Key words:
communism, corporality,
gender policy,
Romanian Communist Party,
reproduction, sexuality

Abstract: This paper represents a reading of communism from the perspective of corporality. The essay aims at discussing the excessive communization of the human body during communism. This communization brought about a vulgarization of corporality, its uniformization, and hyper-egalitarianism between genders. It also resulted in a mechanical treatment of the human body in order to place it at the disposal of the body politic. This work aims to demonstrate that one of the major mistakes of communist ideology, at least in its Romanian form, was the fact that it tried to control and to interfere with human needs such as nourishment and sexuality.

„Tot timpul aveai în burta si pe piele un fel de protest, sentimentul ca ti se luase ceva la care aveai dreptul."¹

Istoria, „Marea Povestire" a unei deposedari care, ca orice deposedare, este nedreapta si cruda, întrucat instituie o lipsa ce poarta în sine germenii unui handicap- povestea, deci, a „castrarii" omului de ceea ce lui însusi îi apare ca fiind profunda lui umanitate, corporalitatea sa adica, îmi doresc sa o rostesc aici. Întrucat ce altceva si vom vedea asta în cele ce urmeaza - poate fi mai vulnerabil, mai fragil si deci mai precar pentru om decat corpul sau, care poate constitui, cel putin dintr-o anumita perspectiva, masura potrivita a „umanitatii" omului.

1. Corpul politic si clasa muncitoare

Nu se exagereaza deloc atunci cand se vorbeste despre o „violentare", termenul poate chiar sa fie prea „slab", prea bland pentru ceea ce a însemnat de fapt „violul ideologic" sau „masinaria falica" ce exhiba acele „organe" ale „corpului politic" totalitar sau comunist, corp evident masculinizat, ba chiar ale unui corp ce „trimite la un machism fortat si insidios"; acele organe (vezi „ziarele „Scanteia" de exemplu, sau televiziunea) actioneaza ca prelungiri ale Partidului, al caror scop este sa „implanteze noua ideologie si sa încerce sa fecundeze astfel matria romaneasca si poporul chiar daca printr-un viol".² Procesul acesta de „corporalizare" a „aparatului" politic, proces ce coincide si cu o anume „însufletire", de-mecanizare sau „umanizare" a lui este explicabil si din perspectiva faptului ca trupul/chipul este semnul cel mai clar al aparitiei a ceea ce este, sau poate deveni vizibil (în masura în care se confrunta cu existenta unei alteritati care sa-l observe si sa-i constituie imaginea si apoi sa-i instituie si sa-i legitimeze existenta si puterea prin vizualizare), deci existent si recunoscut ca atare. Iar aceasta alteritate de care corpul politic are nevoie pentru a se mentine în viata, sau pentru a-si prolifera, deci reproduce puterea reproducere, adica crestere, multiplicare si exces de putere, caci, nu-i asa, sta chiar în natura puterii sa fie, asa cum Nietzsche ne-a aratat-o, o permanenta acumulare de putere, esenta ei fiind o si mai mare putere³ - nu poate fi decat una „pe masura sa", adica „unica" si mai ales violabila: corpul social, sau în termeni ideologici „clasa muncitoare" care este „sira spinarii a tuturor fortelor democratice" sau „pumnul de fier al unitatii si fortei"⁴. Si spuneam „unica" pentru ca oamenii, cu diversitatea corpurilor lor cu tot, nu constituie în comunism o diversitate, ci, dimpotriva, o unitate, o permanenta „strangere laolalta" neorgiastica în ea însasi, ci mereu „deschisa" multiplelor fecundari ideologice. Aceasta unitate se constituie ca si „corp", e „facuta" doar pentru corpul politic, ca instrument supus în totalitate lui si asteptand „cuminte" si „umila", ca un autentic receptacol, virile fecundari ideologice preponderent discursive - sau „caliri si întariri" ale „organului" corpului politic atunci cand acesta din urma se pregateste pentru a-si viola, violenta, tortura „dusmanii", chiar si atunci cand acestia fac parte din „propria" (fiind vorba de o posedare a ei) clasa muncitoare.

