Democratiile pluraliste se legitimeaza prin participare cetateneasca, printr-o reciprocitate între partide si opinia publica. Punctul de plecare al acestui studiu se refera la capacitatea partidelor sau curentelor regionale sustinute de minoritati de sciziune, de a penetra dimensiunea nationala a vietii sociale si politice, pe de o parte, si ponderea dimensiunii problematicii regionale din totalul problematicilor cuprinse programatic in interesele partidelor politice. Voi arata ca, spre deosebire de democratii consolidate precum Belgia sau Germania, Romania se afla într-o situatie de franare si a acestor tendinte naturale, datorate în principal profilului istoric al tarii noastre.

Functionarea unei societati plurale, precum cea belgiana, depinde în mare masura de stabilirea unui pattern social si politic al tolerantei si de asumarea unui trecut, dar în acelasi timp de o forma specifica

JSRI • No.9 Winter 2004 p.94

de guvernare denumita consociationala. Trebuie spus ca acesta nu este un simplu termen, ci un întreg set de relatii active structurate pe modelul reprezentarii proportionale si al guvernarii de coalitie. Teoria consociationala încearca sa explice cum este posibila stabilitatea democratica în sistemele politice segmentate cultural, etnic, lingvistic, etc.

Necesitatea explicarii situatiei nucleelor regionale sau etnoregionale existente în Romania si implicarea acestora în conducerea societatii vine atat din nevoia de cunoastere a realitatii cat si din expunerea acestor problematici în cadrul dezbaterilor publice. Nu sunt multi autorii care au acordat atentie acestui segment social, iar analizele privind importanta partidelor etnice si reginale cat si a partidelor mici în general, lipsesc cu desavarsire. Intentia mea în acest articol este, pe de o parte, de a descrie situatia partidelor cu caracter etno-regional în Romania în comparatie cu cea din doua democratii stabile: Belgia si Germania. Pe de alta parte, voi arata importanta dimensiunii problematicii regionale în fiecare dintre aceste state prin introducerea unei metode cantitative de masurare a acesteia în functie de trei variabile: numarul partidelor dintr-un sistem, dimensiunile problematice ale conflictului partizan si nationalizarea sistemului de partide prin masurarea dispersiei voturilor primite de fiecare partid politic cat si de sistem ca un întreg.

Fiecare stat este caracterizat printr-un set de problematici care vizeaza o relatie între programele partidelor politice si interesele alegatorilor. Din acest punct de vedere partidele sunt diferite, iar în interiorul sistemului de partide, fie el bipartidist sau multipartidist, nu poate exista o omogenitate perfecta între aceste componente sau a sprijinului acordat de alegatori. Doua partide politice pot avea aceeasi pondere electorala la nivel national, dar diferentele date de voturile regionale pot fi semnificative, propunerile sau programele prin care se vor adresa alegatorilor vor fi diferite, ele putandu-se transforma în aparatoarele unor interese locale sau minoritare.

Dimensiunile problematicilor sistemelor de partide sunt în chip firesc reprezentate de partidele politice. Programele propuse de acestea sunt un mijloc de a afla directia preocuparilor si solicitarilor privind politicile publice. Dar acolo unde rolul programelor partidelor este asumat de lideri si retele individualizate si acolo unde diferentierea între partide se face nu în baza programelor, ci în baza liderilor de partide, putem spune ca dimensiunile problematicilor nu sunt relevante? Sau cum pot fi evidentiate acestea daca exista zone în care interesul local difera de cel specific altor zone?

Desemnarea reprezentantilor se face în baza unor criterii care tin de optiunile alegatorilor, de comportamentul lor privind valori împartasite de grupurile de apartenenta.

Pentru a estima gradul în care aceste dimensiuni exista în diferite tari se poate construi un indice legat de numarul partidelor, purtatoarele acestor problematici. Dificultati mai mari pot aparea cand aceste problematici sunt însele multidimensionale. În mod normal acestea se ocupa de doua viziuni

JSRI • No.9 Winter 2004 p.95

opuse, asemenea clivajelor politice, dar unele dimensiuni pot fi relationate atat de strans, încat sa formeze doar una foarte proeminenta, adica sa corespunda ca numar, valorii 1,0.

