Aparut cu putin înainte de summit-ul de la Praga, acest numar al RJSP - revista ale carei nivel academic, utilitate si interes public al ariei tematice sunt deja cunoscute cititorilor JSRI – a suferit, cum era poate firesc, si dupa cum se indica si în Editorial Statement, o usoara modificare a temei, care se concentreaza pe relatia României, si, în general, a tarilor din centrul si estul Europei, cu NATO. Este privilegiata astfel prima parte a subtitlului tematic: securitatea pentru România. Voi încerca sa ma concentrez asupra acelor aspecte care demonstreaza cel mai clar utilitatea si actualitatea acestor materiale, care nu au fost concepute, cum ar putea sustine unii sceptici, doar pentru a face publicitate “cauzei românesti”, în proximitatea reuniunii Aliantei Nord-Atlantice din noiembrie 2002.

Aceasta recenzie va încerca sa invedereze, pe lînga necesitatea stringenta a existentei unor opinii si a unor expertize competente, neutre (i.e. din afara  puterii, fie ea militara sau civila) în problemele reformei sectorului

securitatii din tara noastra – asupra carei necesitati avertizeaza dealtminteri în mai multe rînduri, autorii articolelor tematice –  si alte aspecte care demonstreaza relevanta acestor abordari în “cea mai recenta” realitate. Ma refer aici, desigur, la realitatea de dupa invitarea României (împreuna cu celelalte 6 state), la problemele care se ridica acum pentru securitatea în si pentru România, precum si la razboiul din Golf, la acesta din urma însa nu cu patima care se pune în general în discutarea celei mai “fierbinti” realitati – ci cautînd sa indic raspunsurile implicite care se dau în unele din articolele publicate cîtorva întrebari care preocupa opinia publica în legatura cu interventia fortelor anglo-americane în Irak. În acest punct articolele tematice ofera cîteva clarificari conceptuale importante pentru întelegerea situatiei; ma voi margini sa le trec în revista, lasînd deoparte aplicarea lor efectiva într-un model explicativ al conflictului.

Mai întîi, sa observam, împreuna cu Ronald H. Linden (Introduction: Romania, NATO, and the New Security Environment) schimbarea pe care o sufera conceptul de securitate, atît pentru Alianta, cît si pe plan mondial, putem spune, în noul mediu international, cel de dupa caderea regimurilor comuniste si a Cortinei de fier. Aparitia unei noi situatii, precum si a unor probleme de securitate adesea neasteptate (vezi de pilda atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001) necesita o reforma a sectorului securitatii, i.e. constituirea unei noi paradigme de întelegere a securitatii, care se indeparteaza de modelul traditional, care mizeaza pe sinonimia aparare – securitate, datînd din perioada Razboiului rece. O buna introducere în aspectele teoretice ale acestei problematici o ofera articolul semnat de Adrian Miroiu, National and International Security the Dawn of the XXI Century: The Romanian Case. Acest proces de reforma angajeaza deopotriva NATO, UE, si tarile dornice de a se încadra în aceste organisme internationale. Se întelege astfel de ce intrarea în NATO, si în mod similar în cazul accesului în UE, necesita în primul rînd o “schimbare calitativa a conceptiei de aparare nationala” (Peter M.E. Volten, Romanian Security and Defence Policy Reform from a  Western Perspective). NATO opereaza trecerea de la o comunitate de aparare similara pactelor din perioada interbelica, de exemplu, la una de securitate, termen care include acum si aspectele stabilitatii individuale si comune, în domeniul social, economic si politic. Daca în perioada deja vetusta a Razboiului rece, considerentele geopolitice primînd, au fost admise în Alianta si state a caror atasament fata de valorile democratiei era discutabil, acum nu mai e cazul. Un aspect de interes deosebit pentru integrarea în structurile NATO, referitor la cele indicate aici îl reprezinta relatia dintre armata si autoritatile civile, caruia i se acorda un spatiu important în articolele lui Stephen Blackwell, Reform and Institutional Cooperation: Romanian Civil – Military Relations and the AccessionProcesses to NATO  and the European Union, respectiv Marian Zulean, From Warsaw to Prague: The Dynamics of Civil – Military Relations in Romania after 1989. Ele vin sa dea diferenta specifica dintre cele doua acquis (pentru admiterea în NATO, respectiv UE).

