Camil Muresanu
Key Words: ideology,
monarchy, Middle Ages,
church, kingship, power
Professor, Ph.D, Director of the
Institute of History, Romanian Academy, Cluj, Romania
Author of the books: Ioan de Hunedoara si vremea sa (1957), Imperiul britanic. Scurta istorie (1967),
Natiune, nationalism. Evolutia nationalitatilor (1996),
Vieti, fapte, ganduri (1996), Europa moderna (1997)

Ideologia puterii monarhice īn evul mediu

previous

Abstract: Historiography realized that the Middle Ages were not the “dark ages” of the European civilization. On the contrary, the period generated a series of ideas and phenomena that are associated with the modern period. At the beginning, the first chiefs of states started by establishing connections with the church authority (through the rituals of crowning, anointing, or through the magic powers attributed to the king’s touch). Gradually, and due to the contribution of some important thinkers (such as Thoma d’Aquino, Dante or Marsilio di Padova), the fundaments of the rational concept of the state organization were settled, in the transition period of the XIIIth- XIVth centuries. The author discusses these ideas (of the natural rights, of the conciliar doctrine) underlining their importance in the formation of the modern paradigm.

Evul Mediu a fost o era care nu a avut si nu are o presa prea buna īn istorie. A fost multa vreme sufocat īntre admiratia pe care europeanul a avut-o pentru excelenta culturii clasice, greco-romane si resuscitarea ei īn Renastere, urmata de epoca - de asemenea stralucita pentru cultura europeana - a rationalismului si apoi a īncrederii manifestate īn secolul Luminilor īn virtutile ratiunii: nu numai de a descoperi adevarul, dar si de a transforma societatea īntr-un sens benefic.

A trebuit sa treaca o vreme pīna cīnd Romantismul sa reabiliteze Evul Mediu, cu valorile lui sentimentale si artistice. Din acel moment, de pe la īnceputul secolului

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 139

al XIX-lea, aceasta epoca si-a aflat un loc echilibrat īn sistemul de valori al trecutului.

Totusi, gīndindu-ne bine, nu putem nega ca fata de Evul Mediu, pastram o usoara rezerva, īn raport cu admiratia pe care o nutrim īn continuare clasicitatii, fie antice, fie moderne si ca aceasta rezerva, chiar daca a fost corectata prin recuperarea pe care au savīrsit-o romantismul si istorismul care au urmat, si-a avut ratiunile sale. Īn cadrul acelei actiuni de recuperare, istoriografia a constatat, cu oarecare surpriza, ca Evul Mediu nu a fost o cezura īntunecata īn civilizatia europeana si ca īn acest cadru se formase – uneori greu identificabila - matricea multora dintre ideile si fenomenele societatii moderne. Unii au mers pīna la a spune ca, de fapt, o veritabila Renastere a īnceput cu doua-trei secole mai devreme, chiar daca mai modesta decīt aceea, rasunatoare, din Italia secolelor XIV-XVI.

Printre ideile transmise posteritatii de Evul Mediu, se numara si unele cu privire la structura si organizarea statului. Pentru ca milenii de-a rīndul īn lumea orientala si īn cea antica – exceptiile fiind foarte putine – precum si, pīna recent, īn epoca moderna, statul se confunda cu conducerea unica, altfel spus cu monarhia, a vorbi despre ideologia statala medievala īnseamna, de fapt, a vorbi despre ideologia de stat monarhica.

Īn Evul Mediu, dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus – catastrofa regretabila, dupa opinia mea – problema care s-a pus īntre secolele V-XI a fost aceea a legitimarii noilor puteri politice. Acestea deoarece legitimitatea puterii romane, desi īntemeiata pe un magnific sistem de drept si pastrīnd o nostalgie īn mintile celor care o distrusesera, nu mai avea valabilitate de facto.

Secole de-a rīndul sefii barbari instalati pe ruinele Imperiului Roman au tīnguit dupa excelenta puterii acestuia si, ori de cīte ori au avut ocazia, au īncercat sa o reīnvieze. Gesturile lor sacrale, īncoronarea la Roma a suveranilor franci sau germani si reluarea de catre ei a titlului fictiv si, īn fond, absurd pentru epoca lor, de “īmparati”, nu mai corespundea cu realitatile romane de odinioara

Statele fondate de semintiile barbare īn apusul Europei nu-si puteau īntemeia autoritatea decīt pe dreptul fortei si al cuceririi. Drept contestabil de catre oricine venea din urma, cu aceleasi pretentii. E adevarat, cronicile spun ca īnsasi elita primitiva barbara invoca pentru sine o anume origine divina sau cvasidivina, idee care īnsa nu s-a putut acredita suficient spre a se constitui īntr-un suport ideologico-politic.

