Înca de la titlu, lucrarea lui Istvan Kiraly ne introduce într-o abordare originala a raportului care poate exista între patru termeni definitorii pentru structura volumului: moarte, murire, metafizica si filosofie aplicata. Cu alte cuvinte: în ce masura moartea, murirea, metafizica si filosofia aplicata pot fi cuprinse într-un spatiu al discutiei în care acestea sa se îmbine, si care ar putea fi raportul acestor cuvinte sau concepte în acest spatiu al discutiei filosofice.

Axîndu-se pe acesti patru termeni, punctul de pornire al lucrarii este problema mortii, întrucît ea nu este de fapt o chestiune vesnica si imuabila ci, dimpotriva, apare în mod necesar si organic o data cu nasterea si maturizarea fiecarei generatii. Tratarea problemei mortii nu mai trebuie privita din perspectiva ei într-un inventar tematic al istoriei filosofiei, ci tocmai pornind de la faptul ca noi insine suntem expusi mortii. Sau, asa dupa cum Voltaire vorbea despre experienta al carui continut real nu este faptul de a muri ci mai ales certitudinea ca trebuie  sa murim. În acest context apare strînsa legatura între moarte si murire. Murirea (experienta efectiva a mortii) nu înseamna diferitele feluri ale codificarii ei istorice, culturale, simbolice, sociale, antropologice – ci tocmai fenomenul experimentat al mortii.

Abordarea problemei mortii ca murire din perspectiva filosofiei aplicate este conturata sub un aspect diferit, întrucît filosofia aplicata nu mai apare ca o ramura sau disciplina filosofica recenta sau ca o "moda a filosofiei contemporane", ci mai degraba ca o ipostaza actuala a filosofiei insasi. Autorul nuanteaza acest aspect al filosofiei aplicate in lucrarea "Fenomenologia existentiala a secretului" (ed. Paralele 45, Pitesti, 2001, colectia "Cartea de filosofie), lucrarea de fata venind, într-un fel, în continuarea proiectului început privitor la filosofia aplicata.

Structura volumului nu este pe capitole ci pe ochiri pentru ca, asa dupa cum sustine autorul, prin ele vederea trebuie mai întîi degajata, dar si readunata si refocalizata apoi, intentia de baza a cartii fiind aceea de a întelege faptul ca tematizarea filosofico-aplicata a mortii trebuie privita ca reîncercarea de a asuma si a raspunde la o sfidare ce ne încearca de fiecare data în mod cu totul existential.

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 172

Realizata  asadar prin ochiri sau atingeri directe a problemei mortii si a experientei acesteia, lucrarea se fundamenteaza pe o metafizica a mortii, în momentul în care meditam asupra asupra problemei mortii ca urmare a faptului ca moartea este un eveniment si un proces natural (adica o realitate fizica). Pentru a aborda problema mortii dintr-o perspectiva metafizica, autorul traseaza o schita istorica a termenului de metafizica, arătînd ca "termenul de metafizica este pentru filosofie mai degraba o dificultate, o problema. Metafizica generala (ontologia ca sinonim al ei) trateaza proprietatile comune ale fiintarilor indiferent daca sunt de natura materiala sau spirituala". Autorul accentueaza asupra aceluiasi raport de sinonimie si în problema mortii, care astazi a devenit un subiect tabu datorita mentalitatii si comportamentului de consumator al omului concentrat pe satisfacerea si producerea nevoilor sale si care nu accepta cu usurinta sa fie tulburat de evenimentul si gîndul sumbru al mortii. Moartea devine astfel o problema filosofica intrucît filosofia este singurul domeniu prin si in care noi ne putem confrunta autentic si propriu-zis cu problematica mortii noastre intr-o modalitate care ne trimite si se deschide totodata si catre problematizarea si asumarea dificultatilor sale existentiale. Nu întîmplatoare este expresia lui Schopenhauer: "Daca n-ar exista moarte omul nu ar prea filosofa" care este chiar moto-ul lucrarii, iar problematizarea mortii si a muririi este cu atît mai mult o sarcina a filosofiei intrucît consolarea nu face parte din atributiile ei.

Moartea reprezinta in sine problema centrala a vietii iar omul poate gasi certitudini in legatura cu caracteristicile sale existentiale fundamentale si cu existenta sa numai prin filosofie.

Pentru a atinge in intregime problema mortii trebuie sa privim lucrurile si din perspectiva mortii celuilalt, experientele legate de moarte fiind astfel legate de o dubla orientare. În primul rînd o recunoastem si o experimentam pe de o parte ca fiind moartea celuilalt, moartea aproapelui iar pe de alta parte ea este viitorul imanent al vietii noastre de a sti ceva anume despre ceea ce înseamna a muri, adica murirea pentru muribund iar pentru acesta, pentru a experimenta moartea nu înseamna altceva decat a muri efectiv. Murirea nu se afla dincolo de experienta posibila ci se afla tocmai la limitele acestei experiente. În linii mari, autorul vorbeste despre experienta muririi din perspectiva perceperii ei de catre celalalt si totodata despre imposibilitatea întelegerii efective a mortii celuilalt tocmai prin neparticipare. Cu alte cuvinte, murirea este unica si necunoscuta noua celor vii, dar este traita numai de persoana care va muri.

