Sorin Calin
| Key words: power, language power, linguistic idioms, South-Easter Europe, democracy, the state, freedom, communism |
Teaching Assistant,
Faculty of History and Philosophy, Babes-Bolyai University, Romania. E-mail: sorin_var@yahoo.com |
Puterea limbajului
The Power of Language
| previous |
| Abstract: This attempt to reveal several aspects of language power begins with the integralism promoted by Eugen Coseriu, who presents in his work the creative force of language. The author constructs a parallel between the structure of the communist society and the parithetic order of language. Thus, the force of an idiom is going to be exposed, and the preferred example is going to be the recent and painful history of the political life of Southeastern Europe, especially that of the former Yugoslav republic. The author intends to demonstrate that linguistic idioms may eventually become extremely powerful, especially in certain historical circumstances. This conclusion in itself is judged to be interesting enough to move readers to be more attentive toward the power of language, from the perspective of finding the particular tradition that claims the existence, at the beginning of human language, of one unique (original) language. ,,Numai acolo unde exista limba exista lume". (Martin Heidegger, Originea operei de arta)
Cand vorbim astazi despre putere o facem, în general, în termeni de autoritate si în absenta unei transcendente absolute. Aceasta implica în mod inevitabil raportul dominatie-supunere, generator de efecte negative, prin conotatiile sale restrictive, asupra libertatii indivizilor, în pofida unor serioase eforturi de a o salva, angajate de numeroase retorici cu iz ideologic si propagandistic, mai mult sau mai putin evident. Astfel, libertatea, ca dorinta obsesiva a omenirii, pusa în joc de un umanism ce ignora în mod deliberat fiinta în numele unei ratiuni autosuficiente, ubicue si omnipotente, a ajuns sa fie îngradita de propriile sale produse culturale. Societatea, abordata ca un organism ce tinde inevitabil spre progres, ofera cetatenilor, prin intermediul celui mai semnificativ si mai temut reprezentant al sau - Statul,
JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 182 un normativ bine precizat al libertatilor ce pot fi practicate, a carui încalcare atrage dupa sine masuri punitive ce se doresc proportionale cu gravitatea "nelegiuirii". Fie ca e vorba de Statul Natiune, Statul Administrator ori Statul totalitar, dilema e aceiasi: cum poti împaca în mod real si sincer puterea Statului cu libertatea individului? Ademenit de mrejele "puterii celor fara de putere" (Havel) omul modern a facut cu hotarare pasul spre democratie, sperand sincer ca aici se afla cheia libertatii. Esecul comunismului a dat si el un impuls hotarator aderarii la democratie asa încat, astazi, e aproape de bon ton, daca nu obligatoriu, sa fii democrat. Ce se ascunde însa în spatele acestei formule
social-politice, aparent extrem de generoase, pe care o reprezinta democratia?
Este cetateanul cu adevarat liber? Se evita acum problema cercului vicios
al puterii (o contra-putere se razvrateste întotdeauna si se transforma
în putere generand un proces istoric recurent)? Daca la nivelul
succesiunii la putere, institutia parlamentara si alegerile democratice
se dovedesc eficiente, libertatile individuale nu au parte de aceeasi
soarta. Retrospectiva istorica a momentului, efectuata asupra unei realitati
socio-politice aflata în continua transformare, prin prisma unei
reflectii meditative ce opereaza la umbra sinceritatii, arata ca lupta
pentru putere, la nivelul oricarui stat, are ca rezultat imediat întarirea
structurii acestuia. Pe de alta parte, oamenii politici sunt din ce în
ce mai tentati, sub presiunea materialismului comercial care l-a
abolit pe cel marxist-leninist, sa eludeze investitura celor multi spre
folosul propriu (adica sa încalce legile pe care tot ei le produc)
neslabind însa, prin aceasta, structurile Statului sau ordinea societatii,
dimpotriva chiar, perfectionand metodele si mijloacele de ascundere a
adevarurilor "periculoase" ce ar putea trezi sau deranja masele
votante. Cel putin ciudat acest Totalitatea paritetica pe care o impune limba constituie un model ideal pentru sistemul politic aflat într-o necontenita pre-facere sub ochii întredeschisi ai omului modern. Odata cu paradigma saussuriana a arbitrarietatii semnului lingvistic a aparut o noua deviza: JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 183 elementele nu conteaza, importanta e structura si sistemul care o genereaza. Ele nu au viata decat prin intermediul acesteia si ceea ce le defineste cu adevarat sunt diferentele dintre ele. Ba mai mult, jocul relatiilor, al diferentelor, creeaza structura - într-un mod absolut misterios, prin ambiguitatea pe care o promoveaza orice încercare serioasa de explicare a fenomenului - si nimic altceva nu mai conteaza. Nu întamplator motorul noii ordini este limba. Ea este cu adevarat privilegiata pentru ca, pe