Īn mijlocul anarhiei generale se simtea necesitatea recurgerii la o autoritate unitara, care sa legitimeze „dreptul” elementar al fortei. Singura autoritate care supravietuise catastrofei Imperiului Roman si īncepuse a se consolida ca o institutie autonoma era biserica. Ea si-a pastrat o organizare relativ coerenta si o ideologie consecventa. Acestea, mai ales de la pontificatul papei Grigorie I cel Mare (590-604), s-au consolidat īn īntreg Occidentul.

De aceea, cu cīt mai mult acesti sefi barbari vroiau sa-si legitimeze puterea, de exemplu īn fata Imperiului

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 140

de Rasarit (Bizantin) ramas īn picioare, ei s-au īndreptat catre alianta cu autoritatea universalista a bisericii, a carei doctrina o īmbratiseaza pe rīnd. Si īn antichitate existase, si īnca din plin, tendinta de legitimare a puterii monarhice prin invocarea unei autoritati transcendente. Īn Evul Mediu, sefii barbari, aliati treptat cu biserica, au adaugat acestor traditii si pe unele venite dinspre gīndirea politica orientala [1] . Traditii care, remodelate cu concursul bisericii, au creat ritualitati proprii.

A fost, mai īntīi, asezarea pe crestetul monarhului a simbolului numit „coroana”, un instrument care putea fi īnsa, si el, rapit si īnsusit de cineva mai puternic. Si-atunci  s-a ajuns la un alt act sacral care trebuia sa-l legitimeze definitiv de suveran: onctiunea. Ea se savīrsea de un reprezentant al bisericii, fie o data cu īncoronarea, fie separat de ea. Este īnca o traditie veche, ce ar putea proveni din Vechiul Testament, din textul cartii I a lui Samuil, īn care Iahve īi spune acestuia ca-i va trimite un tīnar pe care: "sa īl ungi capetenie poporului Meu". Act pe care, Samuil l-a si facut, asupra lui Saul, primul rege al vechilor evrei. Īn toata istoria Orientului asemenea momente revin din cīnd īn cīnd. Pīna si īn viata lui Iisus Hristos (Hristos īnseamna "cel uns") se īntīmpla ceva similar: varsarea pe crestetul lui Iisus a unui ulei parfumat, si cuvintele lui Iisus despre gestul savīrsit de Maria, sora lui Lazar cel īnviat din morti: "lasati-o sa faca acest lucru, pentru ca atīt timp cīt se va propovadui Evanghelia, despre ea si despre ceea ce a facut se va vorbi mereu".

Onctiunea, ca act de legitimare a puterii regale medievale, are asadar o traditie īndelungata. Cīnd primul rege al francilor, Clovis, a fost īncoronat la Reims de Sfīntul Remigius, un porumbel apare, aducīnd o sticluta cu ulei sfintit. De la actul semi-legendar savīrsit asupra lui Clovis, obiceiul onctiunii s-a raspīndit īn tot Evul Mediu, fiind practicat de toti suveranii.

S-a mai simtit īn plus si necesitatea īntaririi legitimarii puterii monarhice  prin fapte concrete atribuite ei. Persoana regala īncepe a fi creditata cu calitatea de a savīrsi miracole, ceea ce reprezinta, limpede, un īmprumut din Evanghelie, din faptele lui Iisus. Astfel, regalitatea franceza, īntrucītva si cea engleza, si-au atribuit calitatea vindecarii prin atingere cu mīna, a bolii numita adenita tuberculoasa, popular scrofuloza. S-a mai vehiculat si putinta vindecarii epilepsiei.

Īn cazul regilor Frantei, ritualul atingerii cu mīna a bolnavilor se īntīlneste – e drept, tot mai sporadic – pīna la 1825!

Istoricii au conchis ca alegerea acestor boli ca pasibile de vindecare s-a datorat caracterului lor recurent, ceea ce crea impresia unei tamaduiri, cel putin temporare.  adica manifesta o tendinta si de retragere. La fel si cealalta boala grava, epilepsia.

