Gyemant Maria - Recenzie

În data de 11 septembrie 2001 am stat cu totii în fata televizoarelor nevenindu-ne sa credem ceea ce vedem. În decorul american cu care eram cu totii obisnuiti datorita multimii de filme pe care le-am consumat avea loc un eveniment atroce pe care, într-o prima faza, ne simteam incapabili sa-l deosebim de ultimul film SF urmarit. Pentru prima data a schimba canalele nu mai însemna nimic: toate televiziunile din lume difuzau aceeasi imagine pe care o reluau la nesfârsit. Iar noi priveam cu gurile cascate cum al doilea avion, alb-negru ca într-un film de epoca, lovea unul dintre turnurile gemene ale World Trade Center-ului, cum un avion venit parca din alta lume lovea în ordinea mondiala, în economia mondiala si în orgoliul statului care constituia centrul acestei lumi. Dar în acele momente toate aceste simboluri erau estompate de socul pe care orice om din aceasta lume l-a avut când a realizat ca ceea ce vede nu este un film, o fictiune, ci ca omul care sarea de la etajul al 90-lea care era în flacari, si care aparea pe ecranele noastre ca un punct gri, era un om real, viu si care în câteva secunde va fi mort. Dupa primele câteva vizionari ale imaginilor primele banuieli apocaliptice au început sa se înfiripe în mintile noastre. Sa fie vorba de un nou razboi mondial? De un sfârsit al lumii sub zeci de ciuperci nucleare? Pentru prima data Statele Unite pareau cu adevarat aproape de noi, atât de aproape pe cât de probabil era ca furia lor nucleara sa bulverseze pacea mondiala cu care am avut timp sa ne obisnuim si s-o consideram garantata în ultimii 50 de ani în care razboaiele n-au încetat sa se desfasoare dar o faceau în mod discret, în zone pe care nu întotdeauna stiam sa le aratam pe harta. În acele momente 11 septembrie era o realitate fara nume, un eveniment ce se impunea cu forta cu care se impune piciorul patului în momentul în care te lovesti cu degetul mic de el. Dar, într-o lume în care istoria se produce instantaneu, n-a fost nevoie de mult timp pentru ca evenimentul sa capete un nume conventional, "11 septembrie", nume care sa serveasca demersului de conceptualizare, respectiv de asumare, apropriere, disecare si clasare, metoda proprie culturii occidentale, prin care aceasta face sa dispara prin asimilare tot ce nu corespunde cadrelor ei de întelegere.

Astfel, la doua luni de la eveniment, Giovanna Borradori reusea sa obtina câte un interviu cu privire la evenimentul din 11 septembrie de la cele doua voci majore ale filosofiei zilelor noastre: Jürgen Habermas si Jacques Derrida. Aceste interviuri au constituit nucleul cartii Le "concept" de 11 septembre¹. Putem, deci, examina în aceasta carte primele impresii pe care evenimentul ce va ramâne înregistrat în istorie sub numele de "11 septembrie" le-a lasat asupra culturii mondiale. Este vorba despre o prima încercare de conceptualizare, usor fortata, având în vedere lipsa de distanta istorica ce caracterizeaza opiniile celor doi mari filosofi. Cu toate acestea, ea nu este lipsita de valoare, dimpotriva, este o marturie autentica a opiniei publice a acelei perioade, o marturie venita nu din partea oricui, ci chiar a creatorilor de opinie. Putem identifica ideile lui Habermas si Derrida în politica pe care statele carora ei

