Key words: nation-state, |
Associate
Professor, Faculty of Political Science and Public Administration, Babes-Bolyai University, Cluj, Romania. Author of the books: Etnopolitika a konfliktustól a méltányosságig. Az autentikus kisebbségi lét normatív alapjai (2001); Multiculturalismul liberal. Bazele normative ale existentei minoritare autentice (2001); Filippika az idõ ellen (1996). E-mail: lsalat@edrc.osf.ro |
Statul-natiune si provocarile diversitatii
The Nation-State and the Challenges of Diversity
Abstract: The author discusses and critically questions the historical development of the nation-state the „success story" of the last three hundred years. Its fundamental ideas are embraced both by the common mentality regarding the role of the state and the theory of international relations, which recognizes the nation-states as legitimate actors on the stage of international politics. The main challenges toward this model are, in the author's view, the process of globalization and the reality of diversity (ethnic and linguistic). Even if the nation-state successfully manages to adapt to globalization, in many cases it will still sacrifice the idea of diversity, through its various processes of homogenization. In the end, the author discusses the relation between democracy and the nation-state, and its influences in managing inner diversity. Statul-natiune istoria unui succes Istoria statului-natiune1, în plina desfasurare înca, în pofida ipotezelor unor analisti ai globalizarii, reprezinta un capitol de succes rasunator în istoria formatiunilor statale, performantele acestuia în materie de fundamentare si de reproducere periodica a legitimitatii politice, în exercitare a suveranitatii, în sustinerea cadrului egalitatii formale si al solidaritatii, în capacitatea de mobilizare politica sau militara în situatiile în care evolutia relatiilor cu alte state o cere fiind inegalabile cu performantele formatiunilor statale premergatoare. Din perspectiva istoriei ideilor, acest mod de organizare politica a comunitatilor umane a aparut ca o consecinta fireasca a unei evolutii care a înlocuit treptat, în perioada care a urmat dupa încheierea rolului pe care JSRI • No.10 /Spring 2005 p .4 Napoleon I l-a jucat în istoria moderna a Europei, o viziune preponderent imperiala asupra naturii comunitatii politice cu una bazata pe încrederea în loialitatile specifice comunitatilor nationale. La baza acestei viziuni noi, ce caracterizeaza gandirea politica începand cu secolul 19, regasim convingerea ca lumea în care traim este un mozaic al natiunilor, acestea fiind unitati firesti, naturale si organice ale societatii umane. Caracteristica principala a natiunilor este o omogenitate culturala si lingvistica care îsi are originea în istoria comuna, iar din perspectiva individului, care apartine unei si numai unei natiuni, natiunea este cadrul firesc în care libertatea are sens si poate fi exercitata. Din acest motiv, membrii comunitatilor nationale au obligatia morala sa fie loiali natiunilor din care fac parte, iar armonia si stabilitatea lumii presupune protejarea prin mijloace potrivite a natiunilor: fiecare natiune are dreptul la un stat propriu pe care îl administreaza în mod suveran, conform intereselor proprii. Aceste convingeri slab conceptualizate si de regula nesupuse unor analize mai riguroase s-au generalizat rapid, au contribuit la redesenarea, în mai multe valuri, a hartii politice a lumii, iar în interiorul formatiunilor statale au facilitat contopirea statului cu natiunea prin amalgamarea practicilor de administrare a institutiilor statului cu mituri nationale, ceea ce a conferit aparatului de stat o legitimitate nemaiîntalnita în istoria premergatoare a formatiunilor statale. Succesul ideii nationale în sporirea eficientei
institutiilor statului s-a reflectat rapid si în teoriile despre
politica internationala. În pofida apartenentei la paradigme rivale,
teoreticienii împartasesc aceeasi viziune preponderent etatista
care are la baza cateva principii simple, de data aceasta conceptualizate
în detaliu si amplu dezbatute în istoria recenta a disciplinei:
politica internationala se bazeaza pe interactiunea dintre statele-natiune,
