Bumbas-Voroviov Aurel-Daniel

Key Words: Ionesco, interpretation, Iron Guard,
ideology, polemics

Ph.D Student
Faculty of History and Philosophy

BBU, Cluj, Romania

Marta Petreu

Ionescu în tara tatalui

Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2001

 

Marie-France Ionesco

Portretul scriitorului în secol. Eugene Ionesco 1909-1994

Humanitas, Bucuresti, 2003

previous

Textul de fata îsi propune sa prezinte un dialog între doua portrete ale autorului Ionescu/Ionesco, creionate în ordine cronologica de Marta Petreu si de Marie-France Ionesco

Volumul Martei Petreu, profesor la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj, propune o reconstituire a imaginii scriitorului Eugen Ionescu, din faramele pe care acesta le-a lasat în scrierile sale, traind în Romania sau Franta pana în 1946. În acest an Viata Romaneasca din 3 martie i-a publicat un ultim text unde critica

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 191

virulenta la adresa vechilor valori, la care „Romania legionara, burgheza, nationalista” aderase, se împleteste cu o atitudine încrezatoare în victoria individualitatii omului ce ar rasari în spatele statului si a suprematiei politicii destinate inevitabil „muzeului de antichitati”. Granita temporala amintita mai sus este ruinata de „relatia” pe care opera sa ulterioara a stabilit-o cu „tara tatalui”. Asa cum descoperim în capitolul „Tara tatalui, tara de fier”, autoarea ne dezvaluie sensul ascuns al catorva piese privite printr-o grila psihanalitica, putand lesne vedea cum din inconstient  eternitatea conflictelor care cuprind relatia tata-fiu, originea incerta a mamei, frica de totalitara „tara a tatalui”, se metamorfozeaza istoric în piesele Rinocerii, Victimele datoriei, Omul cu valize, Calatorie la cei morti; ori cum „fizionomia Romaniei a format substanta publicisticii / eseisticii ionesciene” (p. 150).

Toate aceste interpretari cu baza psihanalitica prin care autoarea îsi învaluie cititorul, provocandu-l la o lectura sau o relectura a operei lui Ionescu/ Ionesco, sunt precedate de cinci capitole în care istoricul filosofiei îsi desfasoara demersul într-un sir de argumente si concluzii bazate pe textele publicate în Romania sau în Franta, dezvaluind contextele epocii, atitudinile autorului si ecourile scrierilor sale. Propunerea de a-l vedea pe Ionescu în calitate de sofist si manierist nu este o afirmatie goala, ci se construieste pe marturiile textuale ale autorului, începand cu Nu [anul 1934] unde „este revelator, mai cu seama, faptul ca putem dovedi orice”. Situatia ne duce la „esecul comunicarii” sau „drama limbajului”, „unul din resorturile creatiei dramatice a lui Ionescu” (p. 14), regasita începand cu piesa Englezeste fara profesor, scrisa initial în limba ramana. Modul în care navigam în textele lui Ionescu împreuna cu autoarea ne face sa întelegem de ce lumea este una de marionete, de ce „el este un manechin al disperarii” (p. 29), de ce „textele sale literare includ în ele un nelinistitor amestec de comic, tragic si ludic metafizic” (p. 31), de ce regasim la Ionescu „sentimentul persistent al nelinistii, al zadarniciei sfarsitului de lume” (p. 32).

Pentru a întelege însa relatia pe care Ionescu a avut-o cu ideologia generatiei ’27, autoarea ne propune sa pornim de la trasaturile „fundamentate pe metafizica sofista” si asumate existential de Ionescu si anume de la preferinta pentru libertate launtrica, subiectivism si individualism pronuntat. Într-adevar, asemenea premise l-ar fi putut aduce pe Ionescu în conflict cu generatia sa si îl vor determina sa se fereasca de „iluziile si capcanele ideologiilor colectiviste, totalitare în care au cazut multi dintre colegii sai de generatie” (p. 34). Relatia sa cu domeniul politic a suferit transformari trecand prin ignorarea politicii, critica bazelor metafizicii vitaliste ale generatiei sale, apologia statului