Fenomenul partizan trebuie explicat în primul rand ca un fenomen social. Grupurile care împartasesc o identitate comuna se angajeaza în forme organizate pe baza de voluntariat cu intentia de a detine pozitii de putere în baza unui program politic si de a exercita puterea prin conducatorii lor. Asadar elementele care definesc cel mai bine un partid politic pot fi înlantuite plecand de la caracterul asociativ de tip liber-voluntar concentrat în functie de anumite valori, ideologii, credinte în numele carora se actioneaza pentru a cuceri si exercita puterea prin intermediul alegerilor. Omogenitatea culturala este relationata de un tip de dezvoltare a comunitatilor politice care împartasesc anumite valori, atitudini si comportamente. O asemenea omogenitate este în multe cazuri un ingredient pentru depasirea conflictelor interne. Eterogenitatea culturala desparte în baza clivajelor multidimensionale spectrul politic care permite aparitia partidelor etno-regionaliste, (folosind teoria lui Rokkan, aparatoarele periferiilor) al caror nucleu electoral va fi reprezentat de entitati distincte, cu o identitate de grup distincta de restul populatiei.

Sistemele de partide sunt efectul a numerosi factori caracteristici fiecarui stat, ca si a unor factori socio-economici, ideologici si electorali. Cauzele unei anumite componente ale unui sistem de partide sunt în buna masura multiple, dar foarte important este ca acest sistem sa reprezinte valorile democratice fundamentale. Prin însusi faptul ca partidele politice sunt indispensabile democratiei si asigura internalizarea acelor componente valorice de referinta pe care se întemeiaza principiile de organizare si functionare ale sistemului politic, ele reclama un sens care explica credintele si atitudinile agregate ale unei comunitati sau ale unei natiuni. Acest proces poate explica un anumit model specific al orientarilor electoratului, denumit pattern. Cultura politica este depozitarul unor tipuri de comportamente, atitudini si valori politice. „Deoarece filtreaza perceptiile, determina atitudinile si influenteaza modalitatile de participare, cultura este un component major al jocului politic”[1].

Omogenitatea sau eterogenitatea etnica, lingvistica, culturala sau religioasa a unei tari este un aspect important, care afecteaza o anumita dinamica si structura a unui sistem de partide. Aceasta situatie va permite diferite tipuri de organizare a partidelor la nivel local, regional sau national. La fel de semnificativ este ca putem detecta o parte din cauzele care influenteaza numarul partidelor, iar nationalizarea partidelor si a sistemelor de partide reflecta o posibila analiza, care pleaca de la cumularea la nivelul sistemului de partide national a performantelor înregistrate în sub-unitati.

Sistemele de partide din Europa de Vest au dovedit ca, înca din anii `80, aparitia de partide politice noi, în general situate la dreapta extrema sau la stanga spectrului prin partidele verzilor (ecologiste),  marcheaza o perioada care corespunde cu o intensificare a clivajului centru/periferie anuntat terminologic de Lipset si Rokkan. Toate statele unitare cunosc modele de concentrare a puterii

JSRI • No.9 Winter 2004 p.96

politice, dar în mai multe cazuri aceasta situatie conduce catre conflicte interne, fapt care a dus la o revizuire constitutionala în ideea unor tipuri de descentralizare administrativa si teritoriala. Federatiile, în schimb, se definesc prin grade largi de dispersare a puterii. Probabil ca cei mai importanti vectori care conduc catre adoptarea unei forme sau alta de descentralizare sunt partidele politice ca purtatoare de cuvant a entitatilor sociale pe care le reprezinta.

Regionalizarea este o caracteristica a statelor unitare si presupune unitati administrativ teritoriale mai extinse decat departamentul (judetul). Regionalismul exprima o situatie geografica, politica administrativa, lingvistica a unui stat unitar. Modelul italian si francez sunt exemple de asamblare a unitatii statului cu regionalismul, starnind totusi disensiuni în interiorul componentelor.

Clivajul centru/periferie presupune o opozitie pe de o parte între centralisti, unitaristi sau nationalisti, iar pe de alta parte regionalisti, autonomisti sau federalisti. Centrul este reprezentat de Stat, care încearca acapararea mecanismelor de socializare a periferiilor, adica a populatiilor diferite (etnic, lingvistic sau religios) de centru. De aici rezulta partide nationale care sustin centrul (Statul, metropola) si partidele etnonationaliste sau regionaliste.

Partidele regionaliste sau partidele periferiilor cunosc mai multe etape în evolutia lor si sunt o consecinta a dezvoltarii statelor nationale în interiorul unor imperii multinationale precum cel Austro-Ungar sau Tarist. Regiunile militau pentru autonomia culturala a anumitor etnii. Odata cu deceniul al optulea al secolului XX, regionalismul va renaste în conditiile integrarii europene, cand se dezvolta si democratia consociativa.

Lipset si Rokkan[2] propun o schema de explicare sociologica a configuratiei sistemului de partide din perspectiva stabilitatii acestuia. Binecunoscuta teza a stabilitatii explica faptul ca sistemele de partide din Europa de Vest sunt caracterizate de continuitate, într-un grad ridicat. Cei doi autori argumenteaza ca schimbarile nu sunt o caracteristica a acestor sisteme de partide si ca reflecta aceeasi configuratie similara celei din 1920, cand sistemele politice din Europa de Vest s-au transformat în democratii. Explicatiile si celebra teorie a „înghetarii” sistemului de partide introdusa de Rokkan nu-si regaseste însa un corespondent în realitatea sistemica a partidelor din Europa Centrala si de Est, cel putin din punct de vedere al originii acestor organizatii.