acestea fiind în egala masura actorii si scopul Acest set de principii si-a gasit prima formulare oficiala în 1648, prin tratatul de pace de la Westfalia, document care a pus bazele a ceea ce numim astazi sistemul de state westfalian, ordinea politica internationala care a dainuit peste trei sute de ani, ultimele doua secole 19 si 20 fiind caracterizate în mod pronuntat prin procesul deja amintit de contopire a statului cu natiunea. Desi un produs eminamente european, sistemul de state westfalian a însemnat generalizarea la scara globala a convingerii ca lumea este un compozit al unor parcele teritoriale distincte, administrate fiecare de cate un guvern care exercita un control cuprinzator, suprem, nelimitat si exclusiv asupra teritoriului si populatiei care îi apartine. Globalizarea o prima provocare Procesul de amalgamare a institutiilor statului cu miturile nationale nici nu a apucat înca sa-si produca cele mai spectaculoase consecinte în redesenarea hartii politice a lumii, cand au aparut primele semne ale unei evolutii alternative, ceea de relativizare treptata a caracterului exclusiv si nelimitat al controlului pe care statele îl exercita asupra teritoriului propriu: în 1864 a fost adoptata Conventia de la Geneva privind tratamentul ranitilor si bolnavilor pe vreme de razboi JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 5 (aceasta fiind considerata drept una din primele prevederi internationale care au impus standarde de comportament statal, violand caracterul exclusiv si nelimitat al suveranitatii); în 1865 a fost creata prima agentie globala, Uniunea Internationala a Telegrafului; în 1884 s-a trecut la coordonarea globala a fusului orar; în 1891 s-au înregistrat cele dintai convorbiri telefonice transfrontaliere (între Londra si Paris); în anul 1919 s-au organizat primele zboruri transfrontaliere regulate; în 1929 au fost efectuate cele dintai operatiuni financiare off-shore; în 1930 au fost difuzate cele primele emisiuni globale de radio (Holton 1998, Scholte, 1997). Aceste debuturi ale fenomenului numit azi globalizare au fost urmate de evolutii spectaculoase în a doua jumatate a secolului 20. Mai multe domenii ale vietii sociale au trecut printr-un puternic proces de internationalizare, unele institutii si comunitati omenesti din anumite state stabilind legaturi mai stranse cu regiuni îndepartate de pe glob decat au avut vreodata cu regiuni învecinate din propriul stat, iar calitatea vietii din unele zone ale unor state nationale ajungand sa depinda în mai mare masura de deciziile luate de guvernele statelor îndepartate sau de organizatii internationale decat de institutiile statului caruia aceste regiuni apartin. Relatiile sociale au dobandit din ce în ce mai multe aspecte nonteritoriale, iar frontierele statelor nationale au fost expuse unor presiuni din partea tranzactiilor financiare si economice, fluxuri informationale pe canale variate, precum si constrangeri asupra comportamentului statal, impuse de numeroase acorduri, reglementari si regimuri internationale. Din aceste evolutii de-a lungul deceniilor trecute, atat sustinatorii ferventi, cat si criticii înversunati s-au grabit sa traga concluzia ca povestea de succes a statului-natiune este pe terminate si procesele de neoprit ale globalizarii vor eroda treptat autoritatea si suveranitatea statelor-natiune. Dupa numeroase excese într-o parte sau alta, disputele între specialisti legate de acest subiect par sa fi ajuns în ultimii ani la concluzia ca, desi nu se mai poate vorbi de suveranitate în termenii lui Bodin sau în spiritul sistemului de la Westfalia, nu este mai putin adevarat ca nici semnele coagularii unei guvernari globale, dar nici indiciile reîntoarceri la sistemul institutional al feudalismului, sub forma anarhiei globale a guvernarii comunitatilor locale, nu se întrevad. Statele-natiune trec, fara îndoiala, printr-un amplu proces de adaptare la conditiile globalizarii, ceea ce presupune o graduala, dar totusi semnificativa internationalizare, denationalizare si destatalizare simultana a institutiilor acestora (conform Barrow 2004), dar tocmai modul în care statele nationale reusesc sa se adapteze la aceste provocari este dovada cea mai graitoare, în opinia mai multor autori, a viabilitatii acestei forme particulare de organizare a vietii sociale si a autoritatii politice. Consecintele adaptarii la aceste provocari pot fi însumate, pe scurt, în doua tendinte majore. Prima dintre acestea priveste redefinirea structurii de interese promovate de state. În timp ce statele-natiune din perioada suveranitatii clasice promovau interesele nationale si urmareau scopuri protectioniste împotriva imixtiunii intereselor