E interesant ca, la un moment dat, īnsasi biserica a protestat īmpotriva pretentiilor taumaturgice ale suveranului. Papa Grigore al VII-lea (1073-1085), initiatorul unei miscari energice de emancipare a bisericii de sub tutela laica, si chiar de afirmare a

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 141

suprematiei asupra acesteia din urma, a sustinut ca un om nu poate savīrsi minuni, altfel decīt sub inspiratia si autoritatea divina. Aceeasi miscare gregoriana a introdus o distinctie īntre onctiunea sacerdotala, care consacra pe un slujitor al bisericii si cea laica, exercitata  asupra unui suveran. Si prin aceasta se refuza, indirect, caracterul sacru si generator de miracole al persoanei regale īn sine. Rezistenta bisericii nu a putut infirma īnsa practicile īncetatenite, ele ramīnīnd īn continuare īn apanajul unor case regale.

Divergentele biserica-regalitate, chiar daca faptul ar putea sa para surprinzator, au mers si mai departe. Biserica a sanctionat, prin acte formale si puterea laica - pretins absoluta – a regilor. Dar ea nu a acceptat niciodata ca aceasta putere avea dreptul sa dispuna cu totul arbitrar de atributiile guvernarii. Punctul ei de vedere: daca regele invoca pentru sine īntemeierea autoritatii sale pe un drept divin, īnseamna ca el trebuie sa guverneze īn conformitate cu preceptele divine de dreptate si bunatate. Suveranii nu sunt – spune biserica – decīt īmputerniciti ai cuvīntului si ai harului divin pe pamīnt, neputīndu-se abate de la spiritul si litera acestora.

O data aparuta contestarea puterii depline a suveranului, ea a fost corectata si pe alte planuri, si pe alte baze decīt acelea ale reformei gregoriene. De exemplu, pe ale scrierilor unor doctrinari din secolele XVI-XVII, care pledau, de asemenea, pentru primatul autoritatii morale a bisericii fata de actele guvernarii laice.

Īn secolul al XIII-lea, despre care unii istorici au spus ca a fost "una din marile etape constructive ale istoriei europene" si-a desfasurat activitatea cel mai mare teoretician al īnvataturii bisericesti occidentale īn Evul Mediu, Toma de Aquino (1227-1274).

Īn vasta sa opera, cuprinsa īn 34 de volume, Toma de Aquino a schitat, printre multe alte idei fecunde, si pe aceea a dreptului natural. El a sustinut ca politica este autonoma, avīnd legile proprii, rezultate din vointa umana, exercitata conform cu ordinea rationala. Aceasta din urma era, īn prima instanta, ordinea universala creata de Divinitate, lex aeterna. Omul nu o poate percepe īnsa pe aceasta īn imensitatea ei cosmica, ci numai īntr-o modalitate mai limitata, pe care Toma de Aquino o numeste legea naturii, lex naturalis. Din perceptiile sale legii naturii, omul este capabil sa adopte o conduita subsecventa respectarii acesteia, care este legea umana, lex humana.

Afirmīndu-i autonomia, Toma de Aquino atribuie cīteodata conducerii politice scopul specific de a asigura omului o viata virtuoasa si fericita, pe care o numeste eudaimonia (grec.= fericire). Pe o treapta superioara, o lege mai īnalta tinde spre īnfaptuirea comuniunii supranaturale īntre oameni si divinitate. Existenta acestor doua trepte ale conducerii īl determina pe Toma de Aquino sa separe competentele puterii laice si ale celei spirituale, sustinīnd ca papalitatea are dreptul sa se amestece īn problemele lumesti, numai īn masura īn care acestea sunt importante pentru realizarea telului spiritual al comuniunii om-Dumnezeu.

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 142

Cea mai interesanta concluzie a gīndirii lui Toma de Aquino este aceea ca, data fiind congruenta dintre cele doua trepte si scopuri de guvernare, daca puterea laica nu respecta consecventa cu cea superioara, ea poate fi contestata de catre supusi. Tomas de Aquino a fost, astfel, primul teoretician al dreptului la rezistenta īmpotriva unei stapīniri injuste (tiranie) si prin aceasta a īntemeiat, cel putin indirect, doctrina suveranitatii poporului.