În democratiile contemporane, schimbarea si stabilitatea politica sunt strans legate de evolutiile sistemelor de partide. Debutul deceniului al optulea aduce pentru cele mai democratice sisteme de partide patternuri stabile privind clivajele sociale precum cel de clasa, religios sau etnic.

Asa cum observa si Daniel Louis Seiler în lucrarea sa „Partidele politice din Europa”, aceasta paradigma trebuie modificata, deoarece deceniile de comunism se traduc în configuratia sistemului de partide prin reafirmarea unor ramasite anterioare comunismului, cat si prin conflicte aparute în urma dezmembrarii comuniste. Tot Seiler, în alta publicatie[3], considera ca în Romania, „datorita diversitatii sale culturale sistemul partizan este mult mai complicat si instabil.

JSRI • No.9 Winter 2004 p.97

Clivajul postcomunisti/democrati se intrsecteaza cu clivajul centru/periferie, caracteristic Transilvaniei, anterior socialismului real”. Modelul clasic de formare a partidelor include reprezentarea intereselor unui segment social specific, care poate fi definit în termenii clivajelor sociale. Teoria lui Rokkan este deseori invocata pentru a explica de ce prezenta unei minoritati etnice poate configura balanta politica nationala.

Conflictul etnic este un factor important care determina o anumita problematica economica si politica a natiunilor si regiunilor. Multi autori considera ca el poate conduce la instabilitate politica. Diferentele etnice si lingvistice sunt reprezentate de partide moderate sau extremiste cu largi revendicari autonomiste. Alberto Alesina, coordonatorul articolului „Fractionalization”[4], considera ca este util sa interpretam variabila etnica împreuna cu cea rasiala si lingvistica ca fiind explicative pentru dezvoltarea economica. Grupurile etnice pot fi plasate compact într-o zona geografica; ele pot fi regasite si dispersat, dar în general tendinta este catre omogenitate.

În principal, definirea partidelor etnice sau regionaliste vizeaza scopul urmarit si activitatea acestora. Ele reprezinta interese ale unei minoritati sau interese locale proeminente. Lieven de Winter cumuleaza doua caracteristici ale acestor partide în functie de solicitarile exprimate:

1) organizarea politica în interiorul sub-unitatilor teritoriale distincte;

2) reprezentarea unei categorii cu o identitate culturala distincta[5].

Acelasi autor clasifica sistemele de partide în functie de ponderea electorala a fiecarei componente – fie ea regionala, etnica sau nationala:

1) sisteme doar cu partide nationale, adica partidele organizate national primesc peste 95% din procentul electoral national;

2) sisteme cu partide nationale mai proeminente decat cele regionale. Este vorba despre o majoritate a voturilor obtinuta de partidele nationale peste 50% si pana la 95%;

3) sisteme de partide cu partide regionale proeminente si majoritare, acestea obtinand majoritatea de 50% din voturi si maxim 95%;

4) sisteme doar cu partide regionale, cand aceste depasesc 95% din voturile pentru întreaga natiune.

Caracteristicile programatice definitorii redau intentiile de reorganizare a structurilor de putere în interiorul sistemului politic, în favoarea unui grad puternic de autoguvernare a regiunii. Asadar, natura programatica a acestor partide revendica probleme de organizare administrativa prin împuternicirea colectivitatii respective si prin demobilizarea piramidei puterii existente în acel stat.

Daca partidele sau organizatiile minoritatilor au un statut clar acordat de Constitutie, sunt cateva elemente de ordin legal care în Romania blocheaza practic alcatuirea partidelor regionale sau locale. Legea nr. 14/2003 a partidelor politice în capitolul IV privind înregistrarea acestora impune la art. 19 paragraful 2, ca lista semnaturilor de sustinere pentru un partid politic „trebuie sa cuprinda cel putin

JSRI • No.9 Winter 2004 p.98

25.000 de membrii fondatori, domiciliati în cel putin 18 din judetele tarii si municipiul Bucuresti, dar nu mai putin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judete si municipiul Bucuresti”[6]. Prin aceasta conditie, partidele locale sau regionale sunt imposibil de organizat, în Romania neputand fi reprezentate alte interese decat cele nationale sau cele ale minoritatilor.