din afara, statele-natiune din epoca post-suverana promoveaza în mod simultan si combinat atat interese nationale, cat si globale. Ca sa amintim, dincolo de participarea la numeroasele acorduri interguvernamentale, un singur si adesea controversat exemplu: institutiile statului modern servesc în egala masura interesele capitalului global, uneori chiar în detrimentul intereselor capitalului national. A doua consecinta a modului în care statele-natiune se adapteaza la conditiile globalizarii este reflectata în modificarea naturii conflictelor care pot apare. Constientizarea faptului ca globul pamantesc este un loc unic în sensul de unitar si fara alternativa din JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 6 perspectiva sustenabilititatii conditiilor de viata , reduc sansele unor conflicte armate majore între state. Desi amenintarea terorismului global a oferit recent un important contraexemplu, iar interesele nationale legate de controlul asupra unor resurse critice (dar strategice), precum titeiul sau apa potabila, pot produce înca surprize în aceasta privinta, evolutiile ultimelor decenii au demonstrat ca cele mai multe conflicte armate s-au produs cu implicarea fortelor sub-statale, sub forma unor insurgente împotriva guvernelor nationale sau între fractiuni interne care rivalizeaza pentru dobandirea controlului exclusiv asupra institutiilor statului (Marshall si Gurr 2003). Consecinte ale diversitatii o noua provocare Provocarile diversitatii si consecintele acestora pentru viitorul statului natiune sunt legate în mod evident de acest ultim aspect. Din perspectiva evolutiilor amintite mai înainte, pare evident ca sansele de supravietuire a statului-natiune depind într-o masura semnificativa si de modul în care acesta se va dovedi capabil sa gestioneze problemele interne, facand fata asteptarilor comunitatii internationale privind eficienta exercitarii prerogativelor statele, atat în ceea ce priveste furnizarea de securitate interna si regionala, cat si în sustinerea unui climat atragator pentru fluxurile de capital si pentru celelalte aspecte ale internationalizarii în teritoriile pe care le au sub control. Viziunea asupra lumii care a facilitat aparitia statelor-natiune,
ca si reflectiile teoretice asupra specificului acestora au inclus, dupa
cum am vazut, cateva ipoteze privind caracterul omogen al comunitatii
politice, privind calitatea solidaritatii si formele de manifestare a
Tot pe seama globalizarii precum si a unui aspect colateral al acesteia: raspandirea la scara globala a democratiei ca singura forma legitima a puterii politice poate fi pus faptul ca guvernantii din diferite regiuni ale lumii sunt în ultima vreme fortati de împrejurari sa admita ca unele dintre aceste premise ale statelor-natiune nu se verifica în practica si, în pofida ipotezelor tacite pe care functionarea institutiilor acestora se bazeaza, exista un important grad de diversitate culturala si lingvistica ce caracterizeaza majoritatea statelor nationale din zilele noastre. Referitor la dimensiunea fenomenului, diferite surse au emis diverse ipoteze. Un raport UNESCO realizat în perioada 1993-1996 aminteste de exemplu ca în cele aproximativ 200 de state recunoscute de comunitatea internationala se regasesc peste 10.000 de culturi distincte (UNESCO 1996), iar sursele referitoare la diversitatea lingvistica a lumii estimeaza ca pe glob se vorbesc la ora actuala aproximativ 6.000 de limbi (Crystal 1997) În cadrul unei evaluari mai amanuntite, efectuata în anul 1971, Walker Connor a constatat ca din cele 132 de entitati statale existente la vremea respectiva, doar 12 (9.1% din numarul total al acestora) puteau fi considerate în mod justificat state-natiuni; 25 de state (18.9%) erau constituite dintr-o singura natiune majoritara reprezentand peste 90% din populatie, dar pe teritoriul acestora traia cel putin o minoritate importanta; în alte 25 de state ponderea natiunii dominante era între 75-89%; în 31 de state (23.5%) membrii grupului etnic cel mai numeros reprezenta între 50-74% din populatie; iar în 39 de state (29.5%) etnia cea mai JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 7 numeroasa constituia mai putin de 50% din populatie (Connor 1994). Desi era de asteptat drept urmare a faptului ca în perioada 1971-2000 numarul statelor a crescut cu peste 30% ca situatia sa se îmbunatateasca prin sporirea gradului de omogenitate al statelor nou create, conform unui