Continuand pe acelasi ton ironic (cum altfel sa privim astazi primele încercari de ideologizare decat prin distantarea, caracteristica oricarei ironii, de ridicolul acelor discursuri propagandistice?!) se mai poate adauga ca acel corp, „machist" nu dorea de la clasa muncitoare pe care o domina printr-un „priapism" ideologizant

Am amintit doar în treacat aceasta perspectiva asupra relatiei „corp politic" „clasa muncitoare" întrucat dincolo de trimiterile excesiv sexuale, ce pot parea, la o prima lectura, speculative si literaturizante, si deci lipsite de o valoare demonstrativ-stiintifica, se cristalizeaza ceva ce ar putea deveni relevant, si anume acest proces de instrumentalizare a relatiei discutate. Si nu acel tip de instrumentalizare menit sa usureze un demers argumentativ pur teoretic da masura acestei relevante, ci tocmai aplicabilitatea, deci extinderea practica a acestui model „instrumental" de relatie politica si asupra relatiei dintre tortionar si torturat pare a fi definitorie pentru si în încercarea de impunere a unei practici „comuniste". Instrumentalizarea unei relatii, fie ea de natura politica sau sociala, se constituie ca origine a oricarui tip de ierarhizare, constituind, în cele din urma, principiul dominarii. Ea se constituie ca moment incipient al unei tratari obiectualizante a alteritatii, prin care celalalt devine supus, ajunge „la îndemana".

2. Corpul prins în mecanismele torturii

„Puterea puterea reala, nu este puterea asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor… asupra trupului, dar mai presus de orice asupra mintii. Puterea consta în a-i umili si a le provoca durere... În lumea asta progresul va însemna progresul durerii."⁵

Alienarea, înstrainarea corpului de suflet sau altfel spus tradarea si/sau autodenuntarea par a fi doar cateva dintre rezultatele torturii. Tortura, prin mecanismele sale, mizeaza, se pare, nu doar pe o fracturare a unitatii dintre trup si suflet si deci pe o dez-umanizare în sensul literal al cuvantului, si, desigur, cel mai brutal, ci ea pare a fi totodata si procedeul de „dis-locare" a corpului, de îndepartare a corpului de sine însusi, de mutilare cu scopul provocarii unor dismorfii, unor deformari ulterior greu de acceptat. Corpul celui „torturat nu mai este al sau, ci a devenit de vata, din pricina aceasta loviturile ajungand sa-i fie indiferente de la un punct încolo."⁶ Trupul nu-i mai apartine. „De fapt, supliciatul trebuie sa aleaga între a-si renega trupul chinuit si a-l tolera încercand sa-l controleze."⁷ Procesul acesta al unor angoasante deformari, al de-personalizarii chipului uman si apoi a „re-închipuirii" lui mai mult sau mai putin artificial, este unul paralel cu procesul psihic, care e de fapt cel ce se constituie ca adevarata tinta a torturii, de rupere a constiintei omului „în bucati", ce se pot ulterior „recompune în forme noi pe care tu însuti le hotarasti"⁸.

Tortura fizica se instaureaza în regimurile totalitare, în cel comunist în mod special, ca metoda extrem de eficienta de deconstruire a constiintelor vii, libere si recalcitrante fata de energicele ideologizari si uniformizari. Fiind vorba de acele constiinte „orgolioase" ce refuza sa se integreze maselor si sa se masoare prin ele, constiinte greu de deformat sau de corupt, ce nu suporta, poate, similitudinile obositoare si nici egalizarile plicticoase, tortura fizica, adica „lovirea" corpului, a ceea ce este mai vulnerabil, întrucat mai expus, este privita ca singura modalitate dezechilibranta. Echilibrul este destabilizat tocmai prin accentuarea precaritatii, fragilitatii corpului uman, a sleirii corpului, a devitalizarii lui prin suplicierea repetata. Se poate vorbi aici de o mecanizare a corpului datorata desensibilizari lui si provocarii unor disfunctionalitati. Efecte ale torturii, neputinta, lipsa de verticalitate, abrutizarea simturilor printr-o