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 192

democratic „bazat pe valoarea individului si drepturilor lui” si a sfarsit „pe urmele lui Mounier”, propunand o „lume a spiritului” prin care „ideea de om, de libertate, de persoana, ideea de adevar si de dreptate trebuie revalorificate, reactualizate, asa cum scria în Viata Romaneasca în 1939. Directia spirituala a lui Ionescu este contrara generatiei sale, dar alimentata din atitudinea critica fata de ea. Afirmatia  „Tot timpul i-am urat (…), dar fara ei, dusmanii mei, ma simt singur.” anunta metamorfozarea figurilor exemplare ale generatiei sale în scrierile care au urmat perioadei romanesti. În acest sens, autoarea ne ajuta sa decelam în textele lui Ionescu „un exercitiu de exorcizare” a imaginii dusmanilor sai prin capitolele „Rinocerii, un exerciti de exorcizare” si „Singurul rinocer cu palarie”.

Cartea aloca un capitol aparte circumstantelor si consecintelor ultimului text publicat în 3 martie în 1946, înainte ca Romania sa devina pentru a doua oara o figura istorica a unui alt totalitarism. Autoarea dezleaga cu grija meandrele contextului prin care Eugen Ionescu ajunge sa fie „condamnat în contumacie de Curtea Martiala la 11 ani închisoare corectionala si 5 ani interdictie corectionala pentru ofensa armatei si ofensa natiunii”.

Lectura acestor capitole ne convinge de faptul ca Ionescu „si-a construit opera din ceea ce a trait în <<tara tatalui>>, în copilaria si tineretea sa” (p. 158), si ca Ionescu în tara tatalui poate fi o buna cheie de lectura a operei dramatice, publicistice si eseistice, si ne sugereaza ca adeseori operele sunt rafuieli cu inconstientul, cu imaginile obsesive si cu figurile angoasante, ori poate nu face decat sa ne deschida dorinta de a demonta afirmatiile, relecturandu-l pe Ionesc[u]o si dupa alte grile, încercand sa-i redam astfel individualitatea ireductibila si poate incognoscibila.

Nu pot sa închei fara a semnala ultimul capitol, „Ghinionul de a te fi nascut”, care expune în paralel nemultumirea în fata existentei, exprimata de operele lui Cioran si Ionesc[u]o. Aici se discrimineaza între nuantele fine ale afirmatiilor celor doi scriitori francezi, identificandu-se alimentarea metafizicii lor la izvoarele miticei nemultumiri romanesti potrivit careia omul nu are „tinerete fara batranete si viata fara de moarte” si a ritualului tracic în fata nasterii si mortii. Sfarsitul acestei carti ma face sa sper ca marea neliniste a lui Cioran si Ionesc[u]o si în genere a metafizicienilor se datoreaza atat stiintei lor de a pune întrebari la care fie nu întrevad un raspuns omenesc, fie întrevad absenta lui, cat si încapatanarii lor de a crede în necesitatea acestor întrebari asa cum cred în realitatea propriei morti. În plus, putem sa consideram ca dincolo de influentele culturale ale oricarui metafizician se afla individualitatea proprie, prin prisma careia orice mostenire

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 193

culturala si spirituala este lecturata înainte de a fi expediata auditoriului.

Textul volumului nu este lipsit, ce-i drept, nici de sentinte si caracterizari care contin metafore capabile sa zdruncine simtul comun, cum ar fi: „fibra de mitocan roman a lui Ionescu –  ajuns, iata, la forma lui maxima, adica în Academia franceza” (p. 148); „Ionescu a creat în Occident o imagine a Romaniei mult mai sumbra decat a reusit Cioran, caci este imaginea unei Romanii vinovate, deoarece rasiste.” (p. 144); „Eugen Ionescu, bolnav de frica, delira patologic si fara motiv real.”(p. 138). E drept ca aceste formulari metaforice si-au gasit întampinari în cartea autoarei Marie-France Ionesco, însa ca orice metafore ele sunt menite a ne predispune unei transbordari dincolo de sensul comun, surmontand astfel trivialitatea aparenta si insuportabila usuratate a formularii.