Daca urmarim cu atentie dinamica optiunilor electorale reflectate pe harta Romaniei, vom observa cu siguranta ca sunt zone compacte care determina optiunea pentru un anumit partid cel putin într-o legislatura. Ceea ce îi determina pe cetateni sa-si schimbe optiunile atat de vehement de la un partid la altul, indiferent de orientarea ideologica a acestuia reprezinta, pe un fond de nemultumire, esecul partidelor nationale de a reprezenta interese locale.

Grupurilor sociale locale nu le raman prea multe cai de a dezvolta o voce prin care sa solicite rezolvarea problemelor în interiorul fiecarei comunitati, locul în care ei se manifesta. Toate aceste prevederi legale care încalca principiul democratic al pluralismului politic, nu pot da o masura reala a dinamicii dezvoltarii economice si o reflectare a diversitatii culturale romanesti.

Nivelul de participare politica al cetatenilor este fara îndoiala afectat. Un numar mai mare de partide calificate, capabile sa surprinda interesele locale, ofera o cheie în rezolvarea problemelor acestor indivizi, furnizandu-le solutia influentarii deciziilor.

Dupa cum am amintit mai sus, în Romania clivajul centru/periferie, privit din unghiul minoritatilor etnice, poate fi regasit cu usurinta. Avem pe de o parte un centru omogen, iar pe de alta parte, la periferie, un segment care reclama identitatea culturala si forme de autonomie, reprezentat de Uniunea Democrata Maghiara din Romania. Se presupune ca acest clivaj a dat nastere a doua partide antagoniste, unul care apara interesul centrului si altul care apara interesul periferiei, iar existenta „partidului”[7] etnic explica aceasta situatie. Existenta unei „minoritati de sciziune” reprezinta un caz special în interiorul unei natiuni, în primul rand pentru ca favorizeaza un alt tip de comportament politic diferit de cel national majoritar. Specificul diviziunilor critice din cadrul sistemului social nu reprezinta un defect care duce la conflicte politice, ci descrie cel mai bine nevoia de asumare si recunoastere a acestor tendinte prin cooperare politica. Conflictul social primeste remedii mai putine printr-o competitie politica organizata în jurul confruntarii.

Partidele mici din Romania acumuleaza o pondere asemanatoare a votului în judete; chiar daca în mai multe circumscriptii proportia voturilor este mai mare sau mai mica decat media nationala înregistrata de partidul respectiv, sprijinul electoratului se dovedeste relativ omogen. Acelasi lucru se petrece si cu partidele nationale, daca acestea nu sufera esecuri electorale semnificative. Cu privire la acest aspect, harta optiunilor politice ramane una dinamica datorita rasturnarilor de situatii electorale generate de discreditari si reorientari fata de partidele politce.

Toate partidele politice, odata ce au obtinut reprezentare parlamentara, se confrunta cu o dilema politica data de aceasta oportunitate: respectiv, daca vor ramane în opozitie sau daca vor acorda sprijin

JSRI • No.9 Winter 2004 p.99

guvernarii.  Partidele regionale se confrunta însa cu mai multe constrangeri fata de partidele nationale mai mici. În general, aceste partide au un mesaj programatic radical, solicitand autonomie sau sînt partide etnice mai putin agreate.

Schitand rolul sistemic al acestor partide în cadrul legislativului în functie de numarul mandatelor, reprezentativitatea este contextul specific în baza caruia existenta lor este legitima. Vorbind despre caracteristica sistemica si relevanta guvernamentala, rareori le putem atribui un potential politic în vederea formarii coalitiilor, atata vreme cat celelalte partide relevante evita constant sa le introduca în vreo negociere pentru ocuparea pozitiilor în executiv. Fara îndoiala, mesajele si ideologiile radicale pe care se sustin trezesc sprijinul unei anumite parti a electoratului, dar în general acesta este destul de mult concentrat în zone de conflict social. Un exemplu în acest sens este redat de Partidul Romania Mare, al carui succes electoral se datoreaza în mare parte alegatorilor nemultumiti de fosta putere. Ponderea cea mai mare a acestui partid este înregistrata în judete cu dificultati în comunicarea inter-etnica, adica în judete în care populatia romana resimte amenintari venite din partea maghiarilor. Judetele sunt din Transilvania, Crisana si Maramures, iar în cadrul unor localiatati ale acestor judete, PRM a jucat chiar un rol de partid etnic[8].

Acolo unde sistemul politic permite o guvernare locala, este foarte probabil sa întalnim partide regionale. Daca la nivel national nu exista un partid majoritar, sau daca sistemul de partide este fragmentat iar guvernul va trebui alcatuit dintr-o coalitie, se pune problema cooptarii partidelor etno-regionaliste pentru motive care vizeaza în general detinerea unei majoritati parlamentare.