langa impresionanta forta a structurii sale, aduce cu sine ceva important pentru umanistul incurabil care este omul modern. Flamand de libertate cu orice pret, dar, în acelasi timp, practicant al unei puteri vesnic limitatoare, frustranta, acest veritabil Faust crede ca e pe cale de a descoperi piatra filosofala ce tine încatusat secretul unitatii subiect-obiect, în fond, instanta creatoare a realitatii. Omul este vorbit de limba si nu invers, spun structuralistii. Prima este limba si nu omul, continua ei. Abia odata cu aceasta a aparut si fiinta. Ce mai, limba e Dumnezeu, ar spune un nou Nietzsche, depasindu-l astfel pe mai temperatul Heiddeger cu celebrul sau adagiu "limba este pastorul Fiintei". Altfel spus, exista ceva în om si, foarte important, nu în afara lui, care îl face nu doar sa comunice, ci sa numeasca, sa creeze, de fapt, realitatea (nu este si matematica tot un limbaj, iar fizica de azi tot mai mult o matematica aplicata ?). Decisiv e ca aceasta instanta nu vine din afara sau de deasupra; ea se afla în om, îl învaluie, e chiar intima si mult mai concreta decat Dumnezeul oricarei religii, pe care stiinta si filosofia se straduiesc sa-l alunge complet din mintea si sufletul omului modern. Astfel, refuzul metafizicii de catre filosofia occidentala, propovaduit de Kant si desavarsit de Nietzsche prin vointa (nelimitata) de putere, a condamnat spiritul uman la o orizontalitate transcendentala perpetua ce blocheaza accesul catre verticala transcendentei absolute. Prin Saussure, dar în special odata cu structuralistii, înscaunarea rationalitatii semnificante pe tronul realitatii a eliminat orice posibilitate de refacere a acestei transcendente. De acum, lumea se creeaza dupa doua axe (orizontale): pansemia (totul este semn) si polisemia (orice semn poate avea mai multe semnificatii). Trecerea de la sistemul cartezian al cunoasterii formalizate la cel al comunicarii nelimitate (semnificant-semnificat) aduce cu sine spectacolul si înscenarea. Totul poate semnifica orice. Aceasta e chestiunea si viitorul prezent al omenirii. Eterna reîntoarcere În introducerea sa postmoderna în semiologie si hermeneutica (Semn si interpretare) Aurel Codoban priveste trilema lui Gorgias ca o negatie succesiva a tematizarilor realizate de filosofia occidentala. Aceasta ,,justa arpentare a istoriei problematicii filosofiei occidentale" ne spune ca: ,,mai întai, nu exista nimic; apoi, chiar daca ar exista, nu putem cunoaste; în fine, chiar daca putem cunoaste, nu putem comunica" 1. Totul în contextul în care, filosofia occidentala a urmat un traseu ce pare sa fi raspuns consecvent, prin problematica abordata, alternativelor trilemei sofistului grec: ,,ba exista ceva, ba putem cunoaste, ba putem comunica". Astfel, în prima etapa, filosofia greaca a tematizat existenta, ,,ceea ce este", sustinand existenta a ceva real în aceasta lume a schimbarilor - absolutul, temeiul, principiul. A urmat filosofia moderna cu tematizarea cunoasterii, prin care realul e redus la ceea ce e cunoscut, prioritatea revenind ideii, gratie celebrei formule: ,,a fi înseamna a fi cunoscut". Filosofia actuala tematizeaza comunicarea si reduce realul la ceea ce poate fi comunicat sau semnificat, singura realitate fiind JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 184 semnul. Parcurgerea acestor etape a determinat succesiunea cronologica a ,,trei instante conceptuale supreme" diferite: lucrul (filosofia veche), ideea (filosofia moderna) si semnul (filosofia actuala). Departarea continua de acea realitate absoluta ce da consistenta fiintarii nu e pusa de hermeneutul clujean pe seama unei renuntari, ci se datoreaza unor neîncetate schimbari de paradigma, rod al unei neobosite cautari: ,,filosofia moderna nu renunta la aceasta cautare - filosofia este angajata în aceasta cautare si nu poate renunta la ea fara a renunta la sine -, ci îsi schimba numai calea prin care o cauta. Schimbarea marilor tematizari ale filosofiei are tocmai aceasta semnificatie, a schimbarii cailor pe care filosofia încearca sa ajunga la absolut" 2. Altfel spus, a venit timpul ca investigarea realului sa fie abordata prin intermediul comunicarii, aceasta fiind caracteristica etapei actuale a filosofiei occidentale. Asa se face ca, acum, ,,ceea exista devine coextensiv cu limba, cu comunicabilul" iar umanitatea constientizeaza ca ,,omul traieste în lume sau, mai precis, are o lume nu un mediu, cum este cazul animalului, numai pentru ca exista limba" 3. Revenirea la semnificare, dupa ce spiritul occidental a consumat integral variantele ontologiei fiintei (to on), respectiv ale constructiei lumii prin cunostere, este sinonima, într-un anumit sens, cu acea reîntoarcere la origini de care vorbeste Mircea Eliade. ,,Mediul se constituie la nivelul stimulilor si indicilor, a semnalelor si simptomelor, pe cand lumea nu poate aparea decat la nivelul semnelor. Omul apare concomitent cu lumea sa si ambele sunt ocazionate de mutatia ontologica produsa de aparitia limbii" 4. Aceasta se întampla