Am putea totusi argumenta ca nu „componenta evreiasca a originii sale” a determinat „trauma romaneasca”, asa cum sustine autoarea, ci dorinta de a se afirma si a fi recunoscut ca individualitate. Cele doua Romanii totalitare pot însa reprezenta tara arhetip în care individualitatea este semnul unei boli mai de graba decat o trasatura necesar umana. În felul acesta se explica si de ce „împacarea cu Romania”, care e anuntata de Antidoturi(anul 1977) si Cautarea intermitenta (anul 1987), se produce în conditiile în care „si extrema dreapta, si extrema stanga au fost demistificate”(p. 161) în Romania, cum în mod naiv credea autorul francez în acei ani. Aceasta idee a emanciparii individualitatii umane de sub amenintarea rinoceritei care se manifesta în masele dezindividualizate, gregare, furioase si manipulabile este si dezideratul ce se desprinde din primele randuri ale textului publicat în Viata Romaneasca în 3 martie 1946. Daca însa consideram ca o analiza pornita de pe pozitii psihanalitic-filosofice, pe care o practica autoarea, reuseste sa vada dincolo de expresia fenomenala a individualitatii scriitorului, dreptul nostru de a ne opri doar la actiunea ideii de individualitate dornica de a se smulge din conventiile masei totalitare, vitregeste cititorul de multe valente ale textului ionescian, dar si de panorama spectacolului umbrelor care se desfasoara în spatele cortinei pe care textele îsi spun povestea. Se pare totusi ca opera autorului circumscrie înca de la început “dincolo de paradoxul sofist […] ironia socratica” [1] , adica o luciditate ce transcende simplul formalism al expunerii, asa cum din 1934 observa Mircea Vulcanescu. Tot lui îi apartine si fraza “Eugen Ionescu este bolnav de luciditate, îmbolnavit de acuitatea spiritului sau discursiv, de obligatia de a vedea clar si poate putin si de pacatul exagerarii.” [2] , fraza în care se reuseste un portret esentializat al autorului valabil si pentru opera lui ulterioara. Aceasta luciditate umana si

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 194

dureroasa care irumpe în fata ne-raspunsului, din care se impartasisera filosofii de-a lungul istoriei, devine în individualitatea iosesciana  un cadru în care desertul desnadejdii înfloreste miraculos dupa fiecare furtuna a tragicului care se descarca în ploaia rodnica a unui text dramatic sau eseistic. Ceea ce ar mai fii de spus este ca volumul Martei Petreu a fost distins cu Premiul Henri Jacquier, acordat de Centrul Cultural Francez din Cluj si cu Trofeul Societatii "Eugen Ionescu" din Slatina pe 2002.

*


**

Volumul semnat de Marie - France Ioneco, fiica lui Eugène Ionesco este „un portret al scriitorului în secol, cu angajamentele si optiunile sale, cu prieteniile si mai ales cu scrierile sale fata în fata cu sine însusi si cu propriile interogatii” (p. 5). Cartea constituie în acelasi timp „o aparare” împotriva unor „texte acuzatoare – cel al Alexandrei Laignel-Lavastine [scris] pe tonul unui procuror [si] cel al Martei Petreu scris pe acela al unei rafuieli” (p. 6) si este scris într-un mod în care a fost privilegiate textele originale ale scriitorului, „în locul subtextului, al contextului si al metatextului” (p. 6). Se poate observa de la inceput ca portretul tatalui din aceasta carte se realizeaza printr-o tehnica de colare, cu interventie minima, ceea ce da impresia unei apropieri de imaginea autentica. Comparativ cu cealalta carte unde citatele traiesc într-o lume a contextului viu, e firesc ca ea sa fie mai putin  tematizanta, dar nu mai putin interesanta, deoarece ea înglobeaza si viziunea celui din proximitatea portretizatului.