raport recent al UNDP nu se poate vorbi despre o schimbare radicala a situatiei în ansamblu: exista, în continuare, doar 30 de state în care ponderea minoritatilor nationale si religioase este sub 10%; în 42 de state acest procentaj se situeaza în intervalul 10-25%; iar în 110 state minoritatile reprezinta peste 25% din populatia totala a tarii; numarul tarilor care pot fi considerate omogene din punct de vedere etnic, cultural si lingvistic nu depaseste nici azi 20 (UNDP 2004). În Europa, situatia se prezinta în felul urmator: în cele 45 de state europene (dintre care 36 avand peste 1 milion de locuitori) traiesc 87 grupuri etnice, din care 26 în cel putin 5 state; se cunosc 90 de limbi vorbite, din care numai 6 limbi sunt utilizate doar pe teritoriul unui singur stat, 53 nu sunt limbi oficiale în nici un stat (numarul total al celor pentru care aceste limbi sunt limbi materne constituind 5% din populatia totala a Europei), iar 31 sunt vorbite în mai multe state (atat ca limbi oficiale, cat si limbi minoritare, ponderea persoanelor care folosesc aceste limbi în conditii de minoritate fiind 6% din populatia Europei); din cele 87 de grupuri minoritare, 12 au între 1-2 milioane de membri, 23 grupuri minoritare între 1-0,5 milioane de membri si 11 grupuri minoritare numara între 400.000-500.000 de membri (PanPfeil 2003). Ignorarea diferitelor aspecte ale diversitatii în procesele de constructie statala si camuflarea acestora prin mituri nationale a condus la aparitia formelor variate de deficite democratice sub forma unor fenomene de excluziune din diferitele aspecte ale vietii sociale si politice. Raportul amintit al UNDP identifica de exemplu trei astfel de forme de excluziune la care sunt expusi membrii culturilor nondominante din cadrul unor state nationale: peste 518 milioane de persoane (reprezentand 129 comunitati etnoculturale) sunt expuse formelor de excluziune culturala, suferind o discriminare cu caracter religios si/sau lingvistic, formele de manifestare ale particularitatilor acestora nefiind acceptate în sfera publica a statelor pe teritoriul carora traiesc aceste comunitati; peste 750 milioane de persoane (189 de comunitati) sufera din cauza discriminarii cu caracter economic; peste 832 milioane de persoane (191 de comunitati) traiesc în conditii de discriminare cu caracter politic, participarea acestora la viata politica, exercitarea drepturilor si accesul la pozitii oficiale în institutiile statului fiind limitate prin legi sau politici ale statelor nationale. În ceea ce priveste discriminarea lingvistica, din raportul UNDP reiese ca în regiuni întinse ale lumii segmente importante ale populatiei nu au acces la educatie în limba materna: în Africa sub-Sahariana, unde se vorbesc 2.632 limbi, numai 13% din populatia totala a regiunii (641 de milioane de suflete) are acces la educatie în limba materna, în Asia de Est si Pacific, unde se vorbesc 2.815 limbi, 62% din populatie (1.918 milioane), în Asia de Sud, cu 811 limbi vorbite, 66% din populatie (1.480 milioane), în Europa Centrala si CIS, cu 625 limbi vorbite, 74% din populatie (409 milioane), în tarile OECD, cu 1.299 limbi vorbite, 87% din populatie (912 milioane), iar în America Latina, cu 1.086 limbi, 91% din populatie (530 milioane) se bucura de acest drept. Conform unei aprecieri recente data publicitatii de catre BBC, politicile lingvistice care favorizeaza culturile dominante si lipsa de preocupare pentru diversitatea lingvistica a lumii au ca efect disparitia a cel putin doua limbi în fiecare zi. JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 8 Reflexe ale statului national raspunsuri la provocare Formele variate de excluziune si de favorizare a culturilor dominante în stat sunt rezultatul unor practici larg raspandite în statele nationale, avand, în general, menirea sa asigure coerenta si stabilitatea functionarii acestora: centralizarea puterii politice în asa fel încat toate deciziile sa fie luate de reprezentantii majoritatii dominante, conform intereselor acesteia, comunitatile minoritatilor nationale fiind private, de regula, de posibilitatea de a influenta politicile care au un impact asupra conditiei lor de viata; politici lingvistice care interzic utilizarea limbilor vorbite în mod traditional de membrii comunitatilor minoritare în institutiile statului, precum administratia locala, sistemul judiciar, învatamant, armata, canale publice ale audiovizualului; interzicerea