deoarece ,,un sistem semnificant cum este limba trebuie dat cu totul dintr-o data, aparitia lui înseamna trecerea de la stadiul în care nimic nu avea semnificatie la stadiul în care totul semnifica" (ibid.). Situatie exemplara, am spune noi, cu care se confrunta în prezent si omul post-modern, cel pentru care pansemia si polisemia, cele doua consecinte majore ale structuralismului lingvistic, le-au eliberat în lume, reinterpretand totul din perpsectiva axiomei saussuriene a arbitrarietatii semnului lingvistic. În etapa actuala cele trei nivele ale realitatii (,,ceea ce este", cunoasterea si comunicarea) nu numai ca se inverseaza fata de prima tematizare, dar, la limita, toate devin una din perspectiva comunicarii. Mutatia produsa de teoria lingvistica a lui Ferdinand de Saussure se afla la nivelul semnului. Pentru celebrul genevez, care face din lingvistica o semiologie generala ce acopera întreg peisajul sistemelor semnificante, semnul nu mai este o triada (semn - relatia sa cu obiectul - relatia sa cu interpretul), ci o diada, un cuplu format dintr-un semnificant si semnificatul sau, relatia dintre acestia fiind arbitrara, unitatea lor conferita de structura sistemului (în speta, a limbii). Semnul nu e acum altceva decat o pura diferenta, un element ce nu exista decat în si prin sistemul limbii. Noua tematizare rastoarna raportul dintre semnificare si desemnare. Sistemul limbii este cel care produce acum semnificarea în timp ce desemnarea, si comunicarea în general, devin simple posibilitati ale sale. Aceasta subordonare a desemnarii fata de semnificare este cea care confera autonomie limbii fata de existenta si cunoastere, facand din limba mai degraba ceva de genul unei instante decat un simplu instrument. Tipul de ordine specific acestei paradigme este totalitatea paritetica. Ea caracterizeaza cea de-a treia etapa a tematizarii filosofiei occidentale, care succede celorlalte doua tipuri anterioare, totalitatea asimetrica (proprie cauzalitatii tranzitive: ceva esential, primar - cauza, trimite ceva din el catre altceva neesential, secundar - efectul), respectiv cea sintetica (specifica spiritului ideatiei: fiecare element al sistemului reflecta/contine totalitatea). Totalitatea paritetica, în care elementele sunt instituite, pozitionate si valorizate de sistem - fara de care nu ar exista (dar fara de care nici JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 185 sistemul nu ar fi), defineste perfect structura ca forma pura, absoluta, a Ordinii, iar evolutia societatii umane catre acest model poate fi interpretata drept o tendinta fireasca spre perfectionare, proprie organismelor si sistemelor autonome. Asa cum societatile comuniste, aparent indestructibile, au cedat în fata tentatiilor democratiei de tip liberal, care a reusit între timp sa integreze numeroase elemente specifice doctrinei socialiste, tot asa, paradigma saussureana a limbii a fost detronata de modele mai complexe, ce au preluat din ea, la randul lor, anumite notiuni, modificand, însa, radical perspectiva. În speta, e vorba de cele mai importante proiecte lingvistice ale ultimului secol: proiectul chomskyan, al lingvisticii generative, respectiv integralismul lingvistic coserian. Limbile ca fenomene exemplare ale civilizatiei umane Cei doi proeminenti lingvisti, Eugeniu Coseriu si, apoi, Noam Chomsky au fost singurii care au îndraznit sa-si asume fundamentarea epistemologica a disciplinei lor, ,,iar dintre cele doua solutii de ansamblu, elaborate de acesti doi giganti, numai cea propusa de lingvistul roman urmareste si realizeaza în mod ferm si coerent, o fundamentare de principiu a lingvisticii ca stiinta a culturii" 5. Pentru Mircea Borcila, unul dintre cei mai importanti comentatori romani ai savantului de la Tubingen, valoarea operei coseriene poate fi privita din doua puncte de vedere. E vorba, pe de o parte, de ,,reconstructia unui demers fenomenologic-hermeneutic în perspectiva întregii istorii a gandirii lingvistice", dar si de ,,constructia sistematica a unui corpus de principii menit sa legitimeze temeiurile stiintifice ale acestei discipline" 6. Reconstructia istorica a fundamentelor teoriei lingvistice e realizata din perspectiva revalorizarii actelor lingvistice (vorbirii) ca actiune de sorginte simbolica. Aici, abordarea aristotelica a logosului semantic urca pana la filozofia hegeliana a limbajului, cu finalizare în epistemologia husserliana. Acest demers fenomenologic de ansamblu este strabatut interior de un filon hermeneutic ,,nuclear" ce porneste de la opera deschizatoare de drumuri pentru lingvistica a lui Wilhelm von Humboldt, trecut prin filtrul kantian al lui Vico. Fundamentarea epistemologica a lingvisticii ca stiinta a culturii e organizata sistematic de demersul coserian care debuteaza prin a denunta premisele filosofice si orientarile pozitiviste ale lingvisticii moderne, cu precadere vizat fiind aici structuralismul de origine saussuriana. Împotriva acestui curent, el propune un alt temei de abordare a limbii, ca activitate