JSRI • No.11 Summer 2005 p.71

le apartin au dus-o în legatura cu acest subiect si, de asemenea, putem identifica germenii ideilor care au circulat în Europa si America acelei perioade. Aceasta carte ofera deci o surprinzatoare imagine exhaustiva a relatiilor internationale datate "11 septembrie". Cei doi mari filosofi ai lumii occidentale, amândoi europeni, venind din cele doua tari cu cea mai grea pondere în Europa, anume Germania si Franta, si reprezentând fiecare opinia publica a tarii respective în cea mai înalta forma a ei, îsi dau cu parerea asupra unui eveniment ce a marcat izbucnirea conflictului între Statele Unite, cea mai mare putere mondiala si reprezentanta a lumii crestine si Islam, luat ca termen general pentru a defini toata acea lume obscura, marginalizata, pe care ne-am dori s-o putem ignora, ce se afla mai la est de anumite limite aleatorii. Evident, Statele Unite nu lupta în numele crestinismului, de aceea s-a renuntat la nefericita exprimare cu privire la "cruciada antiterorista". De asemenea, adversarul nu este Islamul în totalitatea lui, ca lume musulmana definita prin credinta ei, ci terorismul fundamentalist, imposibil de delimitat si de identificat. Daca ne-am obisnuit sa-i privim pe Habermas si pe Derrida ca pe sustinatori ai unor puncte de vedere în general opuse, în cazul evenimentului din 11 septembrie ei cad de acord asupra unei unice chestiuni: reactia Statelor Unite a fost exagerata. Vom încerca sa prezentam pe rând punctul de vedere al fiecaruia dintre cei doi filosofi. Vom arata într-o prima parte ca pozitia pro-democratica a lui Habermas, speranta lui neclintita în posibilitatea dialogului este, pe cât de generoasa, pe atât de imposibil de realizat. În a doua parte a textului vom prezenta viziunea lui Derrida cu privire la fenomenele de auto-imunizare ce caracterizeaza lumea de dupa sfârsitul razboiului rece expunând dezvoltarile, recunoscut utopice, pe care el le aduce în interviul din 22 octombrie 2001, cu privire la conceptul de ospitalitate. În final, vom încerca sa privim caderea World Trade Center-ului din perspectiva zilelor noastre, prin prisma consecintelor pe care le-a implicat. Ne vom întreba asupra posibilitatii unei solutii a acestei aporii care a ajuns la termenul ei, anume aporia globalizanta a statului democratic unic si asupra perspectivei unei noi ordini mondiale si a elaborarii a noi strategii, fie ele de lupta sau de pace.

Jürgen Habermas, cunoscut drept filosof al dialogului, a crescut în Germania de dupa al doilea razboi mondial, unde democratia era aplicata cu convingere. Astfel, în toata filosofia lui Habermas strabate acea încredere fara rezerve ca democratia, ca încununare a spiritului iluminist si ca izbânda a ratiunii si a consensului asupra pasiunii cu care sunt sustinute parerile cu pretentie la universalitate, este singura si cea mai buna solutie politica si ca dialogul este unicul mod de a regla conflictele. Întrebat cu privire la 11 septembrie, Habermas descrie evenimentul în cuvinte vii, facând apel la imaginea unor avioane pline de pasageri si încarcate cu combustibil care devin proiectile vii. Dar socul acestui eveniment consta, dupa parerea lui, în special în noutatea si în surpriza pe care o provoaca: teroristii sinucigasi nu pot fi trasi la raspundere, obiectivul distrus are o deosebita putere simbolica si întreaga lume este martorul direct acestei atrocitati prin intermediul media. Pentru Statele Unite este vorba de o palma uriasa si neasteptata, iar faptul ca sursa ei nu poate fi identificata si ca în cazul unei identificari, aceasta nu vizeaza un stat caruia sa i se poata declara razboi a dat nastere unor reactii exagerate atât în rândul cetatenilor al caror nationalism virulent se pronunta în varii moduri, cât si la nivelul statului care declara razboi terorismului în general fara a putea prin aceasta identifica vreun dusman precis. Încet-încet, acest concept vag de terorism capata contur datorita interventiei media si a declaratiilor politice. Dar, odata cu aceasta conceptualizare apar si o serie de confuzii

JSRI • No.11 Summer 2005 p.72

grave. Se pune întrebarea daca exista vreo diferenta între terorismul national, de exemplu luptele de guerila sau terorismul palestinian, care au cu siguranta un scop politic, si terorismul international, al carui exemplu îl constituie 11 septembrie. Terorismul national ar fi o lupta cu obiectiv politic la finalul careia teroristii devin membrii onorabili ai noii societati pentru libertatea careia au luptat. Dar Habermas crede cu tarie ca 11 septembrie nu releva de nici un fel de determinare politica, iar ceea ce poate fi condamnat pentru aceasta atrocitate este fundamentalismul unor oameni ca Ben Laden. Fundamentalismul, acea "dispozitie a spiritului prin care cineva se obstineaza sa impuna propriile convingeri si motivatii când acestea nu sunt în nici un caz acceptabile de catre toti ceilalti"² este reactia secundara a fenomenului globalizarii, care presupune uniformizarea unui sistem social de sorginte occidentala, mai mult, iudeo-crestina, în care anumite culturi se vad marginalizate, umilite, excluse. Fundamentalismul, vazut din aceasta perspectiva, este "o reactie de aparare împotriva angoaselor produse prin eradicarea violenta a unor forme de viata traditionale"³.