utilizarii în spatiul public a simbolurilor nationale, altele decat cele ale natiunii dominante, si reflectarea prin sarbatorile oficial recunoscute doar a traditiei si istoriei grupului dominant din stat; standardizarea procesului educational în asa fel încat continutul acestuia sa reflecte în mod exclusiv istoria, literatura si contributia la valorile universale ale culturii dominante; adoptarea unor politici de omogenizare a populatiei, care încurajeaza stabilirea membrilor comunitatii dominante în teritoriile locuite în mod traditional de minoritati nationale; adoptarea unor politici de imigrare, care favorizeaza stabilirea pe teritoriul tarii a unor imigranti ce vorbesc limba grupului dominant din statul respectiv (UNDP 2004). În mod paradoxal, nu doar logica statului-natiune,
dar si principiile dominante din sfera politicii internationale încurajeaza
aceste forme de comportament statal. Se cunosc destule exemple în
care Se poate presupune ca unele din aceste suferinte pot fi considerate pretul pe care anumite comunitati politice l-au avut de platit pentru succesul de mai tarziu în procesele de modernizare, respectiv pentru performantele cu care statul-natiune se poate mandri azi, si ca atare ca în cazul Frantei post-revolutionare sau al Turciei dupa reforma lingvistica din 1928 de exemplu ele pot fi acceptate ca legitime. Într-adevar, exista numerosi teoreticieni care considera ca persistenta unui grad ridicat de diversitate în anumite zone ale lumii este rezultatul unui esec de modernizare. Avand însa în vedere faptul ca procesul de globalizare a surprins lumea, din punct de vedere al diversitatii, în starea pe care am descris-o pe scurt în cele de mai înainte, nu este de mirare ca aceste politici de favorizarea a culturilor dominante în stat, oricat de îndreptatite ar fi, produc consecintele de sporire, uneori alarmanta, a asertivitatii identitatilor nationale, politicile identitare si eforturile de emancipare specifice diferitelor comunitati culturale marginalizate. Nu este întamplator, deci, ca întrebarea referitoare la capacitatea democratiei de a identifica corectivele necesare în conditiile diversitatii se pune în ultima vreme cu acuitate. Daca istoria recenta a lumii a înregistrat numeroase exemple de suferinte umane cauzate de eforturile de faurire si de consolidare a statelor-natiune, nu este mai putin adevarat ca exista o cazuistica bogata si variata si a exemplelor în care statele nationale gasesc solutii ingenioase la problemele generate de diversitate, JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 9 reusind sa restabileasca coeziunea interna si sa elimine surse potentiale de conflict intra-statal, chiar daca pretul pe care îl au de platit este egal uneori cu renuntarea la unii identificatori clasici ai statului-natiune, sau acceptarea unor consecinte care violeaza principiile clasice ale democratiei reprezentative. Exemple emblematice ale solutiilor de acest fel sunt democratia etnica (pe care o putem întalni în unele societati adanc divizate din punct de vedere etnic sau cultural, context în care o natiunea titulara în stat, care se simte amenintata de prezenta minoritatilor nationale, administreaza institutiile statului într-o stare de mobilizare permanenta împotriva acestor amenintari)2; democratia consociativa (care se bazeaza pe existenta unei coalitii mari între fractiunile de populatie structurate în jurul identitatilor etnice, culturale sau chiar religioase, respectiv pe principiul reprezentarii proportionale, al autonomiilor sectoriale si al dreptului la veto reciproc)3; sau democratiile multinationale (care se definesc ca asociatii constitutionale ce contin doua sau mai multe natiuni sau popoare, recunoscute ca entitati ce se autoguverneaza, cu trasaturi federale sau confederative)4. Nu este greu de înteles ca aceste solutii ce se regasesc în practica multor state existente pe harta politica a lumii contemporane sunt aspru criticate pentru numeroasele concesii pe care le fac în dauna principiilor democratiei clasice, cu scopul de a acomoda diversitatea. Nu este însa mai putin adevarat ca nici teoriile normative ale democratiei nu pot oferi solutii cu mai putine deficiente. Este un fapt unanim recunoscut de specialisti ca teoriile clasice ale democratiei presupun si ele omogenitatea comunitatilor politice, relatia practicilor democratice cu diversitatea fiind în continuare precara si putin elucidata pana la aceasta data.