Īntre gīnditorii medievali care au mai adus o contributie la chestiunea raportului dintre autoritatea laica si religioasa se mai remarca Dante si Marsilio di Padova. Amīndoi au plecat de la ideea ca ordinea si pacea sunt valori superioare ale societatii. Pentru instituirea si mentinerea lor – socoteste Dante – e necesara o monarhie universala, reprezentīnd o extrapolare terestra a īmparatiei divine. Totodata, pentru Dante, din rolul de garant al pacii si ordinii pe care numai monarhia universala o poate exercita, rezulta si afirmarea caracterului necesar al statului, superioritatea acestuia, a organizatiei politice a societatii īn raport cu individul. Spre deosebire de Toma de Aquino, Dante nu rezerva nici un rol individului, īn eventualitatea – pe care nu o discuta – a unui esec al monarhiei īn realizarea telului organic ce-i era prescris.

Marsilio di Padova, a carui lucrare, Aparatorul pacii, a aparut īn 1324, este mai modern decīt īnaintasii sai īn materie. Plecīnd si el de la premisa ca pacea si ordinea reprezinta starea ideala a societatii, Marsilio di Padova considera ca īn vederea atingerii acestei stari oamenii s-au constituit īn ceea ce se numeste stat. Idee extrem de valoroasa, continīnd-o – mai explicit si mai practic argumentata decīt la Toma de Aquino – pe aceea a suveranitatii populare, īntrucīt statul apare pe baza consensului cetatenilor, mai exact spus: a partilor celor mai valoroase ale acestora.

Pe aceasta baza a consensului popular se fondeaza dreptul statului de a legifera, iar conducerea sa – monarhia, evident – trebuia sa se constituie pe baza electiva.

Ocupīndu-se īn acelasi spirit de organizarea bisericii, Marsilio di Padova a sustinut limitarea puterii absolute a papei, prin autoritatea consensuala a alesilor din sīnul bisericii, ceea ce īnsemna fondarea asa-numitei doctrine conciliare, care va avea o mare influenta īn viata bisericii catolice īn secolul al XV-lea.

Īn īncheierea acestor consideratii, subliniez faptul ca Evul Mediu a reprezentat o era de tranzitie, cel putin īn secolele XIII-XIV, de la conceptia organicist-mistica privitoare la autoritatea politica, spre conceptia rationala a organizarii statului – o organizare ce este coborīta acesteia transcendenta īn imanenta, prin afirmarea importantei optiunii si consensului uman, cu conditia ca acestea sa nu scape din vedere inspiratia divina, ca īndreptar al actiunii lor.

Ne aflam pe prima treapta a emanciparii gīndirii politice de sub doctrina mistico-religioasa, pe prima treapta ce va conduce, īn secolele XVII-XVIII, la fundamentarea deplina a doctrinei contractului social si a suveranitatii populare.

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 143

Īntrebari si discutii

Sandu Frunza: Exista deosebiri esentiale īntre ideologia monarhica medievala si cea care astazi, cu toata slabiciunea monarhiei europene, se constituie drept ideologie a monarhiilor?

Camil Muresanu: Deosebirea este fundamentala: astazi monarhiile, atītea cīte sunt acum, s-au adaptat integral ideologiei moderne a statului, care se īntemeiaza pe suveranitatea populara, pe consensul majoritar. Monarhia de astazi este prin excelenta - cel putin īn Europa, nu vorbesc de monarhiile care mai persista prin cine stie ce parti ale lumii - o monarhie constitutionala, democratica, care nu īsi mai aroga nici un fel de drept de dispozitie absoluta si nici un fel de autoritate īn afara aceleia pe care i-o confera īnsusi consensul cetatenilor. Un monarh de astazi este un alt nume pentru un presedinte de republica, īnconjurat de ceva mai mult fast, dar el are cīteodata atributii inferioare unui presedinte de republica. Se bazeaza īn īntregime pe conceptia moderna, democratica a statului, maturizata dupa epoca revolutionara de la sfīrsitul secolului XVII- īnceputul secolului XIX.

Student: Cum s-a prezentat legitimizarea puterii regale īn estul Europei, avīnd īn vedere ca Constantinopolul nu devenise un centru religios de putere analog Romei?