În Belgia toate partidele politice sunt regionale. Diferentele ideologice sunt uneori semnificative între membri coalitiei guvernamentale constituita de fiecare data între bratul francofon si cel flamand al familiilor politice liberale, socialiste si/sau crestin-democrate (în 1999 alaturi de liberalii si socialistii reprezentantii celor doua comunitati, au intrat în coalitia guvernamentala cele doua partide ale Verzilor, Agalev si Ecolo). În general coalitiile belgiene sunt formate din patru partide, cîte doua pentru fiecare comunitate, dar pot intra si sase partide daca votul este foarte fragmentat si se obtine cu greu o majoritate confortabila.

În fiecare natiune din Vestul Europei exista o clara reprezentare a pozitiilor pe care partidele politice le ocupa în functie de problemele socio-economice care au constituit structura initiala a sistemului si a competitiei partizane. Cele mai multe partide politice sunt înca organizate în jurul clasicelor clivaje religioase sau de clasa.

Clivajul centru/periferie este vizibil astazi în Germania datorita orientarilor politice ale regiunilor precum Bavaria, al carui CSU functioneaza în realitate ca un partid regional, dar nu în afara aliantei nationale traditionale cu CDU.

În Germania identitatea regionala exista si este mentinuta, dar o gasim încorporata în cea nationala care este reprezentata de sistemul politic. Desi federalismul influenteaza sistemul de partide, în Germania aceasta situatie nu implica afirmarea unor partide nationale slabe, ci din contra exista partide

JSRI • No.9 Winter 2004 p.100

de tip catch-all descentralizate, iar politicienii acorda atentie problemelor locale si nationale. CSU se identifica cu valorile crestine si are usile deschise pentru orice cetatean al Uniunii Europene care doreste sa devina membru, indiferent de nationalitate.

PDS, fostul partid comunist din Germania de Est, a ramas în buna masura un aparator al acestei zone. Partidul revendica practici ale socialismului si este sprijit de populatia estica dar mai ales de Berlinul de Est, unde si obtine în 2002 doar doua mandate în Bundestag, fara însa a reusi, cum se întampla în 1998, sa depaseasca pargul electoral. Ceea ce îi confera acestui partid un statut regionalist, desi în fapt participa pe liste electorale în toata Germania, este ca scorul sau nu depaseste 1% în Vest, în timp ce în fosta RDG obtine 6,9%.

Cea mai importanta organizatie a minoritatilor din Romania este UDMR, care a reusit de fiecare data sa depaseasca pragul electoral pentru partide politice. Desi nu este un partid politic propriu-zis, Legea electorala nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputatilor si Senatului, prevede la art. 4, alin. 2 ca „Organizatiile cetatenilor apartinand minoritatilor nationale care participa în alegeri sunt echivalente juridic, în ceea ce priveste operatiunile electorale, cu partidele politice”. În toate alegerile legislative începand din 1990, UDMR a castigat aproximativ 40 de locuri în ambele camere[9].

Ca masura a protejarii si promovarii intereselor minoritatilor, Legea electorala 68/1992 art. 4 si art. 59 alin. 2, prevede, pentru minoritatile care nu au reusit sa depaseasca pragul electoral si deci, sa nu obtina nici un mandat reprezentativ, un loc de deputat. Partidele etnice care au intrat în Parlament în conformitate cu prevederile legale, detineau 11 locuri[10] dupa 1990 (prin armeni, bulgari, cehi/slovaci, germani, greci, lipoveni, polonezi, rromi, sarbi, ucrainieni si turci), 13 doi ani mai tarziu, (se adauga minoritatea italienilor si tatarilor), 15 mandate dupa 1996 (adaugîndu-se înca doua minoritati, a albanezilor si evreilor) si 18 minoritati la ultimele alegeri (idem, plus croatii, rutenii si macedonenii).

Aceste prevederi legale sunt destul de discutabile pentru ca, pe de o parte, indiferent de coeficientul electoral înregistrat în circumscriptii, aceste partide etnice - desi legislatorul le considera nu minoritati etnice ci minoritati nationale – reusesc trimiterea unui deputat în Camera, iar pe de alta parte, plecand de la o observatie a lui Filon Morar[11], avem de-a face din punct de vedere cantitativ cu doua cazuri de legitimitate legala, una a deputatului minoritatii care porneste de la o norma de reprezentare mult inferioara (5% din nr. mediu de voturi valabil exprimate pe tara pentru alegerea unui deputat[12]) deputatului a carei norma de reprezentare este de 70.000 de cetateni. Însa cea mai larga minoritate, cea a maghiarilor, nu se confrunta cu aceasta situatie pentru ca reprezentantul lor politic UDMR se bazeaza pe o puternica sustinere în zona Transilvaniei, reusind chiar detinerea monopolului în circumscriptia Harghita, unde ocupa toate cele 4 locuri de deputati si senatori. Numarul voturilor si distributia geografica demonstreaza ca aproximativ toti maghiarii sprijina UDMR în alegerile parlamentare. Spre deosebire de alte partide etnice, UDMR este o grupare care a înregistrat succese si la

JSRI • No.9 Winter 2004 p.101

alegerile locale. Putem considera UDMR un adevarat partid/organizatie politica etnica.