esential creatoare (energeia). Se iveste, astfel, ,,constructia" unei ,,paradigme epistemologice antipozitiviste" în lingvistica ceea ce devine totuna cu ,,constructia lingvisticii însesi ca stiinta a culturii" 7. Revolutia coseriana consta în perspectiva cu totul noua, radical diferita de toate abordarile de pana atunci, pe care ea o promoveaza înca de la început (1955/1956): inversarea raportului traditional limba-vorbire. Aspectul e semnalat ca un diagnostic chiar în celebrul curs de Introducere în lingvistica, editat în 1951 si redescoperit dupa 30 de ani cand devine o carte de capatai pentru lingvisti. Aici, Coseriu remarca incapacitatea de asimilare a consecintelor imediate ce deriva din "despartirea apelor" realizata de Humboldt, prin care limba e privita ca energeia (,,creare continua de acte lingvistice individuale, ca ceva dinamic care nu este facut o data pentru totdeauna, ci se realizeaza continuu") dar si ca ergon (,,ca ,,produse" sau ,,lucru facut", ca sistem realizat istoriceste - ,,limba") 8. ,,Conceptul de act lingvistic - poate cel mai important concept al lingvisticii moderne - este în acelasi timp cel mai complex si, în JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 186 pofida faptului ca reprezinta unica realitate concreta a limbajului, a fost ultimul concept la care s-a ajuns prin cercetarea lingvistica. De la gramaticienii greci pana în secolul al XIX-lea s-a vorbit mereu si exclusiv despre limbi, considerate ca sisteme rigide si ca ,,fapte" realmente existente, cu toate ca limbile se pot stabili obiectiv numai pe baza actelor concrete ale vorbirii si pornind de la acestea" 9. Mai mult, arata el, în contextul dezvoltarii stiintelor naturale si a aplicarii metodelor acestora lingvisticii limbile devin ,,organisme naturale independente de indivizii vorbitori". Abia prin Saussure si cursurile sale de lingvistica generala ceva începe sa se miste înspre esenta lingvisticii. Genevezul va numi cele doua aspecte esentiale ale limbajului parole (vorbire, act lingvistic), respectiv langue (limba), dar va privilegia studiul limbii ca sistem ce se realizeaza în vorbire si apartine societatii, în detrimentul vorbirii care e apanajul individului. Aceasta se întampla cu toate ca Saussure reamarca esenta dinstinctiei humboldiene fara a patrunde însa profunzimile mesajului sau. ,,Nimic nu exista în limba care sa nu fi existat înainte în vorbire", va afirma el la un moment dat, fara a se opri însa asupra acestei stranii evidente10. Un nou castig, noteaza Coseriu, îl va reprezenta dezvoltarea componentei intersubiective prin evidentierea cuplului vorbitor-ascultator fara de care nu exista comunicare, finalitatea însasi a actului lingvistic, actiune întreprinsa de germanul Karl Vossler sub influenta idealismului filosofic al lui Benedetto Croce. Cariera "limbii" va continua si în scena vor intra nu doar idealistii, empiristii, psihologistii sau behavioristii, ci si sociologistii. Acestia, mai cu seama cei marxisti, vor face pasul de la limba, privita ca unica realitate ce poate fi studiata stiintific, la societate, pe care o vor pune de la început deasupra individului. Marele lingvist roman va reaseza lucrurile privilegiind ceea ce, în opinia sa, e cu adevarat esential, adica faptul ca vorbirea constituie un act de creatie individual ce implica însa, în acelasi timp, intersubiectivitatea - prezenta la celalalt capat al comunicarii a cel putin un interlocutor. În aceasta consta complexitatea deosebita a vorbirii, ea fiind concomitent act individual dar si social, act de creatie ce se supune însa unei norme venita din afara individului, impusa de comunitate/societate. Pentru a trata aceasta chestiune, savantul de la Tubingen va survola întreaga istorie a lingvisticii epuizand inclusiv radacinile ei fiosofice. Dupa cum arata Mircea Borcila, impresionantul efort exegetic coserian atinge deosebita performanta de a realiza o adevarata ,,fuziune nucleara" între doi factori ganditi de traditie în opozitie antinomica: componenta creativitatii, surprinsa prin revalorizarea logosului semantic aristotelic prin prisma conceptului de energeia ("activitate libera si finalista, care îsi poarta în sine finalitatea proprie, fiind si realizarea acestei finalitati, si care, mai mult, este idealmente anterioara <<potentei>>"), si componentul <<dia-logic>>, al alteritatii sau subiectivitatii, factor oglindit în/de opera humboldiana11. Acest ,,concept nuclear" al creativitatii în/prin alteritate ca trasatura specifica în cel mai înalt grad esentei limbajului, va surpa fundatiile subrede ale proiectelor lingvistice anterioare si, în primul rand, a lingvisticii structuraliste. Astfel, antinomiile limba/vorbire, sincronie/diacronie apar ca avand la baza o insuficienta fundamentala, aceea de a ignora natura limbajului ca energeia. Dupa cum remarca Colette Lapplace, ,,ceea ce E. Coseriu numeste vorbire - parole, luata în sensul de `parler' (das Sprechen uberhaupt)" - este ,,de natura fundamental diferita fata de ,,ceea ce Saussure