Ceea ce e paradoxal, însa, este faptul ca, chiar daca tortura are ca mijloc deformarea corpului pana la distrugerea lui, deci aparent ea neaga corpul, deoarece practicile torturii au ca obiect nemijlocit corpul însusi, de parca el, corpul acesta ar implica prin însasi existenta sa o vina ce trebuie pedepsita sau o rusine ce trebuie ascunsa, exorcitata prin instituirea durerii, ea, tortura, nu face în final altceva decat sa reduca omul la natura sa corporala, la trupul sau, la „animalitatea" sa. Uneori „ supliciatul nu întelege de ce trupul sau continua sa reziste, desi a ajuns la ultima limita a durerii. Este ca si cum victima s-ar fi retras într-un trup eteral, ca si cum s-ar fi decorporalizat."¹⁰ Momentul efectiv al înstrainarii, al distantarii trupului de suflet sau al fragmentarii constiintei pe care orice tortionar mizeaza pentru a-si impune puterea si pentru a aduce subiectul întotdeauna pe calea „cea dreapta" nu este timpul masurat de supliciu, de durere, ci este clipa în care, viitorul „supus" se confrunta cu o imagine noua a sa ulterioara torturii, dar învechita, adica subit îmbatranita, consumata. Psihologic explicand momentul, subiectul se confrunta întocmai copilului cu imaginea proprie, el îsi dobandeste din nou „schema corporala" de data aceasta nu prin identificarea prin oglindire, prin re-cunoastere, ci printr-un mecanism de ne-recunoastere. E vorba aici de o negare, respingere a propriei corporalitati, si deci a propriei identitati:

„… (Winston) se oprise pentru ca se speriase. Vazuse o fiinta adusa de spate, cenusie ca un schelet si care venea catre el. Felul cum arata era înspaimantator si nu numai faptul ca se recunoscuse pe el însusi drept fiinta respectiva. Se apropie de oglinda si mai mult. Fiinta avea fata iesita înainte din cauza pozitiei aplecate a corpului, fata de puscarias bagat la izolare, cu fruntea proeminenta, urmata de o teasta cheala, cu nasul coroiat si pometii obrajilor tumefiati, iar ochii fiorosi, dar atenti. Obrajii îi erau brazdati de rani, iar gura bagata parca înauntru. Era, evident, propria lui fata, dar i se paru ca ea se schimbase mai mult pe dinafara decat pe dinauntru. Emotiile pe care le înregistra fata erau, probabil, altele decat cele pe care le resimtea restul corpului. Chelise aproape de tot. În primul moment avusese impresia ca încaruntise, dar numai pielea capului o avea cenusie. Cu exceptia mainilor si a unui cerc pe fata, corpul îi era cenusiu din cap pana în picioare de jeg stravechi si impregnat. Din loc în loc de sub murdarie se zareau cicatricele rosii ale ranilor, iar mai sus de glezna, ulceratia varicoasa îi devenise o masa inflamata din care se cojeau mici fasii de piele. Dar ceea ce era cu adevarat înspaimantator era sleirea trupului. Cosul pieptului îi era la fel de îngust ca al unui schelet, iar picioarele i se uscasera atat de mult încat genunchii îi ajunsesera mai grosi decat coapsele. Curbura coloanei vertebrale era uimitoare."¹¹

Descrierea aceasta, chiar fictiva, nu pare a se îndeparta prea mult de cazurile reale ale celor torturati în perioada comunista. Ea poate functiona ca portret standard al omului ce îndrazneste sa tina piept „puterii" si sa-si refuze statutul de supus si dominat. Omul ajunge astfel sa fie supus de însasi propria sa umanitate. „Monopolul asupra trupului supliciat înseamna, la urma urmei, Putere, aceasta este morala nu doar a secolului XX, ci a întregii istorii a lumii."¹²

3. Modelul fizic ideal

„Ciudat cum putea tipul asta, cu mutra de gandac, sa prolifereze prin Ministere: oameni marunti, bondoci, care se îngrasau de tineri, cu picioare scurte, cu miscari bruste si mereu pe fuga, cu fetele unsuroase si imobile si cu ochi foarte mici. Se pare ca era tipul care înflorea cel mai bine sub conducerea Partidului." ¹⁶

Este destul de dificil a realiza o descriere fidela a modului în care corporalitatea umana e stimulata sa apara într-o anumita epoca, întrucat dispunem doar de doua modalitati, prin care se poate stabili retroactiv un standard fara a pierde din vedere totodata si scopul caruia îi serveste acesta si criteriul potrivit caruia acel standard reuseste sa se impuna. Desi recunoastem în portretizare si idealizare cele doua modalitati, acestea apar a fi insuficiente deoarece orice încercare de idealizare simplifica lucrurile pana cand acestea se reduc, în concretetea lor la infinit, iar portretizarea trimite, neîndoielnic, la un proces de estetizare ce implica fie o adaugire adesea subiectiva a imaginii, fie o schematizare a imaginii în egala masura lipsita de obiectivitate.