Trebuie evidentiat ca acestea nu sunt clivaje sociale pentru ca reprezinta problematici care pot fi cu usurinta abandonate de cetateni sau partide. Mai multe problematici pot fi asumate de un singur partid, ca dovada a existentei unui numar restrans de partide. Taagepera si Shugart observa ca, cu cat sunt mai multe dimensiuni ale problematicilor, cu atat se vor naste mai multe partide. Oricum, daca sistemul electoral intervine, poate pastra numarul de partide scazut si printr-un efect invers va reduce numarul de problematici separate. Un partid poate deveni reprezentantul unei dimensiuni economice de stanga, al unei minoritati etnice si al intereselor rurale, în timp ce al doilea partid va deveni reprezentantul viziunii politice de dreapta, al unei majoritati etnice si al intereselor urbane. Intensitatea acestor problematici, la prima vedere contradictorii, se poate diminua, sustin autorii: „De aceea, anumite dimensiuni problematice se pot topi în una singura datorita efectelor sistemului electoral” [13].

Momentul aparitiei acestor problematici nu este neaparat anterior existentei partidului în al caror program au fost incluse. În timp ce aparitia clivajelor sociale este legata de factori istorici, economici sau culturali fara ca existenta lor sa fie diminuata sau amplificata de sistemele electorale, exista o corespondenta între sistemele electorale si numarul dimensiunilor problematicii partizane, precum exista si fata de sistemele de partide.

Taagepera si Shugart mentioneaza ca dezacordul asupra intensitatii acestora se refera la opinii si judecati[14]:„ even the nature of dimensions is agreed on, the intensity of disagreement is a matter of judgement and no operational measurement is possible as yet.”

Arend Lijphart[15] identifica 7 dimensiuni ale problematicii partizane; socio-economica, religioasa, cultural-etnica, urban-rural, sustinerea regimului, politica externa si cea postmaterialista. Autorul afirma ca, desi numarul dimensiunilor poate sa varieze de la 0 la 7, „relatia reala este numai de la 3,5 la 0,5”. De fapt analiza sa se refera numai la partide „relevante” cu potential de coalitie sau santaj.

Dificultatea aprecierii acestor dimensiuni apare în sistemele de partid fragmentate. De exemplu, în 1996, Belgia are o coalitie guvernamentala formata din 6 partide, si 8 partide relevante. Tinand cont ca cele 8 partide sunt de fapt 4 familii de partide pentru ambele comunitati lingvistice, numarul dimensiunilor problematicii conflictului partizan va fi: N-1= 3 dimensiuni.

În Germania, un sistem de partide cu doua partide cu potential de coalitie si doua partide balanta cu potential de santaj (fiecare jumatate de partid), va configura, prin acelasi mecanism de calcul, 2 dimensiuni tematice.

În Romania în 1996, dimensiunile tematice ar putea fi în numar de trei ca dovada a existentei a 4 partide relevante. În 2000, daca consideram PDSR, PRM, PD, PNL si UDMR partide parlamentare, dintre acestea relevante sunt aproximativ 3, iar numarul dimensiunilor problematice egal cu 2.

JSRI • No.9 Winter 2004 p.102

Ceea ce doresc în acesta parte a studiului, este sa dezvolt o metoda de calcul a dimensiunilor care privesc problematicile regionale. Acestea pot fi multidimensionale, adica vor privi nu doar doua capete ale unei axe, ci vor combina în aspectul teritorial mai multe caracteristici ale dimensiunilor, însa concentrate geografic, precum dimensiunea socio-economica, culturala sau rural-urban în functie de optiunile electoratului si configuratia sistemului de partide.

În principal acolo unde dimensiunea va fi putin proeminenta, valoarea acesteia va fi de 0,5, apropiata de „scorul mediu” acordat de Lijphart, iar unde problematicile teritoriale vor fi foarte accentuate, vor primi o valoare apropiata de 4, acolo unde si numarul de partide este mare.

Numarul dimensiunilor din tabelul de mai jos nu au fost întocmite în baza numarului de voturi obtinute de partidele politice, pentru ca datorita unui numar mai mare de actori politici implicati numarul dimensiunilor ar fi fost si el apropiat de aceste valori. Formula consacrata explicitata de autorii amintiti se refera la numarul partielor relevante.

Voi propune o formula, pe care o consider utila în aproximarea numarului de problematici care tin de conflictele si interesele regionale în functie pe valoarea N (numarului efectiv de partide). Voi arata ca ponderea tematicilor regionale este similara cu gradul de nationalizare al sistemelor de partide.