În viziunea fiicei, care recurge la lungi citari din opera tatalui, cartea creeaza un raspuns negativ la afirmatiile dupa care Ionesco ar fi „un Gorgias de Bucuresti”, „un sofist”, „un manierist”, deoarece opera lui „este înainte de toate existentiala” (p. 10), „este o regizare de conflicte si chestionari spirituale, etice si afective” (p. 11), iar experienta fundamentala a sa „nu e cea a absurdului, ci a uimirii, a interogarii” (p. 16). Distantarea lui Ionesco de logica  este data de faptul ca privilegiaza „nu o gandire discursiva,  ci una intuitiva” (p. 18). Atitudinea lui din volumul Nu, crede autoarea ca s-ar potrivi mai degraba cu arta barocului ca arta a reflectarii, a aparentei, a iluziei, a mastii; termenul de „baroc” este mai potrivit decat cel de „manierist”, „pentru a califica discursul tanarului Eugène Ionesco” (p. 21).

Referindu-se la analiza Martei Petreu, prin care se stabileste o corespondenta între originea materna, opera si angajamente politice, autoarea scrie ca: „Aceasta interpretare etnicista, care analizeaza angajamentele politice dar si opera lui Eugène Ionesco prin ambiguitatea lui fata de ascendenta materna, este partiala, partinitoare si deci reductionista” (p. 29). Pentru Marie-France Ionesco scriitorul nu este un automat declansat de inconstient, ci „Un scriitor povesteste

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 195

totdeauna nu <<viata>>, ci <<vietile>> sale, viata traita, dar si vietile visate, imaginate, trucate, în care jocul, miturile si referintele culturale se îmbina.” (p. 42). Ionesco este recunoscut ca fiind „obsedat de soarta întregii omeniri”, nu de a evreilor doar, „nefericirea universala devine pentru [el] o chestiune personala, intima”. Era „bolnav de frica” deoarece avea alergie la mitul omului nou si la acela al oricarui mesianism revolutionar, refuza orice ideologie totalitara si practica un „umanist spiritualist” „nuantat de tendinte cand liberale („Statul este totdeauna criminal”), cand sceptice sau liberale” (p. 53).

Exilul lui Ionesco, crede fiica sa, „este acela metafizic sau mai exact spiritual”, care e reprezentat de „pierderea harului, reîntoarcerea la întuneric dupa iluminare” (p. 61), fapt care înseamna „a trai într-o lume fara sens, degradata, desacralizata”. Credinta sa se alimenteaza din acest loc, iar dorinta de a recapata starea de gratie, îl determina sa spuna „Doamne, fa sa cred în Tine”.

Relatiile lui Eugène Ionesco cu Romania nu se reduc la „simplul resentiment, asa cum a hotarat Marta Petreu”, deoarece Romania este locul unde în apropiere de Constanta a avut „experienta de lumina”, locul în care s-a casatorit si locul care l-a legat pentru totdeauna de ortodoxie. Autoarea respinge prezentarea lui Ionesco si Cioran ca urmasi ai fondului nelatin argumentand ca expresia sentimentului trac al existentei, în care se deplange inevitabilitatea mortii este un loc comun al experientei omenesti si în acest caz afirmatiile Martei Petreu devin „un comentariu cu iz protocronist” (25). Mai mult chiar, autoarea considera ca atitudinea tracica în fata nasterii si mortii nu l-a caracterizat si pe tatal ei pentru care moartea este „oroarea absoluta”, el nutrind o iubire pentru fiinta asa cum o marturiseste deseori.

Cartea se încheie cu un amplu tablou  în care autoarea raspunde acuzatiilor Alexandrei Laignel-Lavastine referitoare la relatiile dintre Ionesco, Cioran si Eliade. Iar acest tablou arata ca nu exista o complicitate între cei trei în ceea ce priveste „uitarea fascismului”, ci o împacare lent desfasurata, prin care Ionesco devine un confesor care, dupa cum marturiseste Cioran, le-„a facut viata suportabila”.