Modelul ideal al chipului si tipului uman în comunism este cel „sters", „plat", lipsit de personalitate. Frumusetea fizica, întocmai oricarei ornamentari a trupului sau „mascari a lui este ignorata, daca nu chiar ascunsa sau anulata, de parca însusi conceptul de frumos si-ar fi pierdut sensul si deci acel raison d'être al sau. Se ajunsese pana la a considera frumusetea femeii ca fiind indecenta.¹⁷ Chipurile pareau a fi subsumate aceluiasi model „ideal" de chip, ideal prin unicitatea lui, prin negarea oricarei diversitati naturale. Ceea ce comunismul pare sa refuze este diversitatea, oricare ar fi manifestarea ei. A te recunoaste pe tine, masinal, robotizat în ceilalti, a te vedea multiplicat în ceea ce-ti este mai personal corpul tau, modul tau de a-ti „purta" corpul este, poate, o cale mai sigura de a-ti ignora reflexivitatea, a nu mai fi atat de pregnant constient de propria individualitate, înseamna a fi egal cu masele, a fi tot una cu multimea, înseamna a te pierde în anonimat. Acestea erau doleantele Partidului; si, desigur, exagerand o data cu acelasi Orwell, am putea spune ca de aici mai era un pas pana la controlul detaliilor corporale, al grimaselor, al mimicii sau al gesturilor ce trebuiau si ele uniformizate în scopul unei mai usoare supravegheri. „Era teribil de riscant sa cazi pe ganduri într-un loc public sau în raza unui tele-ecran. Cel mai mic lucru te putea înfunda. Un tic nervos, o înfatisare inconstienta de

Moda, împodobirea, machiajul erau considerate obraznicii inutile. Machiajul era descurajat întrucat putea ascunde; se spunea însa, prin vocea unei „autoritati" actoricesti¹⁹, Claudia Cardinale de exemplu: „Nu ma machez pentru ca nu-mi sade bine (…) Nu sunt sofisticata pentru ca nu e genul meu, nu am gusturi excentrice pentru ca am fost si am ramas un om simplu."²⁰ Pe pagina urmatoare a revistei este prezentata „metamorfoza unei actrite, trecerea ei de la rochia cu bretele la haina pana în gat."

Astfel, reprezentantii "sanatosi si voiosi" ai comunismului, în cazul în care erau femei se cerea sa fie complet desexualizate, ba chiar masculinizate, defeminizate, iar daca erau barbati, ei trebuiau sa fie înalti si musculosi, „herculeeni", „conducatori vanjosi, cu chipul radios".²¹

Ideologia comunista, dintr-un exces de tehnicizare, de tipizare a corporalitatii urmarea „egalitarismul între sexe" si prin urmare actiona prin masuri coercitive asupra corporalitatii: corpul trebuia ascuns, orice urma de sexualitate trebuia camuflata bine în uniforme sau salopete muncitoresti. Modelul dorit era al „tovarasului asexuat comunist". Corpul nu putea fi privit si nu se putea nici macar insinua de sub uniforma care-l masca si îl facea sa para identic cu al tuturor celorlalti. Nimic nu trebuia sa fie spectaculos, nimic ostentativ, nimic provocator.

4. Reproducerea, multiplicarea, înlocuirea

Atunci cand se vorbeste despre comunism, zidul dintre domeniul public si cel privat tinde sa se transparentizeze. Totul, inclusiv intimitatea trebuie dezvaluita, într-un fel exhibata în fata Partidului. Notiunea de „voyeurism" nu exista, din moment ce nu este vorba despre o simpla intimitate observata, ci mai degraba despre un control total al vietii intime private. „Partidul încerca sa ucida instinctul sexual sau, daca nu-l putea ucide, atunci sa-l deformeze si sa-l manjeasca."²² Instinctul sexual se vrea rationalizat, ordonat, subjugat funct iei reproductive. Singurul scop al sexualitatii, si totodata si unica justificare pentru existenta ei între oameni este stimularea natalitatii vazuta în mod absurd si ea ca „productie". Politici de încurajare a „mamelor eroine" care sunt forte productive si vin în sprijinul acestei cresteri demografice. Aceasta crestere vine sa sporeasca „mana de lucru" si revigorarea fortei de munca. Întrucat „corpurile umane au fost puse sa slujeasca scopurile economiei politice ale statului. Indivizii trebuiau sa fie recunoscuti sau acceptati în functie de randamentul lor ca lucratori si nu prin factorii care defineau identitatile lor distincte."²³

Corpul, disociat de sexualitate, si livrandu-se total functiei sale sociale, devenea un mecanism si era utilizat ca „masina de produs si reprodus"²⁴, apartinand într-un anume fel statului, caci pana si "fatul" este dupa afirmatia lui Ceausescu „proprietatea socialista a întregului popor. Nasterea este o datorie patriotica… Cei care refuza sa aiba copii sunt dezertori în fata legii continuitatii naturale."²⁵ Imaginea cea mai pregnanta si cea mai propagata era cea celor doi dictatori parinti ai natiunii, tata si mama, cu atitudine condescendenta fata de fiii lor.