Camil Muresanu: Īn Imperiul Bizantin s-a produs o fuziune mai strīnsa īntre autoritatea imperiala si autoritatea bisericii, dar nu īn sensul afirmarii superioritatii uneia asupra celeilalte. Īmparatii bizantini au respectat autoritatea patriarhului Constantinopolului cīt timp au fost sub autoritatea lor, ei au asumat anumite functii sacrale. Aici nu se poate spune ca au existat acele dispute care īn apus au dat loc la celebra cearta pentru īnvestitura dintre īmparati si papa. S-a produs o acomodare īntre viata si organizarea bisericii rasaritene si īntre aceea a īmparatilor. Este putin exagerata caracterizarea care se rosteste la adresa īmparatilor bizantini, aceea de „cezaro-papism”. Oricum, este īntruchipata īn ei multa autoritate, fara īnsa ca aceasta sa duca la frictiunile care s-au produs īn Occident. Ritualitatea monarhiei bizantine arata ca si aici exista o puternica tendinta de fuziune sacral-laica īn autoritate. Toate textele care sunt īn legatura cu legislatia bizantina arata ca si īmparatii bizantini se bazau foarte mult pe legitimarea autoritatii lor prin vointa, prin autoritatea divina.

Ioan Chirila: Aici putem sesiza o serie de aspecte care exprima foarte interesant pozitia patriarhului la nivelul sferei orientale rasaritene care reuseste totusi, cu toate elementele impuse de rigoare si restrictiile impuse īn Imperiul Otoman dupa caderea Constantinopolului, sa-si pastreze pozitia, desi monarhia efectiva, din punct de vedere politic si īn configuratia sa anterioara, dispare. E interesanta īnsa pozitia pe care o exprimati ca simfonia bizantina - pentru ca acesta este termenul

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 144

care exprima colaborarea dintre autoritatea monarhica si cea ecleziala, bisericeasca - a fost foarte biciuita īn ultima vreme. Dar aceasta colaborare efectiva cred ca este determinata  de faptul ca īn deceniul al III-lea al secolului IV, o data cu īnceperea epocii sinoadelor ecumenice, exercitiul monarhic se conjuga īn mod fericit cu exercitiul doctrinar bisericesc datorita timpului sinoadelor ecumenice; si atunci nu mai apare distantarea sau polarizarea celor doua puteri, ci concurgerea lor. Īmparatii convoaca sinoadele, se substituie autoritatii, impun o structurare īn plan administrativ a bisericii - ma refer, spre exemplu la Sinodul II ecumenic, unde exista un canon dupa care organizarea administrativa a bisericii trebuie sa urmeze celei imperiale - īnsa structuri doctrinare nu exista.  

Camil Muresanu: Au fost divergente grave si īn cazul īmparatilor bizantini. Īntre Biserica Rasariteana si Imperiul Bizantin a domnit īnsa, īn general, o atmosfera acomodanta. 

Ioan Chirila: Īn ce priveste īncercarea de a justifica autoritatea prin diferite ritualuri, s-a plecat de la exemplul biblic al alegerii lui Saul. Aici este cu totul alta problema, pentru ca intram īn sfera monarhiei iudaice. Aici problema este urmatoarea - īn cadrul unui context mai general, specific Asiei Mici si īn oarecare masura nordului Africii, monarhia iudaica are o consistenta mesianica. Asa era catalogat si recunoscut regele, ca si fiu al lui Dumnezeu. Toate tratatele de arheologie biblica spun asta. Īn momentul īn care regele urca pe tron i se dadeau, printre alte drepturi, rigoare si studiul Torei. Supusii asumau īmpreuna cu regele legea si de aici īncolo regele devenea efectiv ca si un fiu al lui Dumnezeu. O serie de schimbari apar īn momentul īn care trecem la monarhiile occidentale - ei nu īsi justifica autoritatea prin astfel de actiuni taumaturgice, dar o si exemplifica, o argumenteaza, o sustin. Īn zona occidentala, multi monarhi elaboreaza un anumit set de scrieri pe care le aduna, chiar daca nu le-au scris ei, si care vin firesc īn continuarea  unei sectiuni de literatura sapientiala realizata īnca de regele Solomon. Acest segment de literatura, acest tip de pedagogie, trebuie vazut ca unul care sustine vorbirea lui. Functia sa formatoare īn sīnul societatii este apropiata de un cadru revelat.