si Chomsky numeau parole sau performance", adica, pentru ei, ,,o simpla realizare a sistemului lingvistic". De aici îsi trage seva însasi schimbarea radicala a perspectivei propusa de proiectul coserian. Unificarea celor doi componenti antinomici într-un concept nuclear a carui dinamica e generata de factorul JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 187 creativitatii îl conduce pe Coseriu la instaurarea conceptului de ,,functie semnificativa", ca esenta a vorbirii si obiect al lingvisticii. Ceea ce e totuna cu a conferi creatiei de semnificatii sau creatiei libere de semne verbale, functia si finalitate fundamentala a limbajului, fapt nemaiîntalnit în studiul limbii din perioada viziunii aurorale asupra esentei limbajului. Pentru a aprofunda aceasta functie el va adopta înca din 1951 termenul de ,,saber linguistico" (`cunoastere lingvistica'), concept ce se va regasi ulterior, dar dintr-o alta perspectiva epistemologica, la celalalt mare lingvist al secolului trecut, Noam Chomsky, sub denumirea de `competenta lingvistica'. La Coseriu, nu pregeta sa insiste în nenumarate randuri fidelul sau comentator roman Mircea Borcila, competenta lingvistica înseamna cu totul altceva decat în cazul lingvistului american: nu de capacitatea combinatorica la care Chomsky intentioneaza sa reduca esenta creativa a limbajului, ci, dimpotriva, de ,,stiinta" vorbitorului de a institui semnificatii. ,,Competenta lingvistica, restaurata în acest fel, nu mai are nimic a face cu conditionarea biologica a unei presupuse facultati computationale, ci ea reprezinta, în ultima analiza, dimensiunea interna, de profunzime, a functiei semnificative, ca `creatie de semnificati' în/prin spontaneitatea (inter)subiectivitatii vorbitorilor în cadrul actului de vorbire ca atare" 12. Lingvistul clujean nu uita sa adauge aici ca însusi profesorul va semnala apropieri între functia semnificativa pe care el o propune si conceptul de forma simbolica a limbii din teoria generala a <<formelor simbolice>> a lui Cassirer. Exista, însa, si diferente semnificative; în cazul proiectului coserian, <<functia semnificativa>> a limbajului constituie "principiul" tuturor activitatilor culturale, nemaifiind deci situabila alaturi de/pe acelasi plan cu celelalte functii ale culturii, fapt ce confera lingvisticii statutul de autentica stiinta a culturii. O atare paradigma e capabila sa abordeze complexitatea limbajului uman iar autorul sau a adus în discutie acest obiectiv înca de la cursul oferit studentilor din Montevideo în 1951. Plecand de la premisa ca ,,limbajul este un fenomen extrem de complex" - el prezinta atat aspecte pur fizice (sunetele) cat si fiziologice, psihice dar si logice, în sfarsit, aspecte individuale si aspecte sociale - el identifica si eroarea capitala indusa de scoala neogramaticienilor: ,,a considera istoria limbilor ca independenta de istoria culturala si sociala a popoarelor sau, cel putin, ca o istorie autonoma"13. Mai mult, Coseriu va remarca una din consecintele cele mai grave ale unei asemenea atitudini reductioniste cu efecte greu de evaluat asupra culturii, în special a celei occidentale: ,,adeseori istoria formala a semnelor nu coincide cu istoria lor culturala si, în consecinta, istoria completa a unui semn lingvistic nu se poate face decat în relatie cu conceptul pe care semnul îl desemneaza" (multe din cuvintele utilizate de limbile romanice, de sorginte latina din punct de vedere formal, detin, de fapt, un continut cultural grecesc)14. Într-o alta ordine de idei, savantul roman va prezenta cateva aspecte ignorate pana atunci de lingvisti în cazul aderentei vorbitorilor la limbile pe care le utililizeaza si efectele acesteia asupra apartenentei nationale. Daca în privinta ,,limbilor" istorice comunitatea se identifica cu natiunea, acest din urma concept nefiind unul lingvistic, e evident, totusi, ca ,,schimbarea totala a limbii implica schimbarea nationalitatii"15 . Mai mult, ,,comunitatile idiomatice sunt mai ample decat cele nationale" (vezi natiunile latino-americane, de limba spaniola Statele Unite), dar ,,ideea de natiune o precede pe cea de comunitate idiomatica" (ibid.). Pe cand, ,,în general, constiinta culturala coincide mai degraba cu constiinta idiomatica decat cu cea nationala", dupa cum atesta cazul concret al Elvetiei, unde scriitorii de limba germana se asimileaza literaturii din Germania, în timp JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 188 ce conationalii lor de limba franceza apartin practic literaturii franceze. Pe de alta parte, realitatea arata ca poate exista o natiune argentiniana ori elvetiana fara a exista o limba argentiniana, respectiv elvetiana. La fel de adevarat, însa, e ca istoria poseda numeroase "marturii" ce atesta importanta unei limbii în afirmarea unei natiuni sau, mai restrans, a unei comunitati, gratie rezistentei opuse în fata unor încercari diverse de impunere, prin forta violenta uneori, a unei alte limbi, ori dialect. Daca în cazurile italienei, francezei sau spaniolei