Controlul exercitat de catre stat asupra corporalitatii interpretate prin prisma nevoilor sale fundamentale, hrana si sexualitatea, era semnul unei violente interferente între stat si populatie. Astfel, cel putin în Romania, „programul de alimentare rationala" ignora faptul ca statul ar fi avut obligatia de a facilita îngrijirea si cresterea copiilor pe care îi „planificase". „Nasterea unui copil aducea pentru parinti responsabilitati sporite de a gasi lapte si alimente care lipseau deja." ²⁶

Sexualitatea se împletea astfel cu tensiunea. „Manipularea ei de catre stat macina încrederea în interiorul cuplurilor facand de multe ori din viata sexuala un teren de intens conflict."²⁷

Interesanta pare a fi esenta „purista" comuna a politicilor corporale de extrema stanga si dreapta. Hitler, prin politica sa antinatalista, dorea sa reduca reproducerea celor considerati incapabili sa reproduca esenta ariana. Astfel, sterilizarea obligatorie era tehnica utilizata. Cealalta parte a aceleiasi monede o constituia politica pronatalista ceausista care miza parca pe aceeasi „purificare" a neamului, de data aceasta prin multiplicare si apoi prin excludere si/sau înlocuire. Corpurile umane, ele însele, simple piese în angrenajul productiv comunist, o data uzate, deveneau înlocuibile, fapt ce descifreaza aceeasi "obiectualizare" a corpului uman. Casatoria era încurajata doar din perspectiva acestei „micro" productivitati biologice, însa prin politicile sale statul schimba definitiv natura relatiilor între parteneri, intimitatea celor doi ajungand sa fie astfel abolita sau în cel mai bun caz subordonata datoriei fata de partid si tara. „Tacerea cu privire la sexualitate" ducea la „perceptii distorsionate în relatiile dintre parteneri", iar teama de a nu avea copii la bariere în intimitatea fizica a partenerilor.²⁸

Autotortura sau deteriorarea corpului sunt doua dintre etichetele limitative, desigur, prin care se poate descrie simplu si fara a intra aici în detalii descriptive terifiante procesul de avort provocat.

5. Igiena corporala. De la „sanatate" la „fitness"

Modalitatile de însusire a micro-tehnicilor corporale sau a metodelor de igienizare a corpului erau si ele în perioada comunista deprinse în comun. Interesant si inubliablil ca experienta subiectiva a fost, desigur pentru multi adolescenti în perioada comunista, primul moment de confruntare cu imaginea corpului uman într-un alt cadru decat cel familial, un exercitiu „comunizat", împartasit cu cei de o seama. În perioada prerevolutionara în programele de scolarizare erau incluse anumite programe ce constau în proiectarea, desigur, cu scop pedagogico „initiatic", a unor filme cu imagini, de trupuri nude, surprinse în asa-zisele lor momente de igienizare corporala. Intruziunile în sfera privata cat si în intimitatea psihica a fiecarui subiect participant pareau a fi destul de dure, prin naturalismul lor. Prin aceste programe se încerca o manipulare si o înstapanire asupra corporalitatii „copiilor comunismului". Momentul în care copiii începeau sa devenina constienti de propriile trupuri, perioada de dinaintea pubertatii era si momentul cand statul se simtea obligat sa si le aproprieze, probabil deopotriva cu constiintele înca neformate ale acestora. Luarea în

JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 200

Greseala majora si fatala a comunismului, cel putin în formula sa romaneasca, a fost aceea de a încerca sa controleze si sa intervina în sexualitatea umana. Partidul nu avea nici macar asa cum avea în romanul orwellian, „tendinta de a încuraja prostitutia, ca debuseu pentru niste instincte ce nu puteau fi complet suprimate"³², ci aceea de a deprecia sau ignora forta corporalitatii.