Ultimele pagini ale cartii constituie un crescendo liric încununat de lumina si bunatate în care Ionesco doreste „sa fie salvat” împreuna cu toti, cu lumea aceasta.

Adeseori, cartea lui Marie-France Ionescu, atunci cand preia spre critica expresii ale Martei Petreu, le priveste mai ales literal, facand prea putine referinte la contextul în care ele au fost expuse. Înclin sa cred ca lectura cartii ei necesita fara discutie în prealabil sau în paralel si lectura cartii Martei Petreu, deoarece împreuna reusesc sa creeze o polemica si în acest caz devine

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 196

important intervalul creat de cele doua carti, în care tematizarea si problematizarea provoaca lectorul inteligent.

Avem în fata noastra doua demersuri hermeneutice în care doua femei îsi revendica dreptul de a prezenta acelasi barbat, fiecare avand ca mijlocire opera autorului, a carei individualitate se ridica numai prin diferentele celor doua texte, iar portretizarea savarsita în cele doua cazuri nu poate fi din pacate decat dorinta de a înscrie incognoscibilul într-un sistem discursiv, într-un limbaj, într-o gandire. Ambele carti mediaza apropierea de individualitatea autorului, dar în aceeasi masura contribuie la dezindividualizarea sa, înscriindu-l în nivelul comun al întelegerii, ilustrand în acelasi timp „criza limbajului”, „ruptura între fiinta si gandire”. Atata timp cat „gandirea adevarata nu poate fi decat vie, viata „nu e nimic daca se pierde în neantul impersonalitatii”(Jurnal în farame). Cele doua autoare, prin cartile lor, încearca sa raspunda la întrebarea Cine este Ionesc[u]o? Raspunsul este întotdeauna paradoxal: Ionesc[u]o este cel care a scris opera lui Ionesco, este opera însasi, dar este si cel care a refuzat sa fie altceva decat El, Individualitate, Om.

În Jurnal în farame, autorul raspunde singur la aceasta întrebare: „Eu sunt deci cel ce (ma) se priveste, un soi de Dumnezeu neputincios. Nu sunt doar o privire. Sunt si cel ce nutreste patimi, dorinte etc., sunt deopotriva eu si nu sunt eu, sunt înauntru, sunt afara, acela care face, care e facut, care vede cum face, se face, cum se face ca, fara sa înteleaga prea bine.” El este cel pentru care uimirea „e cu adevarat constiinta […] cea mai autentica”, pentru care „ne-raspunsul e cel mai potrivit raspuns”.

A-l prinde pe Ionesc[u]o sau pe om în general într-o logica, între exprimari formale, este periculos si nedrept. Poate numai lectura si relectura scrierilor sale ne salveaza, în masura în care ne arunca inevitabil catre a trai, fiecare în felul nostru, acelasi text, deschis neîncetat intuitiilor, experientei, gandirii si nelinistii noastre. Sfarsitul acestui travaliu nu se poate încheia într-o carte decat în masura în care ea este „cel mai potrivit raspuns”, adica „ne-raspunsul” la întrebarea „Cine este Ionescu?”. Daca lectura celor doua carti-portret ale autorului ne duc cu gandul la ne-raspunsul despre care aminteam mai devreme, ele merita atentia noastra, daca în schimb asteptam de la ele „adevaratul chip al lui Ionescu” trebuie sa mai citim si cartea despre adevar, altfel… Si cartile astea despre adevar nu-s putine.

“Nefericit e cel ce vrea sa-si pastreze originalitatea” (Rinocerii)

Note:

[1] Mircea Vulcanescu,  «Pentru Eugen Ionescu», [1934], în Dimensiunea romaneasca a existentei, vol 2, Bucuresti, Editura Eminescu 1996, p. 170

[2] ibidem.

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 197

JSRI • No. 6/Winter 2003

previous