Aceasta fiind situatia actuala, Habermas identifica drept cauza a violentei faptul ca nu exista dialog între cele doua parti ale conflictului. "Spirala violentei începe printr-o spirala a comunicarii perturbate care, via o spirala a neîncrederii reciproce incontrolate, conduce la o ruptura în comunicare"⁴. Daca în interiorul unei societati unitare apar astfel de conflicte, aplanarea lor revine terapeutului sau justitiei, tematizarea verbala a conflictului fiind primul pas spre rezolvarea lui. În contextul conflictelor dintre state apare însa o problema. Desi exista, dreptul international actual este încalcat adeseori. El nu reprezinta decât o solutie secundara prea rar luata în considerare atât la nivelul statelor europene, care au luptat câteva secole pentru recunoasterea identitatii nationale si nu sunt dispuse sa renunte la
suveranitatea lor în favoarea binelui mondial, cât si la nivelul Statelor Unite care, de pe pozitia lor de super-putere, prefera sa regleze conflictele ce le privesc în tribunale militare proprii. Ceea ce pune în sah dreptul international este, practic o unica problema: incapacitatea de a depasi punctul de vedere al identitatii nationale si al intereselor nationale spre o ordine ce sa vizeze binele general. Habermas prevede însa, în lumina evenimentelor ce au bulversat lumea, o trecere de la dreptul international clasic la o ordine cosmopolitica ce are parti bune si parti rele. Este bine ca drepturile omului sa fie puse mai presus de suveranitatea nationala, astfel încât sa se poata interveni în caz de urgenta, dar, pe de alta parte, aceasta interventie este zadarnicita de faptul ca organismele ce garanteaza dreptul international si legitimeaza fiecare stat în actiunile lui nu detin o forta proprie care sa-i dubleze autoritatea juridica, astfel neavând mijloacele sa oblige statele nationale sa le respecte deciziile.

Solutia pe care o ofera Habermas, consistenta cu întreaga sa filosofie, este aceea a unui dialog de pe pozitii egale, care sa se bazeze pe o toleranta reala. Politica nu rezida, afirma Habermas reluându-l pe Carl Schmitt, "în capacitatea unei identitati colective de a se afirma împotriva altor identitati colective altfel constituite"⁵. Este nevoie de o democratie reala, constitutionala, care sa se hraneasca chiar din opiniile adverse ei, pe care le tolereaza, facând astfel din minoritati parti integrante. O democratie în care bazele dialogului sunt comune, iar respectul este reciproc este o democratie deschisa, gata sa-si modifice propria perspectiva, failibila asa cum e failibila orice constructie umana, îmbogatind-o prin dialog si prin acceptarea perspectivei celuilalt. Trebuie astfel eliminata acea violenta latenta prezenta în comunicare, ce da seama si de caracterul paternalist al tolerantei care este adeseori unilaterala, în sensul unei concesii condescendente. În

Derrida, pe de alta parte, adopta o pozitie mai putin echidistanta, pozitie înca prezenta în opinia publica franceza. Este vorba despre ideea ca Statele Unite sunt cele care au creat cadrul în care un eveniment precum 11 septembrie se înscrie, dând dovada prin aceasta de o paradoxala predispozitie catre o auto-imunitate sinucigasa. Eveniment major, atât prin gravitatea lui cât si prin panica pe care a produs-o, inserând în constiinta cetatenilor americani convingerea ca ce e mai rau urmeaza abia sa vina, 11 septembrie a încetat sa mai fie o simpla data, devenind numele celei mai îngrozitoare spaime a oricui, spaima de un necunoscut agresiv care poate lovi oricând si nu poate fi prevenit. Aceasta spaima poate fi înscrisa sub numele de teroare, o tensiune permanenta vizând viitorul incert si este efectul dorit al oricarui act terorist, desfasurat împotriva unei forte în fata careia nu are nici o sansa si pe care o destabilizeaza inserând teroarea în inima populatiei civile. În acest context, Derrida observa ceea ce va numi fenomen de auto-imunitate, dupa modelul biologic al organismului care dezvolta un sistem de respingere a propriilor sisteme de aparare, producând prin aceasta propria moarte. Acest fenomen poate fi constatat la trei nivele în ce priveste Statele Unite si relatia lor cu teroristii. Este vorba, în primul rând, de o agresiune ce vine din interiorul Statelor Unite, sub forma unui avion propriu ce a pornit de pe un aeroport propriu pentru a lovi pe propriul teritoriu într-unul dintre simbolurile principale ale Statelor unite. Dar caracterul sinucigas, de agresiune auto-indusa, poate fi constatat ca pregatindu-se de mai multa vreme. În timpul razboiului rece, Statele Unite au fost cele care au înarmat diverse populatii din Orientul Mijlociu, le-au antrenat si le-au pregatit pentru diverse
atacuri. Odata cu sfârsitul razboiului rece, aceste populatii, "consecinta reziduala atât a razboiului rece cât si a sfârsitului acestuia"⁶, ramase fara rost se autodistrug tragând dupa ele si entitatea care le-a creat. Simbol al comertului american, World Trade Center cade, victima a fostilor cumparatori, a fostilor clienti ai Statelor Unite. În sfârsit, atentatul din 11 septembrie si consecintele lui scot în evidenta cercul vicios al violentei, paradoxul agresiunii care justifica reactiile agresive ale victimei facând ca violenta sa se perpetueze la infinit. De unde provine însa aceasta simpatie pentru cel mai slab, proprie opiniei publice franceze? Parerea noastra este ca ea este alimentata de substratul istoric ce hraneste si determina aceasta opinie publica: este vorba de Revolutia franceza, izbucnirea poporului împotriva asupritorilor cu mult mai puternici, caci afirmatia lui Derrida ca "recursul la cea mai rea violenta este adesea prezentat ca singurul "raspuns" ce poate fi dat unei "urechi surde""⁷ ne duce cu gândul la rasturnarea monarhiei absolutiste în Franta anului 1789. De asemenea, avem exemplul rezistentei franceze din timpul ocupatiei germane, exemplul prin excelenta, cel putin în mediul european, de terorism de guerila, vizând eliberarea nationala. Chiar daca este evident ca 11 septembrie nu are a face cu o astfel de lupta, care ar putea fi eventual legitimata, în opinia publica franceza a existat întotdeauna o identificare mai degraba cu acesti luptatori obscuri decât cu supra-puterea americana care le este în general antipatica pentru simplul fapt ca este prima putere în lume. Astfel, Derrida pune în discutie conceptul însusi de "terorism", deconstruindu-l prin demonstratia ca ceea ce denumeste el se modifica în functie de cel care îl foloseste. Facând aceasta, Derrida extrapoleaza sensul de "terorism" pâna la a afirma ca acesta nu tine doar de cazurile în care exista violenta si morti, ci ca putem numi terorism chiar si faptul de "a lasa sa moara" si "a nu vrea sa stim ca lasam sa moara"