6. Concluzii

E dificila si sofisticata sarcina de a oferi indicii în lectura comunismului din punctul de vedere al corporalitatii, desi, cel putin aparent, aceasta sarcina ar fi trebuit sa fie una usoara, întrucat este înarmata cu toate artificiile simplificatoare de care dispune tot ceea ce e comunizat si deci tratat în discurs ca întreg, în cazul acesta, corporalitatea - redusa parca la un singur sex, uniformizata si ascunsa, si mai ales instrumentalizata. Acest hybris al tratarii diversitatii corporale ca întreg, ca un tot unitar si-l asuma orice discurs despre corp, inclusiv cel despre moda. Cu atat mai mult ar fi trebuit ca discursul despre comunism si corporalitate sa fie mult simplificat. Dar demersul nu poate fi astfel cu atat mai mult, cu cat, pe de-o parte pentru ca el implica mecanismele complicate ale puterii, iar, pe de alta parte, „observatia participativa" si deci implicarea subiectiva prin simpla traire a comunismului, cu ororile sale, facea ca orice teoretizare sa para redundanta si consumata. Este vorba deci, de o comunizare excesiva inclusiv a corpului în comunism, comunizare ce pe de o parte înseamna banalizarea corpului, uniformizarea corpurilor, egalitarism între sexe, iar pe de alta parte înseamna punere-la-comun, adica punere-la-îndemana, adica instrumentalizarea, „ustensilizarea" corpului, punere-la-dispozitie a corpului uman, adica la dispozitia corpului politic.

Note:

¹ George Orwell, O mie noua sute optzeci si patru, Bucuresti, Editura Univers, 1991, p. 55.

² Ruxandra Cesereanu, Masinaria falica Scînteia, Internet http://www.geocities.com/alkimistul/articole1/scanteia.html

³ Nietzche, Vointa de putere, Ed. Aion, Oradea, 1999., p.412

⁴ Apud Ruxandra Cesereanu, op. cit..

⁵ Orwell, op. cit., p. 234.

⁶ Ruxandra Cesereanu, Panopticum. Tortura politica în secolul XX. Studiu de mentalitate. Iasi, Institutul European, 2001, p. 157.

⁷ Ibidem.

⁸ Ibidem, p. 235.

⁹ Orwell, op. cit., p.210-211.

¹⁰ Ruxandra Cesereanu, Panopticum, p. 161.

¹¹ Orwell, op. cit., p. 238-239.

¹² Ruxandra Cesereanu, Panopticum, p. 164.

¹³ Emanuel Levinàs, Totalitate si Infinit. Eseu despre exterioritate, Iasi, Polirom, 1999, p. 115

¹⁴ Ibidem

¹⁵ Ruxandra Cesereanu, Panopticum, p. 158.

¹⁶ Orwell, op. cit., p. 56.

¹⁷ Baban A., David H. P., Voci ale femeilor din Romania. Aspecte ale sexualitatii, comportamentului de reproducere si ale relatiilor de cuplu în epoca Ceausescu, 1997, p. 9-10.

¹⁸ Orwell, op. cit., p. 57.

¹⁹ Revista „Cinema", anul VIII (1970), nr. 10.

²⁰ Ibidem, p. 37.

²² Orwell, op. cit., p. 60.

²³ Gail Kligman, Politica duplicitatii, Bucuresti, Humanitas, 2000, p. 37.

²⁴ Cf. A. Baban, H. P. David, The Impact of Body Politics on Women's Bodies in Women and Man, in East European Transition, Summer School, Cluj, July 23-28, 1996, edited by M. Feschmidt, E. Magyari Vincze and V. Zentai, Cluj-Napoca, EFES , 1997, p. 156-157.

²⁵ Gail Kligman, op. cit., p.46

²⁶ Gail Kligman, op. cit., p. 48.

²⁷ Gail Kligman, op. cit., p. 169.

²⁸ Cf. A. Baban, H. P. David, The Impact of Body Politics …, p. 163.

²⁹ Zygmunt Bauman Liquid Modernity, Cambridge, 2000, Polity Press, p 76

³⁰ S. Bordo, Reading the Slender Body, in Body/Politics. Women and the Discourses of Science, edited by M. Jacobus, Fox Keller, Shuttleworth, Routledge, New York and London, 1990.

³¹ J. Maisonneuve, M. Bruchon-Scheweitzer, Modeles du corps et psychologie esthetique, Paris, PUF, 1981, p. 62.

³² Orwell, op. cit., p. 59.

JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 202