Bibliografie: Human Development Report 2004. Cultural Liberty in today's diverse world, UNDP, New York, 2004. Our Creative Diversity. Report of the World Comission on Culture and Development, UNESCO, Paris, 1996. Barrow, Clyde W.: „The Return of the State: Globalization, State Theory, and the New Imperialism". Paper presentation delivered at the Annual Convention of the American Political Science Association, Chicago, Illinois, September 1-5, 2004. Connor, Walker: Ethnonationalism. The Quest for Understanding, Princeton University Press, Princeton, NJ, 1994. Crystal, David: The Cambridge Encyclopedia of Language. Cambridge University Press, Cambridge, 1997. Holton, Robert J.: Globalization and the Nation-State, MacMillan Press Ltd St. Martin's Press, Inc., LondonNew York, 1998. Marshall, Monty G.Gurr, Ted Robert: Peace and Conflict 2003. A Global Survey of Armed Conflicts, Self-Determination Movements, and Democracy. Center for International Development and Conflict Management, University of Maryland, College Park, MD, 2003. Pan, ChristophPfeil, Beate Sibylle: National Minorities in Europe. Handbook. Braumüller, Wien, 2003. Scholte, Jan Aart: "The Globalization of World Politics". In: Baylis, JohnSmith, Steve (eds.): The Globalization of World Politics. Oxford University Press, Oxford, 1997. Note:
1 Desi termenii de stat national si stat-natiune sunt folositi adesea ca sinonime, exista o importanta deosebire de nuanta între semnificatia pe care o are JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 10 fiecare, acestea reflectand totodata si afilierea la curente distincte în istoria ideilor politice. Termenul de stat-natiune s-a încetatenit în contextul traditiei intelectuale a republicanismului francez, purtand semnificatia de suport institutional pentru o comunitate politica, purtatoare a unui proiect politic. Conceptul de stat national este specific istoricismului juridic german, avand semnificatia unui produs al unui grup etnic, acest produs fiind conceput totodata drept garant al perenitatii si al integritatii grupului respectiv. Vezi Alexandra Ionescu: „Stat-natiune, stat national si democratie în Romania". În: Dilema Veche, Anul II, nr. 64, 8-14 aprilie 2005. 2 Termenul a fost propus de Sammy Smooha
în "The model of ethnic democracy: Israel as a Jewish and democratic
state", în: Nations and Nationalism, Vol. 8, 2002, No.
4, 475-503. O analiza aplicativa a termenului 3 A se vedea printre altele Arend Lijphart: Democracies. Patterns of Majoritarian and Consensus Government in Twenty-one Countries, Yale University Press, New HavenLondon, 1984 sau A. Lijphart: Democratia în societatile plurale, Polirom, Iasi, 2002. 4 Conceptul este propus de Alain-G. Gagnon si James Tully în Multinational Democracies, Cambridge University Press, Cambridge, 2001 JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 11 |