Fiind unica si necunoscuta celor vii, adica o experienta din care lipseste comunicabilitatea, nu putem considera ca, cei care au fost readusi la viata din experienta mortii clinice, au trecut prin acea experienta a muririi, pentru om problema mortii fiind de fapt problema vietii lui. Raportul nostru  cu moartea este definit efectiv si de faptul ca propria noastra viata tot ne-ar confrunta cu propria noastra moarte chiar daca nu am cunoaste empiric moartea

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 173

celuilalt (Max Scheler) iar noi putem medita despre viata doar fiind in viata, dar numai in interiorul mortalitatii mele, ceea ce reprezinta de fapt frica de moarte.

Pentru a surprinde mai bine ideile referitoare la moarte de-a lungul istoriei filosofiei, autorul face o scurta trecere in revista a acestora, începînd de la Socrate, axîndu-se asupra eforturilor filosofiei si a religiilor de a elibera oamenii de frica de moarte cît si acela de a-i învata arta de a muri sau nu-muri. Aminteste astfel despre Platon, Epicur, Seneca, Lucretius, Fuerbach, Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche oprindu-se mai mult asupra problemei mortii din perspectiva fenomenologica - Heidegger si Scheler.

Privind astfel în ansamblu ideile referitoare la moarte de-a lungul istoriei, putem vorbi de faptul ca ideea si esenta mortii este în fond independenta de orice experienta exterioara si ca ea trebuie conceputa mai degraba ca apartinînd esentei vietii si structurii ei ca atare. Putem privi viata ca fiind trairea directiei mortii, iar fenomenologic acest lucru poate fi surprins tocmai prin descrierea îmbatrînirii si a batrînetii. Altfel spus, moartea este un fenomen a priori si cert, un act prezent al vietii, putîndu-se vorbi despre un fenomen  absolut al mortii care este prezent din momentul în care ne nastem si în toate etapele vietii pe care le parcurgem.

Se prezinta pe larg problematica mortii din perspectiva heideggeriana pentru care fiinta omului, fiinta Dasein-ului este definita tocmai ca fiinta în- spre si întru moarte (Sein zum Tode) continuînd apoi cu obiectiile ridicate de Levinas referitoare la Heidegger.

O alta problema ridicata de autor este responsabilitatea etica, adica abordarea problemelor fostitatii si a nimicirii cuprinse în ideile despre moarte, deoarece ne arata o posibilitate legata atît de moarte cît si de trecerea in genere, ajungînd astfel la concluzia ca nu putem vorbi de faptul ca moartea în sine reprezinta în mod direct nimicire. Ca dovada stau generatiile care traiesc în mortalitatea lor proprie bazîndu-si fiinta exact pe lucrarile generatiilor deja disparute.

Nu lipsita de sens si importanta pentru întreaga lucrare este abordarea problemei libertatii, autorul facînd o paralela indisolubila între libertate si moarte: "fara libertate nici moartea, moartea umana si nici devenirea de a fi muritor nu este posibila". Referindu-se la biologie se aminteste în paginile cartii ca intentia principala  a biologiei este aceea de a atinge moartea în surprinderea vietii, aratînd astfel ca moartea, murirea fiintelor vii, chiar si în cazul mortii rapide este un proces: procesul muririi, chiar daca nu a reusit sa interiorizeze pe deplin moartea vietii. Totodata, atinge problema clipei mortii iar apoi certitudinea existentei ei.

În ultima parte (dupa ce a conturat facticitatea metafizica a mortii ca murire fixînd-o în orizonturile co-originare ale sum-ului cartezian si ale libertatii) ridica problema reflectiilor asupra întrebarilor: cînd vom muri? si cum anume vom muri? Este abordata si problema sinuciderii observîndu-se ca, de fapt, omul

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 174

nu decide asupra propriei sale morti ci doar asupra cînd-ului si cum-ului ei, devenind astfel muritor inautentic, anormal, tocmai facîndu-se pe el mort. Aici intervine si diferenta dintre sinucidere si gîndul mortii de care s-a vorbit pe parcursul lucrarii. Nu lipsita de importanta este problema mortii din perspectiva hermeneutica pornind de la Gadamer care sustine ca "sarcina hermeneutica în raport cu tematica mortii este de a recunoaste ceea ce este cunoscut" adica de a recunoaste ceea ce se afla ascuns în ceea ce stim si întelegem.

În încheiere, autorul contureaza relatiile dintre medicalizarea mortii ca fuga traditionala de moarte, cît si ca o conditie a atitudinii metafizice. "Metafizica nadajduieste sa nege si sa învinga moartea prin ne-murire iar medicina sa învinga moartea ca maladie dusmanoasa ca trebuie transgresata si eliminata prin tratamentul ei".

În ansamblu, lucrarea propusa de Istvan Kiraly surprinde prin originalitatea abordarii problemei mortii din perspectiva filosofiei aplicate si punctele de intîlnire ale acesteia cu metafizica, sustinînd necesitatea confruntarii cu factitatea si caracterul specific de factum al mortii. Factum-ul metafizic este tocmai depasirea conceptului mortii si atingerea termenului categorial ei, iar specificitatea factuala a mortii este aceea ca, desi o cunoastem, noi nu o putem totusi gîndi niciodata în mod actual.

JSRI • No.4 /Spring 2003 p. 175

JSRI • No. 4/Spring 2003