Alina Isac, Mihai Albu

Key Words: ecumenical movement, femininity,
Christian Orthodox Church, Catholic Church,
Protestant Church, achievements

Alina Isac:
MA in Gender Studies and
Public Policies, SNSPA, Bucharest

Mihai Albu:
expert at the CNCSAS, Bucharest, Romania
MA in Gender Studies and Public Policies
SNSPA, Bucharest
E-mail: mihaialbu@yahaoo.com


Dimensiunea feminina a ecumenismului

The Feminine Dimension of the Ecumenism

previous

Abstract: This introductory paper analyzes the Orthodox, Catholic, and Protestant sects, which form the core of the Ecumenical movement. The development of the feminine problem in the ecumenical movement took shape in 1948, at the first Conference of the E.C.C., when Sarah Chakko presented a report on the place and role of women in church. Among the most important women’s achievements we must mention: The International Day of Prayer, the creation of the Department on Cooperation of Men and Women in Church and Society (1954), and The Ecumenical Decade for Churches in Solidarity with Women (1988- 1998). Beyond the dogmatic and theological differences between the three sects and between the places that they assign to women, women’s contribution to the development of the Ecumenic Movement is increasing.

Ecumenismul

Sensul originar al conceptului de «ecumenism» vizeaza, conform teologiei traditionale, universalitatea  unui sinod al Bisericii crestine universale, universalitate ce asigura învataturii de credinta elaborata de acel sinod un caracter normativ pentru întreaga crestinatate. Ecumenismul si universalitatea reprezinta însa atribute sau sensuri ale Bisericii însasi, precedand lucrarea si orientarea expresiilor istorice ale sinoadelor. Ceea ce confera decisiv universalitate Bisericii nu este atat întinderea ecumenica, spatiala, cat mai ales

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 132

adevarurile ortodoxe de credinta, de învatatura si de viata crestina elaborate de sinoade si acceptate de toti crestinii. Miscarea ecumenica se refera la o alta acceptiune a termenului, implicand «initiativele si actiunile organizate în favoarea unitatii crestinilor conform cu necesitatile diferite ale Bisericilor si dupa împrejurari» [1] .

Conturat în secolul al XVIII-lea, sub influenta comunitatilor pietiste, ecumenismul trece în secolul al XIX-lea de la forma transconfesionala la cea interconfesionala prin constientizarea dependentei eficientei misionarismului de realizarea unitatii crestine. Secolul al XX-lea a permis institutionalizarea ecumenismului, factorul misionar fiind potentat de nevoia prevenirii si combaterii de catre Biserici a consecintelor nefaste ale razboaielor, de tendintele pentru unitate si cooperare promovate de Liga Natiunilor precum si de eforturile îndreptate înspre unitate bisericeasca initiate în cercurile protestante. În 1948, la Amsterdam, este creat Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), definit drept o asociatie frateasca a Bisericilor care îl accepta pe Domnul Isus Cristos ca Dumnezeu si Mantuitor. Legaturile de colaborare, întrajutorare si rugaciune stabilite între diferitele Biserici au fost extinse în 1961 prin aderarea Bisericii Ortodoxe, în urma recunoasterii dogmei Sfintei Treimi.

Miscarea ecumenica antreneaza în mod complex cele trei dimensiuni fundamentale ale ecumenismului: ecumenismul teologic, laic si spiritual. Ecumenismul teologic implica dialogul între teologii apartinand diferitelor confesiuni, dialog necesar formularii unei ecleziologii a comuniunii. Divergentele doctrinare au fost atenuate prin înregistrarea unor puncte comune însa consensul nu a fost înca obtinut. Ecumenismul laic presupune angajarea dinamica, prin colaborare si sustinere reciproca, a crestinilor în diverse activitati sociale, umanitare. Ecumenismul spiritual recunoaste necesitatea metanoiei, a transformarii interioare prin intermediul rugaciunii. Comunitatea de rugaciune a crestinilor consolideaza parteneriatul ecumenic, vointa de reconciliere si unitate în adevar. Idealul comuniunii între Cristos si fiecare dintre credinciosi, al comuniunii între crestini si la toate nivelurile si între comunitatile locale, particulare, presupunand împartasirea credintei, rugaciunii si a cultului, a grijilor si responsabilitatilor crestine, devine problematic în conditiile divizarii institutionale a Bisericii [2] . Progresele ecumenice înregistrate în ultimele decenii în întelegerea si acceptarea unitatii Bisericilor în diversitate continua sa aiba nevoie de o expresie institutionala publica. Conciliul al doilea de la Vatican, 1965, nu a reusit sa învie atitudinea ecumenico-universalista a vechilor sinoade

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 133

ecumenice ; crestinismul, astazi, prezinta cel putin doua ecumenisme sau catolicisme crestine, desi la universalitate pot participa toate Bisericile întrucat toate poarta pecetea Duhului Sfant care e pretutindeni.

Una din dificultatile ecumenismului actual o constituie locul Bisericii Ortodoxe într-o Europa unita; exceptia greceasca, în contextul traditiei «romanitatii» Uniunii Europene, nu e suficienta pentru a statua deschiderea spre crestinismul oriental. Declaratiile Bisericii Ortodoxe, afirmand respectul fata de limba si traditiile specifice ale bisericilor surori si idealul unitatii si diversitatii în stralucirea Uni-Treimii dumnezeiesti, încurajeaza însa transcenderea limitarilor etnice si culturale, deci si opozitia Orient-Occident.

În Romania, istoria constata, cu exceptia existentei unor masuri de interes economic sau national, absenta persecutiilor religioase; domnitorii si biserica au adoptat o atitudine de întelegere si toleranta fata de reprezentantii si credinciosii celorlalte culte crestine [3] . Ecumenismul local a urmarit atat un scop teologic, unitatea în Hristos sub diferite slujiri, cat si national, asigurand edificarea civilizatiei romanesti. Disputele interconfesionale aparute dupa Revolutia din 1989 au necesitat reglementari politice, juridice si administrative adecvate garantarii drepturilor si libertatilor religioase, intensificand totodata demersurile de stabilire a unui dialog spiritual.

Contributia si problematica feminina în cadrul ecumenismului a luat o forma sistematica, “oficializandu-se”, în anul 1948 cand Sarah Chakko a prezentat la prima Conferinta a CEB-ul un raport despre rolul si statutul femeii în Biserica în 58 de tari. Totusi, înca din secolul al XIX-lea, în tarile anglo-saxone s-a conturat si dezvoltat o exegeza feminista a Bibliei. Pe de alta parte, Ziua mondiala de rugaciune, cea mai cunoscuta miscare ecumenica a femeilor, a fost initiata în deceniul al 9-lea al secolului trecut, în cadrul organizatiilor crestine de femei din Statele Unite, extinzandu-se pana în prezent în peste 170 de tari, printre care si Romania. Forta de reconciliere a rugaciunii ecumenice a permis stabilirea si optimizarea relatiilor de cooperare si solidaritate între crestinii/crestinele din tari diferite. Implicarea dinamica a femeilor în ecumenism s-a concretizat în 1954, dupa a doua Adunare a CEB, prin crearea Departamentului cooperarii între barbati si femei în Biserica si societate. În 1975, la Nairobi, a fost adoptat un program de studiu pe tema “Femeile si barbatii în Biserica», program ce a antrenat o serie de colocvii, seminarii si conferinte. Raspuns la initiativa Natiunilor Unite, „Decada ecumenica a Bisericilor în solidaritate cu femeile”, desfasurata în perioada 1988 – 1998, a intentionat reafirmarea adevarului biblic al binecuvantarii

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 134

comune a barbatilor si femeilor, a egalitatii si responsabilitatii comune a acestora de a mentine si sluji Biserica în lume. Proiectul a abordat probleme referitoare la dreptatea economica, la încurajarea si sustinerea femeilor de a participa la viata Bisericii, precum si tema luptei contra rasismului si a violentei domestice. Obiectivele initiale ale Decadei s-au materializat prin crearea unui cadru favorabil includerii femeilor în administratie, în institutiile ecumenice – mai ales în comitete sau consilii decizionale, oportunitati privind accesul la învatamantul teologic, crearea unor retele si organizatii care sa permita afirmarea tinerelor femei, angajarea femeii în activitatea diaconala, programe educationale. Ecumenismul feminin a accentuat necesitatea participarii plenare a fiecarui madular al Bisericii, conform chemarii si capacitatii fiecarei persoane, ca si preconditie esentiala a crearii comunitatii de dragoste, întelegere si respect între semeni.

Activitatea ecumenica a femeilor din Romania s-a manifestat înca din anii ’70, prin sarbatorirea anuala de catre femeile luterane a Zilei Mondiale a Rugaciunii. în 1990, gratie efortului femeilor reformate si ortodoxe, miscarea ecumenica a fost organizata sub forma Forumului Ecumenic pentru Romania, înregistrat oficial în 1998 si cuprinzand 38 de regiuni din toata tara (cu o reprezentare mai precara în Moldova). Scopul declarat al Forumului îl constituie promovarea credintei vii bazata pe Biblia Bisericilor Crestine, trairea unui crestinism autentic, evanghelic, crearea unui cadru pentru dialog si actiuni comune femeilor crestine din Romania, pentru încurajarea initiativelor de dezvoltare a pacii si dreptatii în spiritul tolerantei interconfesionale. Activitatea Forumului cuprinde organizarea ZMR (traducerea si editarea anuala a textului pentru slujba de rugaciune, centralizarea colectelor), organizarea întalnirilor ecumenice si a unor cursuri de vara, propunand exercitii spirituale si de autocunoastere pentru femei de toate varstele si confesiunile. Munca sociala, ajutorarea substantiala a celor aflati în nevoi materiale si spirituale, ramane una din responsabilitatile centrale ale Forumului.

Ortodoxia si ecumenismul

Din perspectiva ortodoxa s-ar putea identifica patru coordonate esentiale ale ecumenismului. Prima coordonata reprezinta unirea tuturor Bisericilor în integritatea învataturii apostolice marturisita de Biserica nedivizata de la început. Bisericile crestine nu pot accede la unitate decat prin încadrarea lor deplina în tipologia apostolica, neîmputinata, prezenta nu doar în Noul Testament, ci în toata traditia ramasa de la Apostoli [4] . Marturisirea Bisericii primare se considera a constitui si cel mai sigur criteriu de

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 135

interpretare a Noului Testament. Desi se accepta, pana la un punct, interpretarile personale sau corespunzatoare diferitelor traditii formate ulterior în crestinism, ele nu trebuie sa anuleze esenta traditiei apostolice sau sa se contrazica între ele, ci sa se întregeasca reciproc, fiecare legitimandu-se prin revelarea unui alt sens implicat în mesajele complementare ale doctrinei crestine. De exemplu, afirmarea cultului liturgic ca si necesitate pentru mantuire, simtul puternic al prezentei lui Dumnezeu în lume si al lucrarii Duhului Sfant în Biserica, proprii Ortodoxiei pot fi întregite de practicismul metodic al catolicismului si valorizarea pozitiva a experientei fiecarui individ, sustinute de protestantism. O alta conditie pentru ca Biserica sa ramana una si apostolica este institutionalitatea ei teandrica, mai precis, comunicarea harului si întretinerea vietii de comuniune prin aceleasi Taine, inclusiv ministeriul necesar pentru functia sacramentala si pastorala, recunoscut de toti membrii Bisericii.

A doua coordonata a ecumenismului face referire la sobornicitate ca unitate dogmatica în varietatea si independenta Bisericilor locale. Ecumenismul rezultat din sobornicitate afirma si actualizeaza toate valorile umane si divine în lumina lui Hristos, încurajand asumarea lor de  catre fiecare crestin, într-o unitate în diversitate, în cadrul deschiderii exhaustive catre lume.

A treia determinatie prin care întelege Ortodoxia ecumenismul recunoaste existenta lucrarii lui Dumnezeu si dincolo de frontierele Bisericilor. Bisericile sunt legate cu lumea prin umanitatea comuna a membrilor lor si a celorlalti oameni, prin originarea lor în actul creator al lui Dumnezeu, prin sistemul unitar de ratiuni divine care îi sustine si guverneaza în mod solidar, cat si prin unirea ontologica a lui Hristos ca om cu întreaga umanitate, antrenata în procesul de desavarsire rationala si spirituala, materializata în elevarea relatiilor sociale.

Ultima coordonata ecumenica – apropierea doctrinara a Bisericilor prin deschiderea lor fata de lume – vizeaza colaborarea crestinilor în vederea rezolvarii problemelor contemporane. Activitatea externa, sociala nu mai e perceputa drept ignobila, ci, în primul rand, ca mijloc de perfectionare a experientei spirituale crestine, de fortificare a ratiunii si potentare a dragostei si responsabilitatii pentru semeni. Recunoasterea solidaritatii umane si cosmice în mantuire a permis întelegerea mai acuta a valorii comunitatii umane. O consecinta a acestei perspective o constituie reconcilierile doctrinare: catolicismul a depasit ideile statice despre natura umana, acceptand o natura mobila, capabila de dezvoltare, precum si o natura cosmica angajata într-un proces de evolutie indefinit. Protestantismul a abandonat si el conceptia despre mantuire ca „sola fide” si dispretul fata de

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 136

faptele umane, în esenta lor considerate a fi toate pacatoase, recunoscand valoarea restauratoare a faptelor de slujire. La fel, individualismul protestant s-a apropiat de învatatura originara crestina prin îndepartarea de conceptia maniheista asupra materiei, reacordandu-i acesteia semnificatia real pozitiva pastrata în Ortodoxie [5] .

Pe plan local, în cadrul ecumenismului din Romania, s-a pornit de la temeiul teologic si s-a încercat realizarea unei cunoasteri reciproce cu ajutorul Conferintelor teologice interconfesionale. Dialogul sustinut a permis statuarea unor pozitii comune ale teologilor romani si ale organismelor ecumeniste actuale. Respectand traditia bisericeasca de slujire a poporului, ecumenismul local a sustinut actiunile de înfaptuire a dreptatii sociale prin participarea activa la ameliorarea vietii din Romania. Fratietatea prezenta a Bisericilor si cultelor s-a datorat deschiderii reciproce a acestora si a fost consolidata de colaborarea istorica armonioasa si îndelungata, precum si de angajarea comuna activa în mentinerea pacii din lumea întreaga. Astfel se explica apartenenta si inserarea activitatii Bisericii Ortodoxe Romane în discutiile tematice vizand egalitatea si colaborarea organizata cu alte confesiuni si popoare, mai concret – în marile organisme ecumenice crestine ale forurilor mondiale.

Totusi, în acest punct, se impune precizarea existentei unei atitudini negative a unor ortodocsi si a unor biserici locale fata de ecumenism, atitudine aflata în consonanta cu scepticismul Bisericii Ruse, Ierusalimului si Eladei asupra miscarii ecumenice. Polemicile graviteaza în jurul tezei teologiei moderniste care afirma existenta Sfintelor Taine mantuitoare si sfintitoare si în afara granitelor Bisericii Ortodoxe, fapt ce coincide cu tratarea gruparilor eretice si schismatice ca nefiind complet rupte de trupul Bisericii celei Una. O consecinta a recunoasterii harului, chiar daca nu în plenitudinea sa, la nivelul Bisericilor eterodoxe consta în posibilitatea rugaciunii în comun cu eterodocsii si chiar a Euharistiei.

Oponentii ecumenismului nu admit nici o alta Taina savarsita în afara Bisericii Ortodoxe ca fiind purtatoare a harului Duhului Sfant, servind mantuirii celui ce o primeste. Granitele Bisericii lui Hristos sunt definite prin doua conditionari: credinta adevarata si unitatea euharistica, liturgica. În plus, canoanele opresc rugaciunea în comun cu ereticii si schismaticii : actul rugaciunii fiind o marturisire a adevarului de credinta, o participare mistica la dumnezeire în baza credintei credinciosului, în caz ca credintele difera, se contrazic, cat de comuna mai poate fi rugaciunea ? [6] „Legalizarea” preotiei feminine, discutiile referitoare la substituirea ideii de Dumnezeu –Tatal prin ideea unei Zeite-mama au

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 137

fost resimtite ca un atac al dogmei Sfintei Treimi, dogma vitala pentru credinta Bisericii Ortodoxe.

Repudierea unor ortodocsi, în virtutea hotararilor canonice, a oricarui contact cultic si sacramental cu eterodocsii nu afecteaza – se precizeaza – misionarismul social, ospitalitatea crestina, bunacuviinta. Refuzul rugaciunii împreuna cu eterodocsii nu anuleaza legitimitatea si oportunitatea rugaciunii pentru toti oamenii; însa, dat fiind ca „ în dogma nu exista concesie”, dezideratul minimului dogmatic devine inacceptabil pentru mentinerea puritatii credintei ortodoxe. Desi din 1920 Biserica ortodoxa a participat la crearea Miscarii ecumenice iar ulterior a aderat la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, tendintele nationaliste actuale, cel putin cele manifestate în spatiul romanesc, au ajuns sa denunte în ecumenism „panerezia” secolului XX.

Rolul si imaginea femeii în Ortodoxie

Contrar practicilor si mentalitatilor adesea misogine, desfasurate cotidian în spatiul Ortodoxiei, analiza Evangheliei releva tratamentul impartial pe care Isus l-a aplicat femeii în calitate de persoana umana reflectand în egala demnitate chipul lui Dumnezeu. Asa cum specifica în exegeza sa Anca Manolache, invocarea unor texte trunchiate si ignorarea gesturilor si atitudinii lui Hristos în varii situatii, au permis o interpretare masculinizata a doctrinei crestine [7] . Fara a le blama sau dispretui, Isus depaseste uzantele iudaice angajand convorbiri cu femei pacatoase, cu femeia samarineana sau canaaneana, expunandu-se contactului cu  „necuratia” bolnavei si pretuind banul „vaduvei”. Atitudinea femeilor la Crucificare si la mormantul Domnului, plina de iubire, curaj si smerenie contrasteaza cu confuzia ucenicilor; revelarea învierii si înaltarii în fata Mariei Magdalena si însarcinarea femeilor cu propovaduirea vestei cele bune reabiliteaza femeia si clarifica rolul sau soteriologic. Fiintarea în trup barbatesc si comportamentul feminin al lui Isus restaureaza echilibrul între cele doua entitati constitutive ale umanitatii; preeminenta legii iubirii, blandetii, iertarii, ascultarii în crestinism coincide nu întamplator cu reevaluarea virtutilor feminine.

Mariologia ortodoxa resemnifica antropologia crestina; natura umana comuna a Mariei, dupa contactul direct cu Persoana Logosului care Se salasluieste  în ea, devine o stare superioara noua, o natura îndumnezeita în care pacatul a murit. Fecioara Maria devine reprezentantul moral al constiintei omenirii în pregatirea mantuirii obiective [8] . Omul Maria raspunde în locul perechii adamice, dar în directia contrara, în sensul redemptiunii, al restaurarii libertatii umane. Consimtamantul, „fiat”-ul dat de Maria

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 138

este universal; liberul ei arbitru functioneaza pentru ca este persoana umana în care natura umana este personalizata feminin. Prin actul Întruparii femeia este ridicata la nivelul pierdut de Adam; ea este cea care permite ca, prin iubire, firea umana sa vibreze la chemarea divina. Desi Hristos este, ontologic, simbolul naturii umane nepersonale, natura aceasta personalizata/enipostaziata în Logos actualizeaza decisiv valentele pozitive ale feminitatii.

Polemicile din cadrul ecumenismului referitoare la problematica feminina au tins adesea sa „rezume” rolul femeii la acela asumat de Maica Domnului în Biserica – de mama, de educatoare a copiilor, sustinatoare a actelor caritabile. Faptul ca Maria nu a fost nici apostol, nici preot nu obnubileaza semnificatia religioasa a femeii; facand abstractie de explicatiile conjunctural istorice, imposibilitatea asumarii unei functii majore, active a femeii în Biserica a fost elucidata de catre teologi din perspectiva soteriologica.

Paul Evdokimov initiaza demersul cognitiv de explicitare a naturii arhetipului feminin si a harismelor aferente prin reamintirea modului în care este conceputa firea umana în hristologia patristica. Modelul – arhetip, cu chipul dumnezeiesc pecetluit în el, „nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca” sau, altfel spus, reprezinta fuziunea originara înca nediferentiata a elementelor masculine si feminine. Reciprocitatea constitutiva a omului adamic reflecta comuniunea divina în comuniunea umana, fiecare fiind facut „fata-catre-fata” celuilalt, „în fata” celuilalt” [9] . Scindarea petrecuta în structura finita umana atrage dupa sine separarea de Dumnezeu; unul initial este rupt si elementele constitutive sunt exteriorizate, polarizate în masculin si feminin, împovarate de atractie si repulsie. Sfasierea comuniunii transforma totul în obiect, facilitand dezvoltarea constiintei de tip stapan-sclav, antrenata în perceperea femeii ca si obiect al placerii sau al puterii despotice a barbatului. Astfel, conchide Evdokimov, diferentierea între masculin si feminin nu e conditionata fiziologic sau psihologic  ci, în primul rand, spiritual; ea reiese din misterul viu care înglobeaza fiinta umana în integralitatea ei. Daca omul trebuia ranit si corupt în latura sa cea mai sensibila la comuniunea divina, ispitirea Evei coincide cu ispitirea principiului religios al naturii umane.

In consecinta, relatia dintre femeie si mantuire se clarifica în lumina interpretarii mantuirii ca si adoptare, înfiere, data fiind centralitatea categoriei religioase a paternitatii. Paternitatii divine, calificativ al fiintei lui Dumnezeu, care îl naste pe Fiul îl purcede pe Duhul Sfant, îi corespunde direct maternitatea feminina ca specificitate religioasa a firii umane. Sensibilitatea aparte fata de spiritualul pur se exprima prin femeie; sufletul feminin este mai

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 139

aproape de izvoarele Facerii. Fecioara Maria devine chipul cosmic al nativitatii si chipul întelepciunii lui Dumnezeu; prin ea spiritualitatea feminina apare sofianica si intens corelata cu Duhul Sfant. Ambivalenta chipului Evei – cel luminos si cel întunecat - îsi gaseste corespondenta în cele doua femei ale Apocalipsei: femeia învesmantata în Soare, simbol al Noului Ierusalim si abisul demonic al desfranatei Babilonului. Întruchipare a elementului religios, prin femeie omenirea accede la rau si tot prin ea primeste fagaduinta mantuirii, mesajul nasterii Izbavitorului. Contrariul dintre masculin si feminin, pentru a nu se transforma în contradictie disperata, poate fi reevaluat ca si complementaritate a unei singure unitati supreme. Astfel, instinctul matern este cel al izvorului din care provin toate, alfa iar instinctul patern este cel al telului catre care se îndreapta toate, omega.

Daca persoana umana a Nascatoarei de Dumnezeu reprezinta corespondentul – în planul arhetipal al sfinteniei, al omenescului desavarsit – persoanei dumnezeiesti a lui Cristos, problema preotiei femeii capata alt înteles prin raportare la harismele atribuite femininului si masculinului. Puterea sacerdotala incumba o functie masculina de martor, de sfintire si transformare a elementelor mundane în Împaratie. Femeia nu poate fi preot fara sa se tradeze pentru ca ea e chemata sa-si împlineasca Preotia Împarateasca prin fiinta ei, prin natura ei, conform starii ei harismatice [10] . Legata prin însasi structura sa ontologica de Duhul Sfant, femeia participa la arhetipul Eva-Viata, cea care da viata, salveaza, ocroteste fiecare componenta a creatiei masculine; slujirea ei nu se înfaptuieste prin functii, ci prin firea sa. Mai mult, continua Evdokimov, Fecioara Maria, în virtutea castitatii sale ontologice, devine garant al harismei materne a femeii – atunci cand ea devine cu adevarat o „faptura noua” – de a-L naste pe Hristos în orice fiinta umana prin puterea Duhului Sfant. Implicatiile ecumenice ale mariologiei se contureaza astfel mai clar: intimitatea aproape înnascuta a femeii cu traditia, rolul sau major în asigurarea continuitatii vietii datorata sfinteniei launtrice si puterii smereniei poate redresa ecumenismul actual, înca puternic tributar spiritului masculin si de aceea prea putin liturgic.

Masculinul si femininul sunt antinomice, incompatibile si nu devin complementare decat în ordinea harului, în Hristos, în urma unui proces de convertire spirituala reciproca. Reconstituirea lui Adam ca unitate arhetipala implica plenitudinea coincidentei celor opuse prin natura lor, integrarea Sfintei Fecioare si a Sfantului Ioan în Hristos. Aceasta unitate e prefigurata în cei doi poli ai oricarui suflet: fiecare este deodata „roaba si prietenul Mirelui” [11] . Totusi, fiecare suflet apartine

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 140

preeminent propriului sau tip, diferentiat incontestabil de harisme distincte. Pentru femeie, harisma fundamentala o constituie, în cuvintele Sfantului Apostol Petru, „zamislirea omului cel tainic al inimii”; prin intuirea concretului si a viului, luminata de relatia nemijlocita cu Duhul Adevarului, femeia are capacitatea nereflectata de a patrunde direct în existenta altcuiva si de a sesiza inefabilul persoanei umane. În puritatea ei luminoasa, femeia este ca o oglinda care reflecta fata barbatului, îl face sa se descopere pe el însusi si prin aceasta îl corecteaza. Slujirea feminina, conchide Evdokimov, se exprima cel mai bine în comuniunea euharistica si starea de sfant; datorita instinctului matern pentru care orice obiectivare este organic imposibila, femeia umanizeaza si personalizeaza lumea, o salveaza de la alienare, transmitand – în cursul initierii pedagogice – simtul sacrului si celorlalte fiinte. Altfel spus, mantuirea lumii inaugurata de „fiat”-ul Mariei e dependenta si de slujirea femeii implicata în harismele ei. 

Catolicismul si ecumenismul

Desi teologii romano-catolici identifica originile ecumenismului în sinoadele unioniste de la Lyon (1274), Constanta (1414) si Florenta (1430), totusi aceste întruniri au fost bilaterale (catolici-ortodocsi) si nu ecumenice. Conciliul Vatican II, din 1959, întrunind Bisericile catolica, ortodoxa si protestanta, al carui caracter „ecumenic” sau „general” constituie înca subiectul unor dispute aprinse, a consolidat, cel putin simbolic, fraternitatea interconfesionala. Teoretizarea deja institutionalizata referitoare la puterea cvasiabsoluta a Papei ar fi putut sa interpreteze ca surprinzator evenimentul conciliar daca nu ar fi fost anticipat de anumite orientari ale dinamicii religioase globale. „Miscarea biblica”, însotita de experienta unei exegeze critice, „miscarea liturgica”  - izvorata din dorinta de a aprofunda si constientiza semnificatiile ceremoniilor – si „miscare ecumenica”, semn al vointei comune a crestinilor de a participa la realizarea unitatii Bisericii universale, toate acestea au prefigurat reformele adoptate ulterior de Conciliu [12] .

Semnalam dintre textele votate cu acest prilej pe acelea relevante prin valentele lor ecumenice: declaratia asupra libertatii religioase, recunoasterea unei autenticitati crestine Bisericilor necatolice, evidentierea responsabilitatii laicilor în viata Bisericii si a vocatiei crestinilor de a se implica activ, solidar în rezolvarea problemelor comunitatii umane, reforma liturgica (trecerea de la limba latina la limbile nationale). Crizele societatii care au succedat Conciliului Vatican II au favorizat o receptare, daca nu ostila, cel putin controversata a tezelor proclamate. Dincolo de aparitia unei

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 141

comunitati schismatice în cadrul Bisericii catolice, au existat contestari ortodoxe ale afirmatiilor de tip doctrinar si reticente în a pune în aplicare deciziile pastorale. Accentul Vaticanului pus pe practica comuniunii a fost interpretat drept indiferentism dogmatic; realizarea comuniunii în Taine, privata de o elucidare prealabila a distinctiilor doctrinare, risca doar a justifica posibilitatea îmbinarii unei credinte catolice cu un rit oriental. În acest context, Biserica ortodoxa a afirmat necesitatea unui progres simultan în concilierea dogmatica si comuniunea practica, reclamand renuntarea la uniatism si abandonarea inflexibilitatii catolicismului în problema primatului si a infailibilitatii papale.

În 1993, la Balamand, Comisia mixta internationala pentru dialogul teologic între Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa a semnat un document istoric de colaborare si consens în vederea restaurarii unitatii. Excluderea pentru viitor a oricarui prozelitism si a oricarei vointe de expansiune catolica în detrimentul Bisericii ortodoxe si afirmarea disponibilitatii Bisericilor ortodoxe autocefale de a participa la dialogul teologic reprezinta clarificari statuate de acest document, favorabile deschiderii ecumenice si întaririi sobornicitatii si colegialitatii sinodale.

Referitor la trasaturile esentiale ale Bisericii si ale misiunii ei, catolicismul reafirma ca Biserica e una, sfanta, catolica si apostolica si identifica aceasta Biserica unica a lui Cristos cu Biserica catolica, guvernata de urmasul lui Petru si de episcopii aflati în comuniune cu el, desi este recunoscuta, în afara organismului ei vizibil, existenta a numeroase elemente de sfintire si adevar. Decretul despre Ecumenism al Conciliului Vatican II expliciteaza: „Numai prin Biserica Catolica a lui Cristos, care e instrumentul general de mantuire, poate fi dobandita toata plinatatea mijloacelor de mantuire”. Desi  exista o diversitate de daruri, functii, stari si moduri de viata între membrii Bisericii, ele sunt integrate în comuniunea ecleziala dupa cum si varietatea popoarelor si a culturilor este cuprinsa în Poporul lui Dumnezeu. Principiul unitatii Bisericii este asigurat de Sfantul Duh si de întemeierea sa întru Cristos; marturisirea credintei apostolice, celebrarea comuna a cultului divin, succesiunea apostolica prin sacramentul preotiei sunt legaturile vizibile ale comuniunii. Cunoasterea frateasca reciproca, formarea ecumenica a credinciosilor, preotilor, dialogul dintre teologi si întalnirile între crestinii diferitelor Biserici si comunitati, colaborarea între crestini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor constituie alte modalitati de a desavarsi unitatea Bisericii.

Catolicitatea Bisericii semnifica „universalitatea”  ei în doua sensuri: „dupa

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 142

totalitate” si „dupa integralitate”.  Biserica este catolica deoarece în ea e prezent Cristos si pentru ca e trimisa în misiune de Cristos catre toti oamenii iar Bisericile catolice sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu Biserica Romei în virtutea originii sale deosebite. Biserica universala nu se rezuma la o simpla însumare de Biserici particulare, ci, mai degraba, se înradacineaza într-o varietate de elemente culturale, sociale si umane, ramanand universala prin vocatie si misiune. Totusi, exprimarea plinatatii catolicitatii în realitatea însasi a vietii este supusa unor complexe dificultati.

Si în Romania, conform „Codului canoanele Bisericilor orientale”, este încurajata participarea cu competenta la opera ecumenica trezita de darul Spiritului Sfant. Promovarea unitatii între toate Bisericile orientale se poate realiza prin rugaciune, prin exemplul vietii, prin fidelitatea fata de traditiile vechi, potentarea cunoasterii reciproce si „prin colaborarea si aprecierea fraterna a lucrurilor si sufletelor” [13] . Initiativele miscarii ecumenice se preconizeaza a fi sustinute de constituirea unei comisii de experti în probleme de ecumenism, în cadrul fiecarei Biserici, în consonanta cu normele speciale de drept particular instituite de Scaunul Apostolic Roman pentru Biserica universala. De asemenea, este stimulata si apreciata cooperarea credinciosilor catolici cu ceilalti crestini în probleme precum: operele de caritate si dreptate sociala, apararea demnitatii umane si a drepturilor sale fundamentale, promovarea pacii, comemorarea zilelor patriei si sarbatorile nationale. Concretizarea demersurilor ecumenice întimpina însa suficiente obstacole în procesul de nuantare optima a demersului teologic astfel încat sa fie eludate pericolele falsului pacifism, al indiferentismului sau al excesului de zel.

Rolul si imaginea femeii în catolicism

Antropologia crestina catolica e definita de încrederea în factorul uman, în posibilitatile si responsabilitatile date oamenilor însisi de catre divinitate. Prin urmare, pacatul, desi perverteste chipul lui Dumnezeu în om, nu îl distruge complet si nici nu anuleaza libertatea umana. Afirmarea tezei gratuitatii mantuirii, a rolului harului în economia izbavirii nu dizolva semnificatia meritelor umane întrucat actiunile bune pe care le poate initia omul constituie ele insele un fruct al binecuvantarii. Un alt aspect al optimismului catolic vizeaza recunoasterea rolului si a contributiei operei oamenilor la edificarea Împaratiei lui Dumnezeu cat timp e respectata conformitatea cu planul divin revelat în Evanghelie. In plus, persoana umana, dupa moarte, poate avea speranta si încredintarea ca va accede la dimensiunea plenara a umanitatii

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 143

sale în virtutea actualizarii depline a puterii Duhului Sfant. O relatie privilegiata se poate instaura prin comuniunea dintre cei sanctificati, în special dintre Fecioara Maria si cei ramasi în lumea aceasta.

Revelatorie pentru viziunea catolica este si credinta ca institutia bisericeasca sau institutiile de solidaritate umane, societatile fratesti construite pentru combaterea nedreptatilor, anticipa sau chiar permit stabilirea Împaratiei lui Dumnezeu în lume. Rolul soteriologic al Bisericii, una din consecintele prezentei Duhului Sfant în ea, nu se limiteaza la construirea cadrului în care ar actiona numai Dumnezeu, ci demonstreaza o eficienta reala în realizarea planului divin. Pentru catolicism, Biserica istorica este ea însasi „tainica”, este în acelasi timp chip si prezenta a trupului lui Hristos, ea este trupul lui Hristos „deja si nu înca”.

Referitor la relatia barbat – femeie, catolicismul, ca si ontologie afirma predestinarea omului de a reproduce chipul Fiului lui Dumnezeu facut om astfel încat Cristos sa fie Întaiul nascut între multi frati si surori. Starea paradisiaca numita „dreptatea originara” era definita de armonia interioara a persoanei umane, armonia dintre barbat si femeie – armonia cuplului primordial rasfrangandu-se asupra întregii creatii. Femeia si barbatul sunt creati, voiti de Dumnezeu intr-o perfecta egalitate ca persoane umane, cat si în fiinta lor de barbat si femeie. Ambele sexe sunt, cu o identica demnitate, „dupa chipul lui Dumnezeu”, „perfectiunile” lor reflectand întelepciunea si bunatatea Creatorului. Facuti „unul pentru celalalt”, fara a fi „incompleti’, ei sunt destinati unei comuniuni de persoane, în care fiecare poate fi „ajutor” pentru celalalt, fiindca sunt în acelasi timp egali ca persoane si complementari ca barbat si femeie. Cooperand în chip unic la opera divina, femeia si barbatul, ca soti si parinti, au sarcina de a transmite urmasilor viata umana.

Eva, în pofida neascultarii ei, a primit fagaduinta unei descendente care va avea puterea de a învinge Raul si de a fi mama a tuturor celor vii. Misiunea decisiva a Mariei a fost însa pregatita de aceea a femeilor sfinte; Dumnezeu alege, contrariind asteptarile umane, ceea ce era considerat slab si neputincios pentru a-si demonstra fidelitatea fata de fagaduinta: Sara devenita mama, Ana, Debora, Ruth, Iudita. Dogma Neprihanitei Zamisliri, proclamata în 1854, sustine însa rascumpararea Mariei înca din primul moment al zamislirii ei, printr-un har si un privilegiu unic al divinitatii. Catolicismul considera ca, daca n-ar fi fost pe deplin purtata de harul divin, Maria n-ar fi putut da consimtamantul liber al credintei ei. Aceasta teza a complicat relatia dintre femeia catolica obisnuita si Fecioara Maria, adancind diferentele ontologice existente între cele doua si

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 144

periclitand eficienta functionarii Mariei ca si model feminin. Oricum, prin ascultarea credintei, Maria a „devenit cauza de mantuire pentru sine si pentru întreg neamul omenesc”, nefiind împiedicata de vreun pacat, oferindu-se total pe sine persoanei si lucrarii Fiului sau [14] .

Maternitatea divina si virginala a Mariei e potentata de maternitatea sa spirituala care se extinde la toti oamenii pe care Isus a venit sa-i mantuiasca. Maria este Fecioara pentru ca virginitatea ei e semnul credintei ei neclintite si al daruirii ei totale fata de vointa divina si e în acelasi timp Mama întrucat e figura si cea mai desavarsita realizare a Bisericii. Rolul Mariei fata de Biserica este inseparabil de unirea ei cu Cristos si decurge direct din ea; prin aderarea ei deplina la lucrarea rascumparatoare a Fiului ei, ea devine modelul credintei si al iubirii, constituind chiar prototipul Bisericii. Redand sufletelor viata supranaturala, chiar si dupa ridicarea ei la cer, maternitatea Mariei continua sa se manifeste în ordinea harului, fiind astfel invocata sub titlurile de Aparatoare, Sprijinitoare, Ajutatoare, Mijlocitoare.  Marie, icoana eshatologica a Bisericii, ii este închinat un cult deosebit, influenta sa mantuitoare întemeindu-se pe mijlocirea lui Cristos.

Pentru aprofundarea dimensiunii materne a Bisericii devine indispensabila realizarea legaturii personale a preotului cu Mama Mantuitorului, ai carei fii adoptivi am fost cu totii haraziti de pe Golgota. Parte esentiala a spiritualitatii catolice, cultivarea unei spiritualitati mariane sanatoase este îndeplinita prin dobandirea unei cunoasteri complete si exacte a doctrinei Bisericii despre Fecioara Maria, alimentarea unei iubiri autentice fata de Mama lui Cristos, dezvoltarea capacitatii de comunicare a iubirii pe care o are Maria fata de oameni.16 Formarea intelectuala, spirituala si pastorala a preotilor catolici si a tuturor sufletelor devotate Bisericii si lui Dumnezeu implica raportarea la modelul Mariei, mai precis, imitarea în virtuti si sfintenie, admiratie pentru acceptarea supusa a menirii sale, seninatatea în toate circumstantele vietii. Viziunea corecta asupra femeii, a demnitatii persoanei si a valorilor intrinsece feminine ar trebui sa constituie un corolar al acestui tip de educatie.

Aspirand la actualizarea modelului Mariei prin concretizarea comunitatii de credinta, de speranta si iubire, familia crestina, ca si Biserica familiala, constituie o realizare specifica a comuniunii ecleziastice. Comuniunea conjugala, semn si imagine a comuniunii dintre Tatal si Fiul în Duhul Sfant, deoarece Dumnezeu, creand umanitatea barbatului si a femeii dupa chipul Sau, a întiparit în ea vocatia si deci capacitatea si responsabilitatea corespunzatoare pentru iubire si comuniune. Prin urmare, membrii familiei sunt persoane egale în demnitate, revenindu-le o diversitate de raspunderi, drepturi si îndatoriri ;

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 145

armonia cuplului si a societatii depinde major de modul în care sunt traite între sexe complementaritatea, nevoia unuia de celalalt si sprijinul reciproc. Strict doctrinar, femeii i se ofera egalitate ca si valoare personala si în toate drepturile ce decurg din aceasta. Reprezentantii ambelor sexe, înzestrati identic cu suflet rational, avand aceeasi natura si aceeasi origine, rascumparati în mod egal de jertfa lui Cristos, chemati sa participe la aceeasi fericire divina, nu pot fi decat egali în esenta. Diferentele constatate între ei apartin planului lui Dumnezeu si sunt destinate sa încurajeze iubirea, împartasirea, bunavointa si îmbogatirea reciproca.

Protestantismul si ecumenismul

Teologii protestanti identifica originile ecumenismului în secolul XVI, asociind eforturile organizatorice dintre anii 1517 – 1948 cu miscarea ecumenica. Pot fi distinse doua etape ale ecumenismului protestant: ecumenismul intern si ecumenismul actual, conceput ca solidaritate si apropiere între crestini. Secolul al XIX-lea este definit de dinamica internationalelor protestante dintre care Uniunile Crestine ale Tinerilor (YMCA) vor include, într-o ramura a sa, în 1895, cu titlu individual, catolici si ortodocsi. Dupa primul razboi mondial sensul ecumenismului se nuanteaza prin reconcilierea vizata între crestinii de diferite confesiuni. Initiativele protestante se soldeaza cu o enciclica a Vaticanului (1928) prin care acesta condamna ecumenismul iar Bisericile protestante (hegemonice si majoritare) si ortodoxe se grupeaza în doua miscari ecumenice. Consiliul Ecumenic al Bisericilor, constituit definitiv în 1948, e rezultatul fuzionarii miscarii crestinismului practic, centrat pe unitatea crestinilor în fapte concrete si participarea la procesul de ameliorare al societatii, si a miscarii „Credinta si Constitutie”, axata pe analize doctrinare si structurale.

Recunoasterea, în Decretul despre ecumenism al Vatican II, principiilor crestine ale protestantismului a facut posibila institutionalizarea ecumenismului catolico-protestant. Întrunirile interconfesionale mixte si constituirea diferitelor grupuri sau miscari bazate pe colaborarea catolicilor si protestantilor au fost sustinute în paralel de aprofundarea teologica a dialogurilor doctrinare. Desi problemele de etica sociala au unificat cele doua confesiuni, animozitatile nascute de centralizarea instaurata de Roma si atasamentul fata de identitatea protestanta s-au repercutat negativ asupra dezideratelor ecumeniste. Activitatea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, grupand un ansamblu de aproximativ trei sute de biserici, altele decat Biserica catolica romana, initiaza însa

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 146

permanent contacte cu Biserica catolica. Colaborarea datorata prezentei observatorilor catolici la întrunirile ecumenice s-a concretizat prin crearea consiliilor crestine ale Bisericilor la nivel national sau regional [15] .

Prima Conferinta panortodoxa de la Rodos, 1961, a dinamizat dialogul teologic dintre Ortodoxie si Protestantism ; în Romania, aceste demersuri de cunoastere reciproca au fost materializate în cadrul conferintelor teologice interconfesionale la care au participat ortodocsi, luterani, reformati si unitarieni. Daca prima reuniune de dialog bilateral a Bisericii Ortodoxe Romane cu Biserica Evanghelica din Germania a avut loc la Goslar, în 1979, ea a fost consolidata de curand de un al doilea dialog, la Iasi, în 1980. Reuniunile ortodoxo-reformate de la Debretin si Budapesta au inclus contributii notabile ale reprezentantilor ortodocsi romani. Conflictele, ivite dupa 1989, dintre Ortodoxie si Biserica reformata din Transilvania, argumentate de interese politice, au tulburat aspiratiile ecumeniste, dar fiind totusi în curs de diminuare prin vizita Patriarhului Romaniei la Budapesta [16] .

Rolul si imaginea femeii în protestantism

Radicalismul protestant a fost structurat în jurul celor trei principii majore ale Reformei: numai Dumnezeu, numai Scriptura, numai harul, fiind ulterior diversificat printr-o multitudine de contaminari generale politice, economice si culturale. Esentiala pentru protestantism este asertiunea conform careia Dumnezeu se face cunoscut fiecaruia numai prin Sfanta Scriptura. Absenta unui preot intermediar între Dumnezeu si fiinta umana desacralizeaza preotia si contesta infailibilitatea Bisericii. Relativitatea tuturor Bisericilor existente se explica prin distinctia dintre Biserica vizibila (institutie conditionata istoric si geografic) si Biserica nevazuta (Trupul lui Cristos ca si o taina divina). Consecinte: nici o creatura nu poate fi obiect de adoratie sau rugaciune – nici Maria (care a avut si alti copii dupa Isus), nici sfintii. Diferenta dintre pastor si laici nu e una de esenta, ci rezida în specializarea, functia aparte îndeplinita de primul, dar care poate fi asimilata si de laici. De aceea majoritatea Bisericilor protestante actuale admit femei-pastor si persoane casatorite.

Sacralitatea, în viziunea protestantismului intelectualist, este centralizata de Biblie; autoritatea Scripturii devine imperativa prin epurarea religiei de gesturile liturgice si de semnificatia structurii ecleziale. Trebuie sa remarcam ca, sub influenta ecumenismului, liturghiile apartinand unor anume traditii protestante prezinta suficiente asemanari cu cea catolica. în general, rolul Bisericii se rezuma la

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 147

predicare : în virtutea fenomenului de intertextualitate, Scriptura poate fi propriul ei interpret. în pofida acestor supozitii teoretice, la nivel practic, varietatea interpretarilor biblice ajung sa distanteze serios diferitele biserici protestante.

Antropologia protestanta pare a afirma o pasivitate integrala a fiintei umane din perspectiva mantuirii: credinta nu poate fi obtinuta decat prin harul lui Dumnezeu iar toate actiunile pioase sunt zadarnice, individul neputand accede la sfintenie decat prin binecuvantare divina. în aceeasi linie de idei, sfintele taine sunt doar simboluri ale harului dumnezeiesc si nu au valoare decat daca sunt primite cu credinta. Morala protestanta capata astfel un caracter fundamental teologic: rolul crestinului este de a aduce oamenii pe calea mantuirii ca semn al gratitudinii sale fata de propria sa îndreptare. Mai particular, morala sexuala si conjugala a fost revalorificata prin Reforma. Daca divinitatea a creat fiinta umana sexuata, sexualitatea nu e considerata malefica, rea în sine, ci doar în conditiile neasocierii ei cu dragostea si disciplina. În virtutea asocierilor simbolice a femeii cu natura, pasiunea, naturalul, trupescul, aceasta conceptie se repercuteaza pozitiv asupra demnitatii ontologice a femeii si femininului. Abordarea unor probleme precum divortul, contraceptia, avortul, experimentele genetice, exprima o viziune îndepartata de spiritul catolic, fiind mai aproape de individualismul si respectul fata de drepturile omului manifestate în modernitate.

Note:

[1] „Religiile lumii” - Jean Delumeau, Humanitas, Bucuresti, 1996, p. 111

[2] „Ecumenismul. Factor de stabilitate în lumea de astazi” – Petru I. David, Gnosis, Bucuresti, 1998, p. 210.

[3] idem, p. 305.

[4] idem, p. 315.

[5] „Despre ecumenism: origini, esenta, deziderate”, în „Scara”, anul III, decembrie 1999, editata de Asociatia Romana de Antropologie Audio-Vizuala, pp. 59-60.

[6] „Problematica feminina în Biserica lui Hristos” – Anca Manolache, Editura Mitropoliei Banatului, Timisoara, 1994, pp. 87-88.

[7]   idem, p. 100.

[8] „Femeia si mantuirea lumii” - Paul Evdokimov, Christiana, Bucuresti, 1995, p. 148.

[9] idem, p. 222.

[10] „Codul Canoanelor Bisericilor Orientale”, Presa Universitara Clujeana, 2001, pp. 469-471

[11] idem, p. 259.

[12] „Catehismul Bisericii Catolice”, Arhiepiscopia Romano-Catolica de Bucuresti, 1993, p. 88.

[13] „Codul Canoanelor Bisericilor Orientale”, Presa Universitara Clujeana, 2001, pp. 469-471.

[14]   idem, p. 114.

[15] „Preoti pentru mileniul trei” – Pr. Dr. Ioan Mitrofan, Editura Arhidiecezei „Buna Vestire”, Blaj, 2001, p. 84.

[16]   idem, p. 187

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 148

JSRI • No. 6/Winter 2003

previous