Datorita faptului ca studiul se bazeaza ca metoda operationala pe identificarea gradului de nationalizare pe indicele Gini, care masoara dispersia sau concentrarea teritoriala a voturilor pentru un partide, iar valoarea SNSP [16] (scorul nationalizarii sistemului de partide) se bazeaza pe acest indicator, voi reda urmatoarea relatie:

Dr = 1 – SNSP * I, voi considera Dr dimensiunea regionala, unde SNSP este scorul nationalizarii sistemelor de partide, iar I este dimensiunea tuturor problematicilor partizane.

I - „issue dimension”,  potrivit mai multor autori precum, Rein Taagepera si Mathew Soberg Shugart[17] sau Arend Lijphart[18] se poate stabili astfel, I = N - 1, unde N este numarul efectiv de partide.

JSRI • No.9 Winter 2004 p.103

Aceasta formula reda, ca produs între nationalizarea sistemului de partide si a numarului partidelor, urmatoarele aspecte:

1.surprinde scaderea sau cresterea numarului de partide de la o alegere la alta, ca rezultat al reducerii problematicilor;

2.surprinde reducerea dimensiunii problematice acolo unde este cazul, ramanand perfect explicabila prin schimbarile din interiorul sistemului de partide;

3.explica intensitatea si rolul pe care problematicile teritoriale îl ocupa în peocuparile alegatorilor;

4.este un indicator al tipului de pattern competitional;

5.explica diferentele dintre partide. 

Dispersia voturilor asa cum apare în analizele precedente pentru cele trei state difera cel putin de

JSRI • No.9 Winter 2004 p.104

la o zona la alta. Ceea ce îi îndeamna pe alegatori sa voteze diferit constituie o suita de preferinte care tin în principal de specificul cultural sau economic. Daca partidele sunt nationalizate, atunci înseamna ca nu exista foarte mari diferente între orientarile electorale, proportia voturilor în regiuni ramanand asemanatoare cu media nationala obtinuta de acelasi partid. Logica inversa, atunci cand avem partide slab nationalizate voturile sunt dispersate, ilustreaza existenta unor problematici care tin de acest context.

Problematicile regionale pot fi în general privite ca o suma a dimensiunilor etnico-culturale, a intereselor separate într-o regiune, sau a celei între rural-urban.

Indicatorul Dr, va masura dimensiunea problematicilor care reflecta realitati sociale diferite, concentrate regional, dupa cum am apreciat si gradul de nationalizare scazut al unui sistem de partide. „Dimensiunile medii” regasite în analiza apar atunci cand proeminenta acestor problematici teritoriale este relativ scazuta si în stransa legatura cu un grad ridicat de nationalizare, precum în Germania.

Tabelul 1. Dimensiunile problematicilor regionale

STATUL	1 -  SNSP	Numarul  de partide relevante	Dimensiunile problematicilor conflictului partizan  I = N-1	Dimensiunile problematicilor regionale
Belgia – 1999	0,61	4	3	1,83
Belgia – 2003	0,60	4	3	1,80
Germania – 1998	0,27	3	2	0,54
Germania – 2002	0,22	3	2	0,44
Romania – 1996	0,42	4	3	1,26
Romania – 2000	0,39	3,3	2,3	0,89

JSRI • No.9 Winter 2004 p.105

În Belgia putem afirma ca mai mult de jumatate din numarul problematicilor se refera la dimensiunea regionala, exprimata foarte clar de antagonismul dintre vorbitorii de flamanda si cei francofoni si însemnand aproximativ 60% din totalul tematicilor partizane în 1999.  O valoare care depaseste scorul 1 si ajunge în jurul valorii 2 conduce catre observarea dimensiunii regionale ca fiind una foarte accentuata. De fapt, ponderea acestei dimensiuni din numarul total de dimensiuni problematice este valoarea scorului nationalizarii sistemelor de partide.

Belgia are, în anul 2003, un numar al problematicilor regionale similar cu cel din alegerile precedente. Acestea raman nemodificate, desi fata de anul precedent numarul partidelor se reduce datorita aliantelor preelectorale.

În Germania dimensiunea problematicii teritoriale ramane la un nivel scazut, de 0,54, scazand catre 0,44, patru ani mai tarziu. Ceea ce face ca aceasta dimensiune sa se reduca de la o alegere la cealalta este performanta scazuta a Partidului Socialist Democratic, cu rezultate concentrate în zona estica a Germaniei. Ponderea dimensiunii (scorul nationalizarii), în viata partidista a Germaniei este de 27%, respectiv 22% în anul 2002. Principalul actor al acestei relatii este CSU, partid bavarez, care participa electoral doar în acest Land.