Ceea ce intereseaza poate mai mult actualmente, si sta în aceste articole la baza discutarii unei chestiuni atunci la ordinea zilei, adica argumentatia pro sau contra largirii Aliantei, este, pe de o parte, clarificarea pozitiei NATO si a membrilor sai vizavi de atacurile teroriste de la 11 septembrie, urmate de atacarea Afganistanului, iar apoi fata de razboiul contra Irakului, iar pe de alta, eventualele neîntelegeri dintre membri în privinta razboiului din Golf, si în ce masura releva de agende diferite ale Statelor Unite si a Uniunii Europene, sau chiar, cum se spune uneori, de un posibil diferend. Punctul de vedere american este excelent surprins în cele doua articole din sectiunea de discutii, semnate de doi reputati specialisti, Jeffrey Simon, NATO at Crossroad: Can It Cope With Post-September 11^th and Enlargement Challenges?, si William E. Odom, To Enlarge Yes, But How Much and How Fast?. Realismul american e evident atunci cînd se ia în serios faptul fundamental ca, deocamdata, singura tara care are capacitatea de a sustine un conflict militar este SUA. “Partea americana” este constienta de rolul pe care îl are înca de jucat în Europa, si de utilitatea NATO nu ca o platfoma a intereselor americane ci, în cele din urma, ca forma de coagulare a unei conceptii privind stabilitatea si dezvoltarea durabila în zona, si nu numai. Eforturile UE de a încropi o forta militara comuna, fara aport american, sunt vazute ca incapabile sa asigure, pe termen lung, stabilitatea unei regiuni cu o lunga si suculenta istorie de conflicte. Pe de alta parte, una din principalele probleme recunoscute este asigurarea unei convergente de pozitii între Statele Unite si aliatii sai de pe cealalta parte a Atlanticului, în lipsa acesteia viitorul Aliantei devenind incert. Viitorul Aliantei trebuie decis de comun acord, pastrînd fina balanta în privinta pozitiei americane, între paznic oarecum exterior si cap al grupului, amîndoua aceste pozitii prejudiciind pe toata lumea.

Este evident ca NATO este o organizatie al carei rol si statut sufera modificari, de la momentul 1989 încoace, care cauta sa se adapteze la o realitate internationala cu evolutii imprevizibile. Consider, ca o paranteza, ca atacarea Irakului este, din perspectiva actualei autodefiniri a Aliantei de care releva, pasul urmator, consecvent cu invocarea de catre ceilalti membri ai Pactului Nord-Atlantic a Art. 5, dupa atacul terorist din 11 septembrie. Chiar daca, sa o spunem, consecventa, coerenta, au, în plan politic, minusurile lor, iar eforturile si hotarîrile pe care le cere uneori “pazirea” acestor atribute fara alta justificare,  le aduce în proximitatea unei conceptii idealiste (ca sa nu spun ideologice) asupra politicii internationale. Asta este ceea ce afirma, oarecum, si A. Miroiu, vorbind despre o oscilatie realism – idealism în pozitionarile teoretice americane.

Lasînd în urma partea tematica, sa spunem cîteva lucruri si despre excelentele articole de cercetare cuprinse în acest numar. Primul dintre ele, semnat de Liliana Pop, Where the Domestic Metes the International: The Role of the International Financial Institutions and the EU in Romania’s Post-Communist Transformation, prezinta dialectica sui generis a relatiilor dintre partea româna si

institutiile financiare internationale si UE, care duce la transformari ale regimului economic si administrativ de la noi. O lucrare care ar trebui sa înlature suspiciunea pe care multi români o mai au fata de aceste institutii, si care ofera o imagine asupra dinamicii procesului de modernizare, care, pe termen lung, ne poate face titularii unui bine temperat optimism. Articolul lui Laurentiu Stefan, Data and Research on Romanian Political Elites, este în acelasi timp extrem de interesant si dezamagitor. Autorul da o imagine despre stadiul actual în cercetarea elitelor politice în general, precum si în România, propunînd apoi  o perspectiva de studiu proprie si un plan de recuperare a lipsei de materiale si analize empirice, din aceasta perspectiva. Întrebarile care ghideaza acest gen de analize, si aplicarea lor pe realitatile românesti, foarte bine puse, ramîn însa, în spatiul acestui articol, dedicat tocmai prezentarii stadiului în care se afla o disciplina, fara raspuns, si acesta este singurul motiv al dezamagirii. Nu ne ramîne decît sa asteptam o cît de rapida materializare a acestui plan de lucru, a carui realizare ar fi mai mult decît profitabila pentru disciplinele sociologice si politice si care ar putea, de ce nu, juca un rol poate si mai important, în viata civica.