Camil Muresanu: Īn general, potentarea acestor gesturi rituale echivaleaza cu momentele de criza ale monarhiei, cīnd se simte nevoia unei legitimari a acesteia. Unul din ele a fost de exemplu momentul trecerii de la monarhia carolingiana la aceea capetiana; momentul faimos īn care regele proaspat ales īl īntreaba pe un conte "Cine te-a facut conte?", iar acela īi raspunde "Cine te-a facut rege?". Sau īn timpul razboiul de 100 de ani, cīnd disputa dintre monarhia engleza si monarhia franceza a dus la o recrudescenta a acestei ritualitati, menite sa asigure o autoritate la un etaj transcendent. Oricum, este categorica deosebirea dintre monarhia iudaica si cea din Occident, dar reminiscente din datele empirice din literatura religioasa receptata destul de confuz contribuiau la

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 145

actualizarea anumitor gesturi, chiar daca ele nu mai aveau semnificatia originara din Vechiul Testament.

Student: Ati propus aici doua concepte - monarhie si stat. Cīnd vad acesti doi termeni alaturati mi se pare ca exista o relatie oarecum antagonica īntre monarhie si stat. Cum putem armoniza cele doua concepte atunci cīnd vorbim despre monarhiile existente īn momentul de fata?

Camil Muresanu: Pentru o lunga perioada de timp si asta īn special pentru prima perioada a Evului Mediu si chiar īn perioada ei dezvoltata, e greu de identificat o structura aparte, ideologic vorbind, a statului, fata de ceea ce reprezinta monarhul. Monarhul este cel care legifereaza, cel care porunceste, cel care sta, ca Ludovic al IX-lea, sub un stejar si īmparte dreptatea. Totul se concentreaza īn el. Īncetul cu īncetul se produce aceasta separatie īntre stat si persoanele care sunt chemate sa conduca. Asta īn secolele XVI-XVII, cīnd īncep teoriile legate de dreptul natural, de suveranitatea populara etc. care se sedimenteaza tot mai clar. De atunci devine clara īn timpurile mai recente deosebirea īntre persoana si institutia monarhica si īntre stat. De altfel, si īn perioada īn care regele afirma ca "statul sunt eu", deja deosebirea exista, pentru ca s-a creat toata aparatura organizatiei politice care, oricīte pretentii avea un suveran, nu mai putea sa se confunde cu persoana lui.

Marius Jucan: Aici cred ca se confirma ideea ca monarhul are ca punct de plecare o premisa absolut importanta pentru constituirea a cel putin doua tipuri de monopoluri: monopolul puterii, īn primul rīnd al puterii militare si cel al fiscalitatii, care sunt doua puncte de plecare pentru constituirea statului. A īnceput cu acea perioada de anarhie din secolele V-XI devastatoare pentru Europa si īncetul cu īncetul se creeaza īn aceasta persoana a monarhului functia de reprimare a anarhiei prin exercitarea cel putin a unui monopol militar, iar apoi, īncetul cu īncetul, a unui monopol fiscal. Īmi aduc aminte de o carte a lui Norbert Elias, un cercetator german din anii '40, care īntr-un studiu asupra procesului civilizarii, unde el analizeaza Franta, tara īn care a reusit cel mai bine acest monopol, aceasta constrīngere.  Īn cartea sa vorbeste despre acest monopol al puterii militare si mai ales cel al fiscalitatii, care e mult mai interesant, mai putin spectaculos, dar nu mai putin violent. Monopolul fiscalitatii este un monopol extrem de violent si astazi, este una din cheile sfinte ale statului. Acolo se vede deja ca, prin 1200-1300, exista chiar rascoale ale unor orase īmpotriva impozitelor fata de regalitate. Regalitatea era deja un stindard al acestei puteri centralizate si centralizatoare. Cel putin pīna la perioada de care vorbiti dvs, sau cel putin īntr-o anumita perioada, statul era confundat cu regele.