apar de-a lungul istoriei atitudini elogioase ce se înscriu pe linia prezentarii unei limbi istorice ca model ideal de limba, în cazul luptelor pentru occitana, în Franta, sau basca, în Spania, lucrurile stau exact invers, fiind vorba de împotrivirea fata de un standard, impus din exterior, de catre o comunitate mai ampla, unei comunitati ce doreste sa-si pastreze traditiile pornind chiar de la limba. Conflictul devenit sangeros, din Grecia moderna, ce debuteaza la începutul secolului XX, generat de alegerea unei limbi comune, atesta atasamentul fizic si nu doar spiritual sau cultural pe care o comunitate, un popor sau o natiune îl pot avea fata de propria limba. Mai aproape de zilele noastre, dezintegrarea violenta a fostei Republici Federative a Iugoslaviei demonstreaza ca idiomurile pot deveni adevarate linii de forta în anumite conjuncturi istorice. Dorinta acerba si hotararea croatilor de a-si crea prin lupta, cu pretul vietii multora dintre ei, propriul stat, dincolo de ceilalti factori politici si, nu în ultimul rand, cei de natura religioasa, care i-au îndemnat si sustinut în aceasta tentativa, trebuie cautata si la nivelul limbii, aspect ce poate fi revelator. Dupa cum se stie, în fosta Iugoslavie convietuiau (si) lingvistic trei grupuri dialectale de sorginte slava: slovena, sarbo-croata si macedoneana (care, mai curand, se apropie de bulgara). Fiecare dintre acestea, însa, aveau un statut diferit. În Slovenia exista o slovena literara si comuna (limba din Ljubliana) ce trona deasupra dialectelor locale, pe cand în regiunile sarbe si croate se evidentiau trei dialecte: stokavo, cakavo si kajkavo. Dintre acestea, stojkavo constituie baza limbii comune si literare a sarbilor si croatilor, pe care însa, din motive nationaliste, croatii o numesc ,,croata" (hrvatski jezik) si ,,sarba" (srpski jezik) sarbii. Diferenta lingvistica între cele doua forme de stojkavo rezida în accea ca în timp ce croatii întrebuinteaza stokavo ijekavo, sarbii folosesc stokavo ekavo. Deci, lingvistic vorbind, pe fostul teritoriu sarbo-croat existau doua limbi literare cu un puternic si ampul fond comun, ,,sarba" si ,,croata" desprinse nu doar din acelasi grup dialectal ci chiar din acelasi dialect. Cu toate acestea, istoria a demonstrat ca fondul comun nu a generat un efect de solidaritate, cum se întampla în general în astfel de cazuri, ci dimpotriva, alimentat de factori politici religiosi dar si economici, a dus la acutizarea tendintelor separatiste alimentand practic dorinta de obtinere a independentei teritoriale. Nu e lipsit de importanta nici faptul ca muntenegrenii, care, în prezent, (înca) au acelasi Parlament ca si sarbii, ce functioneaza la Belgrad, vorbesc si ei, asemeni croatilor, dialectul stokavo ijekavo, fapt ce poate oricand constitui o posibila explicatie pentru tendintele lor de separatie teritoriala. Deloc întamplator, am putea spune acum, situatia concreta sau schimbarile din societate se reflecta fidel si în limbaj: ,,revolutiile sociale si politice implica adesea profunde revolutii lingvistice"16. Fenomenul e reversibil, caci, nu de putine ori, anumite schimbari, mai mult sau mai putin politice, sunt anuntate de aparitia unor termeni noi sau chiar a unui anumit tip de limbaj ce opereaza modificari importante în descrierea realitatii. Toate acestea ar trebui sa fie suficiente pentru a întelege ca ,,limbile sunt fenomene mult mai complexe decat diferitele forme ale civilizatiei"17. JSRI • No.10 /Spring 2005 189 Din nou cu fata spre vremurile aurorale ale limbajului Într-un articol deosebit de interesant, sugestiv intitulat ,,Limbaj si politica", unde Coseriu demonstreaza ca alteritatea limbajului confera vorbirii valente politice, punctul de plecare îl constituie pozitia lui Aristotel. Dupa cum se stie, în Politica, stagiritul defineste omul ca animal locvace si, tot aici, el leaga existenta animalului politic (??????????????) de prezenta, exclusiva, la acesta, a logosului. Savantul de la Tubingen insista asupra faptului ca Aristotel are în vedere logos - ul ca limbaj, vorbire si nicidecum ca ratiune sau intelect, cum îndeobste se interpreteaza. Aceasta pentru ca ceea ce i se opune în continuare conceptului de logos este vocea (????), calitate pe care omul o poseda în comun cu alte animale, dar care poate exprima numai durerea, pe cand limbajul poate evidentia ceea ce e adevarat sau fals. Astfel, limbajul surprinde caracteristica fundamentala a omului, constiinta morala, fundament al asocierii în familie si în Stat. Cu alte cuvinte, ,,Aristotel considera limbajul efectiv ca fundament al esentei omului - ca "diferenta specifica", trasatura definitorie a umanitatii - si faptul politico-social ca dimensiune esentiala a limbajului"18. Intuitia sa se verifica prin însasi faptul ca în multe limbi vorbitorii acestora se numesc chiar vorbitori si oameni (bantu înseamna oameni) opunandu-se astfel animalelor nevorbitoare. În altele, vorbitorii se numesc simplu vorbitori în comparatie cu cei din alte limbi, apelati ca muti sau gangavi (Nemcy, e numele slav al germanilor si înseamna muti, în timp ce prin apelativul barbari, grecii îi desemna pe gangavi). Situatia în sine, ce se poate si astazi întalni în orice colt al lumii, constituie o extensie a unui fenomen mai profund, acela prin care ,,vorbitorul naiv (mai bine zis, vorbitorul ca vorbitor) considera propria sa limba ca limba universala, ca limba care corespunde esentei lucrurilor si percepe alte limbi ca diferite de a sa, ca nomenclaturi arbitrare" 19. La acestia, alteritatea, ,,ca intersubiectivitate originara a limbajului în general" care ,,fundamenteaza si asigura obiectivitatea în mod ideal universala (pentru orice subiect) a semnificatelor", se manifesta în sens negativ atunci cand se intra în contact cu o alta limba. Acest caz exemplar devine inteligibil atunci cand realizam ca ,,limbajul este constructie a lumii spirituale, a lumii ca fapt gandit si obiectiv cognoscibil, adica a lumii specifice omului ca fiinta care gandeste"; ,,lume a omului în general si pentru orice om" 20. Ciudat însa e ca vorbitorii privesc alteritatea lor lingvistica drept ceva exemplar, fapt cu adevarat greu de "digerat" pentru moderni. Coseriu merge si mai departe observand ca aceasta "coincidenta identitara" între limbaj si limba se manifesta la nivelul limbii, în general, unde, în mod obisnuit, nu se face dinstinctie între <<limbaj>> si <<limba>>, diferenta stabilindu-se, în realitate, prin constatarea efectiva a singularitatii limbajului si pluralitatii limbilor. În plan istoric, limbajul (,,a semnifica creator pentru un altul") ,,se produce" în orizontul traditional al unei comunitati. Asa apar limbile. Doua amanunte devin acum definitorii. Pe de o parte, ,,nu exista limbaj uman nedeterminat ca limba", iar pe de alta parte, ,,tot ceea ce se creeaza în limbaj se creeaza într-o limba particulara"21. Acest ,,mister suprem" al antropologiei, ,,anomalia" diversitatii limbilor, cum e numit el de catre George Steiner se reflecta în cele aproximativ zece mii de limbi ale unei rase umane tipologic omogena22. Astfel, aspectul tumoral al diversitatii lingvistice umane e privit ca un real motiv al dezbinarii. ,,Nu exista civilizatie care sa nu aiba versiunea sa despre Babel, mitologia ei privind împrastierea initiala a limbilor", va conchide acesta vazand aici o ,,a doua cadere a omului, în unele privinte la fel de trista ca si prima"23. Raliindu-se la o atare viziune misterioasa asupra limbajului, Constantin Noica remarca JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 190 trist, pe marginea unor comentarii la dialogul platonician Cratylos, ca ,,lingvistii de azi nu mai stiu sa se mire dinaintea acestui mit"24. El va revalorifica textul platonician (re)considerandu-l drept ,,o mare lectie despre cuvant si limba", alta decat cele cuprinse în ,,tratatele de lingvistica de astazi", susceptibila însa a fi mai durabila25. Prin aceasta, Noica recupereaza ,,o teza de bun simt: teza unui acord primordial al limbilor" si a treptatei lor ,,derive", fata de un idiom unic, azi pierdut"26. În acest sens, un argument pe cat de simplu pe atat de pertinent îl aduce unul dintre discipolii sai, Andrei Plesu, care observa ca, ,,în definitiv, daca nu s-ar fi pastrat latina, am fi putut fi la fel de sceptici asupra unei origini comune a limbilor romanice, pe cat de sceptici au fost savantii mai vechi cand, în secolul al XVIII-lea, s-a vorbit de o obarsie comuna indoeuropeana, a limbilor sanscrita, greaca si latina"27. Si el va porni tot de la constatarea unei ,,rupturii de nivel" între perspectiva platoniciana a limbii si gandirea lingvistica moderna, pentru a remarca faptul ca la discipolul lui Socrate nu de cautarea unei limbii mai vechi e vorba, ci de o încercare temerara de reamintire a ,,limbii originare", acea Ur-sprache a carei urma au adulmecat-o, mai tarziu, în cadrul unei traditii etichetate drept oculte, un Bohme sau Cusanus, Meister Eckhart si Angelius, Paracelsus ori Agrippa de Nettesheim. Doar din aceasta perspectiva mai putem întelege azi ca, la Platon, ,,limba originara e kratophanie, dupa cum ,,numele" originar (onoma) e fiinta (on), înainte de a fi ,,sens" (noema)" 28. De aici, din ,,stratul primordial al limbii" prin ,,derivari succesive", ,,rasturnari, amnezii si substituirii simplificatoare", a coborat catre noi limba curenta. Trebuie spus aici ca, initial, ,,instituirea numelor" e opera unui onomatourgos sau demiourgos onomaton, personaj ce ,,se iveste cel mai rar între oameni", el realizand aceasta misterioasa operatiune prin contemplarea ideilor, ,,lucrul în sine" avand identitate perfecta cu ,,numele în sine" al lucrului29. Cu alte cuvinte, ,,datatorul de nume" detine capacitatea sau, mai bine spus, harul de a imita natura fiecarui lucru prin litere si silabe caci, pentru Socrate, ,,literele au o încarcatura energetica specifica, apta a contamina cuvintele care le integreaza si, prin aceasta, structura însasi a unei limbi"30. Prin înfrumusetare (kallopismos, eustomia, kompstotes) însa, dar nu numai, dupa cum remarca Henry Joly31, sensul auroral al cuvintelor e rasturnat32. E vorba de o ,,degenerescenta a limbii" survenita fie prin solemnizare (tragodein) si calofilie, fie prin chiar uzura produsa de trecerea inevitabila a timpului, proces ignorat cu desavarsire de lingvistica moderna ,,halucinata de statica severa a studiului sincronic", cu toate ca semnale despre aceasta situatie exemplara aflam deopotriva în cultura greaca, araba, evreiasca sau indiana33. Si totusi, exista cateva premise ca obliterarea sensului auroral al limbii ar putea înceta în prezent, acum, cand paradigma mult mai larga a proiectului coserian confera lingvisticii calitatea de stiinta a culturii. Dezghetul produs de perspectiva energetica a limbajului, dar si creativitatea implicita remarcata de Coseriu în actul vorbirii, ne pot racorda la traditia pana aici mentionata ce încearca sa se apropie de limba originara. Cheia acestei întoarceri nu poate fi decat reconsiderarea relatiei dintre semnificant si semnificat, fapt realizat deja de Coseriu. Faptul central al activitatii lingvistice, ne spune el înca din 1951, este situat ,,dincolo de limita pana unde pot sa ajunga fiziologia si psihologia" si rezida în ,,facultatea eminamente spirituala de a stabili o conexiune functionala între un semnificant si un semnificat", în conditiile în care legatura dintre acestia ,,nu este deloc o relatie cauzal necesara, ci este creatie umana", limbajul uman fiind un sistem de semne ce ,,numeste în mod simbolic ceea ce e gandit (semnificate)"34. Finalitatea unei asemenea întreprinderi ar trebui situata nu doar la JSRI • No.10 /Spring 2005 p..191 nivelul lingvisticii însa, ci, cum spuneam anterior, la nivelul culturii în general. Însasi desacralizarea galopanta pe care o parcurge omenirea azi ar putea primi noi interpretari. Daca Henry Joly vedea în etimologiile platoniciene din Cratylos ,,un omagiu indirect adus vechilor teologii, care practicau etimologia pentru a revela zeul ascuns"35, noi ne simtim obligati sa remarcam ca o atare situatie devine exemplara în contextul celei de-a treia tematizari a filosofiei occidentale (si ultima poate, date fiind valentele deosebit de active ale reductionismului pozitivist), impusa, de altfel, la nivel planetar: comunicarea. Ne aflam, în prezent, la o rascruce departata de zarile aurorale (deopotriva) ale limbajului si sacrului, de unde, totusi, mai putem înca zari, e adevarat, printr-o ceata densa, piscurile Fiintei. Note: 1 Codoban A. - Semn si interpretare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 5. 2 ibid., p.6 3 ibid., p.7 4 ibid., p.14 5 Borcila M. -,,Eugen Coseriu, fondator al lingvisticii ca stiinta a culturii, în Repere si rezonante coseriene", p. 32 6 ibid. 7 ibid. 8 Coseriu E. - Introducere în lingvistica, Editura Echinox, Cluj, 1999, traducere de Elena Elena Ardeleanu si Eugenia Bojoga, cuvant înainte de Mircea Borcila, p. 26. 9 ibid. 10 Saussure F. - Cours de linguistique generale, Payot, Paris, 1969. 11 Borcila M. - "Eugeniu Coseriu si orizonturile lingvisticii", în Echinox, 1988, nr. 5, p. I, 4-5. 12 Borcila M. -,,Eugen Coseriu, fondator al lingvisticii ca stiinta a culturii, în Repere si rezonante coseriene", p. 36 13 Coseriu E. - Introducere în lingvistica, Editura Echinox, Cluj, 1999, traducere de Elena Elena Ardeleanu si Eugenia Bojoga, cuvant înainte de Mircea Borcila, p. 57. 14 Ibid., p. 60. 15 ibid., p. 67. 16 ibid., p. 66. 17 Coseriu E. - Introducere în lingvistica, Editura Echinox, Cluj, 1999, traducere de Elena Elena Ardeleanu si Eugenia Bojoga, cuvant înainte de Mircea Borcila, p. 59 18 Coseriu E. - ,,Limbaj si politica" în Revista de lingvistica si stiinta literara, 5/1996, Institutul de Lingvistica si Institutul de Istorie si Teorie Literara ale Academiei de Stiinte a Moldovei, 1996, p. 10. 19 Ibid., p. 18. 20 Ibid. p. 19. 21 ibid. 22 Steiner G. - Dupa Babel. Aspecte ale limbii si traducerii, Univers, Bucuresti, 1983, p. 78-79. 23 Ibid., pp. 85, 89 24 Noica C. - ,,Interpretare la Cratylos", în Platon, Opere, vol.3, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978, p. 152. 25 Ibid., p. 155. 26 Plesu A. - Limba pasarilor, Humanitas, 1994, p. 22. 27 Ibid. 28 ibid., p. 38. JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 192 29 Platon - Opere, vol.3, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978, 389 a, 390 e, 424 a, 389 d. 30 Plesu A. - Limba pasarilor, Humanitas, 1994, p. 41. 31 Joly H. - Le renversement platoniciene. Logos, Episteme, Polis, Vrin, Paris, 1974, p. 30. 32 Platon - Opere, vol.3, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978, 402 e, 404 d, 407 b, 408 b, 409 c. 33 Plesu A. - Limba pasarilor, Humanitas, 1994, p. 21. 34 Coseriu E. - Introducere în lingvistica, Editura Echinox, Cluj, 1999, traducere de Elena Elena Ardeleanu si Eugenia Bojoga, cuvant înainte de Mircea Borcila, pp. 54, 95 35 Joly H. - Le renversement platoniciene. Logos, Episteme, Polis, Vrin, Paris, 1974, p. 28. JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 193 |
| previous |