JSRI • No.11 Summer 2005 p.74

oameni din Africa de exemplu, ce mor de foame si de SIDA. Derrida se întreaba daca nu putem vedea în aceasta atitudine "o strategie terorista "mai mult sau mai putin" constienta si deliberata"⁸. Acest punct de vedere pare, pe cât de exagerat, pe atât de rauvoitor, mai ales având în vedere solutia pe care Derrida o ofera. Aceasta consta în regruparea statelor Europei în jurul unei autoritati care sa garanteze un drept international si care sa aiba forta de al impune. Pâna aici, opinia derrideana coincide cu cea a lui Habermas. Însa Derrida considera ca aceasta forta trebuie sa fie laica, orice conotatie teologica înca prezenta în ideea de stat suveran, deci de autoritate divina trebuind sa fie evitata. Evitând orice conotatii religioase este evitata si posibilitatea unor conflicte de ordin religios, idee generoasa în sine, daca n-am putea citi printre rânduri ca autoritatea în jurul careia ar trebui sa se grupeze tarile europene este Franta, singurul stat european unde laicitatea a mers atât de departe încât a surclasat drepturile omului⁹, or mare parte dintre statele Europei sunt state declarat catolice care ar avea un cuvânt de spus în ce priveste acest proiect. În sfârsit, în completarea acestei democratii dotate cu forta de a-si impune punctele de vedere dar nerelevând de autoritatea vreunui stat, fie el chiar si un stat mondial, Derrida dezvolta ideea unei ospitalitati neconditionate care ar trebui sa ia locul tolerantei crestine, caritabile, proprie întotdeauna unui discurs al puterii. Aceasta ospitalitate presupune acceptul incursiunii unui strain, unui altul, în spatiul tau si acceptarea lui ca atare, ca si altul, fara nici o încercare de asimilare. Aceasta ar fi solutia unei democratii "à venir", care se afla pentru totdeauna în aceasta situatie de promisiune irealizabila, un fel de solutie tip Habermas dusa la extrem.

Acesta a fost felul în care 11 septembrie a fost tematizat, conceptualizat, analizat înainte ca anul 2001 sa ia sfârsit.

Exista oare între naivitatea viziunii lui Habermas, care doreste o democratie bazata pe dialog în contextul absentei unei limbi comune si a unei dorinte de comunicare, si scepticismul lui Derrida, care considera orice forma de dialog un atentat la integritatea culturala a celuilalt, o cale de mijloc? Constientizarea nevoii unei noi filosofii a politicului, a eticului si a socialului este marea consecinta de lunga durata a evenimentului din 11 septembrie, iar noi vom avea ocazia sa participam, probabil, la acest demers în anii care urmeaza.

¹ Cartea a aparut sub titlul original Philosophy in a time of terror în 2003 la The University of Chicago Press.

⁹ Avem în vedere ceea ce astazi e cunoscut sub numele de "problema voalului" si care, chiar daca în formularea juridica nu atenteaza direct la drepturile musulmanilor, a fost perceputa de opinia pubica drept o masura de a interveni în cultura musulmana pentru a elibera femeile de autoritatea exclusiv masculina.