Cred ca, de asemenea, ati spus un lucru interesant, asupra caruia as face un comentariu oarecum iesit din aceasta perspectiva istorica, aspra puterii sacrosancte si asupra imnului religios din spatele acesteia si anume

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 146

interpretarea Evului Mediu. Ati spus la un moment dat ca Romantismul reabiliteaza Evul Mediu. As merge mai departe si as spune ca Romantismul rescrie Evul Mediu. Adica īl scrie putin fantastic si putin imaginar, chiar īl recreeaza. Si este foarte interesant cum multi autori romantici, īn special cei englezi, care vin cu faimoasa tema a ruinelor, reīntoarcerea  īn trecutul antic, dar mai ales īn cel medieval creeaza un nou curent, acest goticism, care era un protest īmpotriva modernitatii. Comentariul meu vine aici si vizeaza modul cum modernitatea se repliaza asupra Evului Mediu pentru a se salva pe ea, a se īmbunatati, a se ameliora si a-si face o propaganda extraordinara, īn diverse opere, pentru a persuada lumea ca ea este faza progresista, de progre. Acest fapt se vede īn literatura populara, mai ales a secolului XIX, dar ne putem uita si īnainte, cīnd Swift scrie "Calatoriile lui Gulliver": el plaseaza niste regate absolut exotice, de o tiranie cumplita si de un haz cam sinistru. Tot un englez, īn perioada īn care apar aceste utopii de tip gotic, scrie si povestea „īncīntatoare”a lui Dracul; ne plasam undeva īntr-o margine a europenitatii, undeva īntr-o tara anarhica sau la marginea anarhiei, undeva exista un monarh sau aristocrat cu o ideologie foarte tiranica (contele Dracula). Asemenea calatorii īn regate medievale exista tocmai pentru a dovedi ca modernitatea a evoluat si ca ideologia monarhica de tip foarte autoritar a fost surclasata de celelalte, lucru care este de fapt contestabil, pentru ca regina Victoria era o persoana extrem de dura si de solida, desigur avea un aparat statal, existau Camerele, Camera Lorzilor.

Īntrebarea mea este aceasta: īn secolul XIX, īn care se produce de fapt un fel de desacralizare a institutiei monarhice, īn Europa, de pilda, sa luam Imperiul Britanic, cel mai mare imperiu: cum apare figura regala fata de formatiunile intrastatale care o concureaza? Exista un raport de egalitate, exista un joc mare de putere īntre, de pilda, regina Victoria si Camerele respective, mai ales Camera Lorzilor? Ideologia monarhica mai rezista īn acest imperiu?

Camil Muresanu: Īn Anglia procesul este destul de limpede. Din punct de vedere constitutional, el se petrece īn secolul al XVII-lea si accentul principal cade pe  momentul īn care, īn 1688, printr-o schimbare de dinastie impusa de „glorioasa revolutie”, care a fost o lovitura de stat ingenioasa, s-a impus regilor chemati la tronul Angliei, si care au acceptat acest tron, celebra declaratie a drepturilor. Din momentul acela, printr-o dezvoltare succesiva, īn secolul al XVIII-lea, monarhii englezi au acceptat sa guverneze īn conformitate cu drepturile Parlamentului. Procesul se poate urmari foarte exact, pe etape precise, guvernate nu atīt de o suita de legi care au venit sa limiteze puterea regala, ci de interventia spiritului practic al englezului, care a introdus o serie īntreaga de procedee īn relatia monarhie-parlament. Īn 1834 a fost ultima data cīnd un suveran englez a īncercat sa faca abstractie de vointa Parlamentului de a desemna ca prim-ministru o persoana care avea majoritatea parlamentara. Nu a

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 147

reusit, si din momentul acela nu a mai facut niciodata gestul acesta, desi el are acest drept. Daca ar vrea, el ar putea numi prim-ministru pe oricine, dar nu face niciodata lucrul acesta. Nici o lege nu īi spune suveranului, astazi regina Elisabeta: "esti obligata sa aduci la putere ca prim-ministru pe liderul partidului care a cīstigat alegerile". Dar suveranul nu uzeaza niciodata de libertatea, teoretica, acordata dreptului sau de decizie. A intervenit īn Anglia atīt evolutia legislativa propriu-zisa si de drept, cīt si acest miraculos spirit acomodant, practic, al englezului, care a stiut dintotdeauna sa netezeasca asperitatile si sa gaseasca solutiile de compromis. Secolul al XVII-XVIII a fost hotarītor īn fixarea aceasta a rolului monarhiei engleze ca un arbitru care domneste, dar nu guverneaza.


[1] Care influentasera si Imperiul Roman, īn ultimele secole ale existentei sale īn Apus, si īn aproape toata istoria sa, īn Rasarit.

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 148

JSRI • No. 4/Spring 2003

previous