În Romania dimensiunile sunt de 1,26  în 1996 si de 0,89 în anul 2000, rezultate din configuratia sistemului de partide. Diferentele dintre aceste dimensiuni sunt realizate datorita concentrarii votului pentru UDMR în Transilvania, unde exista zone compacte de dominatie pentru aceasta organizatie si datorita preponderentei CDR în mediul urban cu 7,5% mai mult decat în mediul rural dar si prin reducerea decalajului urban-rural al PDSR cu 4 %[19].

Pentru anul 2004[20], pot fi anticipate pentru Romania configuratii asemanatoare ale problematicii regionale, adica aceasta va putea fi regasita tot în jurul valorii de 1, respectiv o dimensiune al carei scor ridicat indica existenta aceluiasi tip de tensiuni si deci, o tendinta a alegatorilor catre o nevoie clara de regionalizare.

Am argumentat ca dimensiunile problematice ale conflictului partizan sunt dependente de caracteristicile locale si pot fi masurate ca problematici regionale. Aceasta variabila este relationata în functie de nivelul de nationalizare al sistemului de partide precum si de numarul componentelor aceluiasi sistem. Legatura dintre partide si comportament este evident o cale de perpetuare a diferentelor regionale, pentru ca aceste conditii specifice conduc spre o adaptare diferita a sistemului de partide atata timp cat interesele regionale sunt diferite de interesele majoritatii. Exista o influenta directa între omogenitatea votului si numarul partidelor, purtatoarele acestor interese.

Concluziile acestui studiu apreciaza necesitatea structurarii coerente a influentelor regionale în Romania venite în primul rand din zona Transilvaniei si aprecierea corecta a dimensiunii problematice regionale. Faptul ca exista un spatiu politic larg ocupat doar de partidele nationale, acolo unde nevoile de conducere regionala sunt

JSRI • No.9 Winter 2004 p.106

evidentiate prin investigatii stiintifice, produce un model al adversitatii si nicidecum unul al cooperarii si tolerantei. Mult mai clar stau lucrurile în democratiile consolidate, datorita, e drept si formei federale de guvernare, pentru ca tensiunile etnice reprezinta o procupare în primul rand normativa.

Bibliografie:

ALDEA Andra si altii, Sondaje de opinie, Ed. Paideia, Bucuresti, 2001;

ALESINA Alberto, „Fractionalization”, Journal of Economic Growth, 8, 2003, pp.155-194;

DE WAELE Jean Michel, Partide politice si democratie în Europa centrala si de est, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2003;

DE WINTER Lieven, The Impact of European Integration of Ethnoregionalist Parties, Institut de Ciències Politiques i Socials, WP núm. 195, Barcelona, 2001;

DOGAN Matei, PELASSY Dominique, Cum sa comparam natiunile, Ed. Alternative, Bucuresti, 1993;

JONES Mark P., MAINWARING Scott,  „The Nationalization of Parties and Party Systems. An Empirical Measure and Application to the Americas”. Party Politics Vol. 9, No.2;

KITSCHELT Herbert, The Logic of Party Formation: Ecological Politics in Belgium and West Germany, Ithaca: Cornell University Press, 1989;

KITSCHELT Herbert, The Transformation of European Social Democracy, Cambridge University Press, 1994;

LAZAROIU Sebastian, „Dinamica regionala a optiunilor politice 1996-2000”, Sociologie Romaneasca, 2000, Nr. 1, pp. 87-104, Centrul de Sociologie Urbana si Regionala ;

LIJPHART Arendt, Democratia în societatile plurale, Ed. Polirom, Iasi, 2002;

LIJPHART Arendt Modele ale democratiei. Forme de guvernare si functionare în treizeci si sase de democratii, Ed. Polirom, Iasi, 2000;

LIPSET  Seymour Martin, ROKKAN Stein, Cleavage Structure, Party Systems, and Voter Alignments. În Peter Mair (ed.). The West European Party System. Oxford, University Press, 1990;

MAIR Peter, West European Party System. Oxford University Press, 1990;

MORAR Filon, Democratia Privilegiilor. Alegerile alesilor în Romania. Ed. Paideia, Bucuresti, 2001;

RADU Alexandru, Partidele politice romanesti 1999. Ed. Paideia, Bucuresti, 2003;

SEILER Daniel Louis, Partidele politice din Europa, Ed. Institutul European, Bucuresti, 1999 ;

STOICA Stan, Dictionarul Partidelor Politice din Romania 1989-2000, Ed. Meronia, Bucuresti, 2001;

TAAGEPERA Rein & Mathew Soberg SHUGART, Seats and Votes. The Effects and Determinants of Electoral Systems, Yale University Press, 1989;

JSRI • No.9 Winter 2004 p.107

Note: