta în aceea ca religia nu mai este receptata atât ca doctrina revelata, cât mai ales ca opinie comuna pe care majoritatea o asuma, scutind individul de obligatia de a-si face pareri proprii. Omnipotenta politica a majoritatii nu se datoreaza institutiilor politice ci egalitatii generate de democratie, în conditiile careia „domnia intelectuala a celor multi" este absoluta³.

Pentru functionarul Restauratiei, problema nu este de a accepta existenta autoritatii intelectuale ci care îi sunt limitele si cum functioneaza relatia dintre religie si putere. El recunoaste ca toate actiunile umane sunt determinate de idei generale despre Dumnezeu, neamul omenesc si îndatoririle catre semeni, idei care sunt sursa comuna absolut necesara care îndeparteaza îndoiala, neputinta si hazardul din toate actiunile umane. Ca si în politica, oamenii sunt dezorientati, în lipsa unei autoritati religioase, de independenta nelimitata si libertatea fara margini care li se deschide în fata spiritului. De aici, convingerea ca „dintre toate credintele dogmatice, cele mai de dorit mi s-au parut a fi credintele dogmatice în materie de religie"⁴, aceasta chiar în conditiile în care interesul nostru se îndreapta exclusiv catre aceasta lume.

În America, ordinea religioasa, diferita de ordinea politica, nu a fost zdruncinata iar legile au putut fi schimbate cu usurinta. În plus, religiozitatea împreuna cu obiceiurile nationale concura la alimentarea sentimentului patriotic de aici forta ei. Dar, desi puternica în ordine spirituala, religiozitatea americana îsi cunoaste si impune singura limitele; de aici puterea ei, alta decât cea politica: „crestinismul si-a pastrat deci o mare autoritate asupra spiritului americanilor si, ceea ce vreau sa subliniez cu deosebire, el nu domneste numai ca o filozofie adoptata dupa ce a fost examinata ci ca o religie în care crezi fara a o discuta"⁵. Examinata din perspectiva strict umana, chestiunea relatiei dintre religie si putere ridica întrebarea asupra modului cum se pastreaza autoritatea religioasa în conditiile functionarii democratiei. Tocqueville observa, în acest sens, ca religia trebuie sa activeze în limitele proprii, prin depasirea carora si-ar pierde credibilitatea⁶. Separarea foarte clara a sferei religiei de zona publica mai presupune, dupa Tocqueville grija ca, prin activitatea ei specifica, religia sa nu „ofenseze fara rost ideile general admise si interesele permanente ale masei"⁷.

Condusa si respectând ideea ca majoritatea domina, religia în America nu are amestec în politica, dar accepta opiniile generale ale timpului, fiind, la rândul ei, sustinuta de opinia publica, prin forta careia, laolalta cu cea a majoritatii, se impune credinta.

Spuneam, la început, ca ideea libertatii este cea în jurul careia se concretizeaza conceptia privitoare la relatia dintre ordinea religioasa si ordinea politica. Trebuie sa remarc faptul ca atunci când scrie referitor la aceasta problema, Tocqueville se refera, în special la crestinism, si cu precadere la crestinismul catolic. Afirmând ca „pe lânga fiecare religie exista o opinie

politica care i se alatura prin afinitate"⁸, Tocqueville crede în capacitatea spiritului uman de a reusi sa uniformizeze cele doua ordini, politica si divina, „sa armonizeze cerul cu pamântul". Speranta aceasta, apartinând deopotriva unei mentalitatii restauratorii si credintei milenarist apocatastazice, este metamorfozata de gânditorul politic în convingerea ca, în Lumea Noua⁹ „de la început, principiul politic si religia au fost în acord si de atunci n-au încetat sa fie". De aceea Tocqueville considera crestinismul american eliberat de autoritatea papala, „democratic si republican"¹⁰.

Este evident ca faptul ca Tocqueville privilegiaza, între toate religiile, crestinismul care „este cel mai favorabil libertatii" si „egalitatii". Dar el admira cu precadere catolicismul care, departe de a fi un inamic al democratiei, este considerat cel mai favorabil egalizarii conditiilor (spre deosebire de protestantism, pentru care valoare mai are independenta decât egalitatea). Cum se întâmpla ca cei mai fideli si zelosi în credinta sa fie si cei mai republicani si democratici? Explicatia sta în modul în care este organizata comunitatea religioasa catolica (singur preotul este deasupra celorlalti oameni) si în atitudinea fata de dogma si cult (nu se face diferenta pe criterii profesionale, de avere sau de autoritate). Apoi, compatibilitatea dintre catolicism si democratie se fundamenteaza si pe argumentele istorice care iau în considerare conditia sociala precara a credinciosilor catolici, pe de o parte, si situatia demografica minoritara în care se afla ei. În aceste conditii, pentru ca ei sa ajunga la putere, trebuie ca toti cetatenii sa ajunga la putere; si pentru ca sa-si poata exercita drepturile, e nevoie sa fie respectate toate drepturile. În aceasta logica apare ideea pluralismului religios care uzeaza de argumentul privind drepturile unei minoritati religioase.

Dar pentru Tocqueville este mai important catolicismul în directia argumentarii distinctiei si separarii sferei religioase de sfera puterii. Astfel, teoria dublului adevar care functiona în dogmatica romano-catolica este transferata în aria organizarii democratice a cetatii, cu deosebirea ca ratiunea si autoritatea ei au fost aplicate dimensiunii politice a existentei umane: „Preotii catolici din America au împartit sfera intelectuala în doua jumatati: întruna au ramas dogmele revelate carora li se supun fara discutie; în cealalta u plasat adevarul politic, considerând ca acesta a fost abandonat de Dumnezeu cautarilor libere ale omului". Acest argument este hotarâtor pentru ca Tocqueville sa conchida ca cei de credinta catolica sunt, pe de o parte, supusi dogmei religioase si, pe de alta parte, cei mai independenti cetateni din lume¹¹.

Separarea dintre religie si putere duce la conturarea, din perspectiva politica, a notiunii de religie civila, în legatura cu care nu se pune problema adevarului. Problema adevarului este una individuala, în schimb pentru societate este important ca cetatenii sa profeseze o religie, indiferent de adevarul ei. Separata de putere, religia nu exercita vreo influenta asupra legilor sau a politicii în general, ci contribuie la odinea în stat prin dirijarea moravurilor, orânduirea familiei si puterea asupra inteligentelor. Orice aspect al vietii private era dominat de convingerea religioasa. Daca în viata publica totul este pus în discutie si „pare abandonat dezbaterilor si încercarilor omenesti"¹², în lumea morala totul este sigur pentru ca se fundamenteaza pe preceptele religioase.

De pe aceste pozitii, Tocqueville critica lipsa de credinta a unor europeni (referindu-se, probabil la francezi) considerând-o îndobitocire si ignoranta. Daca în Franta spiritul religios si spiritul libertatii sunt contrare, în America ele, desi (sau poate tocmai pentru ca) distincte, sunt intim legate. De aceea, legatura dintre religios si politic, pe de o patre, si separarea dintre Biserica si Stat, pe de alta parte, sunt considerate de

Si totusi, mirarea gânditorului politic ramâne: „cum de s-a putut întâmpla ca, diminuând forta aparenta a religiei, sa i se sporeasca puterea reala". Parasindu-si vocatia universala si aliindu-se cu puterea politica, religia va avea, inevitabil, putere doar asupra unei parti a comunitatii, pierzându-si speranta de a domni peste întregul corp eclezial. Acceptând sa se manifeste în limitele puterii politice, religia paraseste esenta ei vesnica si rolul de a raspunde unui interes vesnic si accepta sa se contamineze de caracterul trecator al puterii pamântesti. Lectia istoriei trebuie învatata foarte bine, cu atât mai mult cu cât este o lectie simpla: orice guvernare fundamentata pe stapânire si constrângere este trecatoare si „nu s-a vazut niciodata o guvernare care sa se sprijine pe o predispozitie invariabila a sufletului omenesc sau sa se întemeieze pe un interes vesnic"¹⁴.

„Religia […] trebuie sa fie considerata prima dintre institutiile politice"¹⁵. Dupa 164 de ani de la scrierea volumului 2 al Democratiei în America, avea loc la Academia Catolica din München întâlnirea cu tema „Fundamentele morale pre-politice ale statului de drept" dintre Ratzinger si Habermas¹⁶. Dupa mai bine de un secol si jumatate (de când Tocqueville scria ca religia, chiar daca nu da ea gustul libertatii, macar usureaza folosirea ei), umanitatea parca s-a oprit sa mediteze asupra destinului ei, si asta într-un timp de mari tensiuni spirituale si politice care au în spate proiecte continentale sau mondiale. La aceasta întâlnire, esentiala pentru istoria mileniului al treilea, nu s-a sustinut (nici nu era cu putinta) ca „religia este necesara pentru mentinerea institutiilor republicane" (Tocqueville), dar punctul de vedere comun emis acolo a privit religia ca discurs, respectiv ca fenomen social extrem de importante ale caror drept de existenta si manifestare sunt esentiale pentru societatea democratica. Condamnarea celor care vor sa impuna tacere discursului religios si afirmarea neutralitatii constitutionale si a tolerantei (Habermas) se întâlneste, din directia opusa, cu semnalul referitor la necesitatea recorelarii religiosului cu rationalul si la reclamarea (în discursul de investitura ca Papa) a „tiraniei relativismului"¹⁷.

Cert este ca se impune în mediile intelectuale are Europei si Americii rediscutarea rolului dimensiunii religioase a existentei umane într-o societate democratica în care valorile tolerantei si a respectului pentru alteritate trebuie sa fie nu doar „flautus vocis". Plecând de la îngrijorarea exprimata de cardinalul Ratzinger referitoare la pericolele izvorâte dintr-o întelegere laica a vietii, trebuie formulata întrebarea daca o anume întelegere si practicare a libertatii (în plan stiintific, moral, politic) nu costa prea mult destinul umanitatii. Si cât de naiva ni se pare acum remarca lui Tocqueville conform careia „pâna în prezent n-am întâlnit pe nimeni în Statele Unite care sa îndrazneasca sa afirme maxima ca totul e permis în numele societatii"¹⁸. În atari conditii, nu stiu cum s-ar putea interpreta masura Administratiei Bush jr. de a restrictiona accesul la fonduri a unor proiecte propuse de ONG-uri care promoveaza odata cu combaterea HIV, legalizarea prostitutiei¹⁹. Faptul ca Administratia de la Washington promoveaza abstinenta si fidelitatea ar fi privit de Tocqueville drept o curiozitate: nu ar întelege de ce valori ca acestea trebuie sa intre în sfera preocuparilor politice. Evident ca statul ar trebui sa fie

JSRI • No.11 Summer 2005 p.42

neutru în materia religioasa, dar s-ar putea replica: nu despre o chestiune religioasa este vorba, ci despre îngrijorarea autoritatii politice referitoare la fenomene care duc la disolutia societatii. Nu stiu cât de practice ar fi alte solutii precum dezincriminarea prostitutiei²⁰ si nici nu cred ca este vorba despre o politica dogmatic-religioasa în chestiuni de filozofie sociala. Cred doar, împreuna cu Tocqueville, ca libertatea nu poate fi gândita independent si împotriva unei evaluari din perspectiva religioasa. Altfel ar fi nevoit sa vada ca zelul religios nu se mai poate încalzi la flacara patriotismului²¹ si sa constate ca exista contradictii între legea care permite poporului american sa faca orice si religia care îl împiedica sa conceapa totul si îi interzice sa îndrazneasca orice²².

Vizitând America (1830-1832), Tocqueville observa ca cei care (mai) cred (dintre francezi) „au vazut ca în patria lor, omul si-a folosit în primul rând independenta pentru a ataca religia, se tem de contemporanii lor si se îndeparteaza înspaimântati de libertatea pe care acestia si-o doresc". Este expresia unui impas, sesizat cu mult înaintea noastra, dar pe care noi îl traim, uneori îl experimentam, fiind nevoiti sa renegam din când în când, în numele unor valori incerte, propria umanitate pe care, într-un viitor nu prea îndepartat, s-ar putea sa nu mai fim în stare s-o recunoastem.

1. Alexis de Tocqueville, Despre democratie în America, Humanitas, 1995, vol. 1, p. 15. de acum, în text DA, 1.

3. Tocqueville prevede chiar ca „opinia generala va deveni o religie al carei profet va fi majoritatea" (DA, 1, p. 17). De altfel, în legatura cu receptarea religiei ca opinie comuna, este interesant de stiut ca formula „In God we trust" ar putea fi citita ca o formula strict religioasa, dar ea se asociaza cu dimensiunea fundamentarii pactului social asa cum a fost el definit de John Locke. Termenul „trust" (încredere), utilizat în context politic, caracterizeaza legatura dintre cei care guverneaza si cei guvernati (http://eduscol.education.fr/index.php?./D0126/fait_religieux_monnanteuil.htm). Totusi, Tocqueville explica religiozitatea americana si din perspectiva istorica, aratând ca pe continentul american nu a avut loc o revolutie democratica, asa cum s-a întâmplat în Europa (cazul Frantei este cel mai evident) unde veche autoritate si credinte religioase s-au tulburat.

6. Fara a ignora ca, de-a lungul istoriei lui, crestinismul a fost si el instrumentalizat politic, sunt de acord cu remarca autorului conform careia, spre deosebire de Islam, unde maximele politice, legile civile, penale sau teoriile stiintifice îsi gasesc locul alaturi de principiile religioase, Evanghelia, în principiile ei esentiale, se preocupa doar de „raporturile generale ale oamenilor cu Dumnezeu si cu ei însisi" (DA, 1, p. 29). De la aceasta observatie, Tocqueville arata incompatibilitatea Islamului cu democratia si prevede perpetuarea crestinismului în societatile democratice.

9. Lumea Noului început, în termenii lui Mircea Eliade, trebuia sa se fundamenteze pe o noua religie, cu caracter pronuntat civil, de orientare catolica, al carei viitor, în Lumea Veche a Europei fusese retezat. S-ar putea argumenta, dar nu e locul, ideea ca gândirea

10. Cu Tocqueville, în prima jumatate a secolului al XIX-lea si dupa Conciliul II Vatican, este rezolvata, din perspectiva teoretica problema compatibilitatii dintre democratia liberala si catolicism, iar cu Max Weber este demonstrata legatura dintre etica protestanta si capitalism. Problema teoreticienilor de azi ai politicului este daca o valoare si o „inventie" occidentala (drepturile omului si democratia) sunt compatibile cu religiile din afara spatiului euro-atlantic (crestinism ortodox, islam, budism, confucianism).

13. DA, 2, p. 376. Cu tristete, între altele fie spus, poate ca aceasta este lectia pe care ar trebui sa o descopere ierarhia BOR: „I-am vazut desprinzându-se cu
grija de toate partidele si evitând orice contact cu patima interesului personal" (DA, 2, p. 377).

16. Textele celor doua interventii în „Zur Debatte", no. 1, 2004, München, 2004.

17. vezi si comentariul lui Virgil Nemoianu, Religios si laic în registru filosofic, în „Adevarul literar si artistic", nr. 769, 24 mai 2005.

19. vezi Gabriel Andreescu, Tema prostitutiei în România si Administratia Bush, în „Ziua", 5 mai, 2005.

20. Sustinatorii acestor practici prezinta argumente de genul „dreptul de a uza de propriul corp".