Vianu Muresan
Key words: |
Associate Professor, Ph.D., |
„Între" arhiva si diagrama
sau cunoasterea ca practica a puterii
„Between" Archive and Diagram or the Knowledge as Practice of Power
| previous |
Abstract: Taking into consideration the concepts of „knowledge" and „power", whose correlation authored the very idea of modernity, this study on Foucault traces their evolution through two cultural patterns: the archive and the diagram. A world picture can be constructed only by making appeal to the archives of knowledge. In every historical moment the structure and the quality of the archive actuate the initiatives of power, that is, the play of forces between actors, institutions, centres of decision in society, and between agents and patients. The play of these forces, ever reshaping, allows the temporary drawing of the power diagram. It is in the precarious balance realized by a diagram that the social play happens, which, by reverting to its archive sources, transforms the cycle of knowledge. As a central idea, it can be asserted that it is between knowledge and power, between archive and diagram and that it is according to the actual schemes of their correlation that the evolutionary curve of a human world is decided. Oricat de arbitrar, un decupaj în formatiunea culturala numita „foucault" este necesar pentru a prinde contur fragmentul de realitate despre care vom spune ca ne este referinta. Decupajul se va numi „exercitiul de constituire reciproca a formatiunilor cunoastere si putere" si vom angaja apoi în jurul lui ceva ce-i ramane în afara, adica gandirea noastra, pentru a forta dinamica unor plieri pe care sa le putem indica prin intermediul dicibilului. Astfel vom vorbi nu despre un autor, nu despre o opera, nu despre o idee, ci despre o sectiune arbitrara, practicata vizavi de formatiunea de texte eliberata spre noi prin limba de un autor caruia nu-i intuim figura, de o intentie pe care n-avem libertatea de a o licita. Ambitiile ca atare ale operatiunii noastre nu merg dincolo de configurarea pentru uz personal a unei schite de inteligibilitate între ale carei linii, grafice si unghiuri sa poata pluti în voie forta invizibila a unei gandiri necuprinse, cea atribuita dupa toate semnele unui ganditor pe nume Foucault. Dincolo de aceasta angajare în joc cu elementele unei formatiuni culturale, JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 150 nu credem ca este legitim a substitui vocea autorului, caracteristicile epocii, intentionalitatea limbii. Nu putem spune nimic mai bine decat a fost spus, nu putem misca într-o directie careia sa-i fie propriu suflul unei gandiri. Putem, în schimb, sa producem diferente care sa pluteasca pe liniile de forta trasate de spusele unui autor, si o data cu ele sa prinda contur anume diagrame ale întalnirii, anume strategii în care tatonarea, interesul, dialogul, chestionarea, care nu sunt niciodata interpretare sau enuntare de adevar despre …, sa nu lase în urma, totusi, doar insule de strainatate. Cu toate acestea, strainatatea unui alt mod de a spune ceva nu va putea fi redusa, nu se va risipi; ba, mai mult, ea chiar va trebui ocrotita, pentru ca un profil de gandire sa se coaca la lumina rece si banuitoare a privirilor noastre. Lumea vizibilului si a dicibilului Lumina si limba Ca prima ancora lansata pe teritoriul înca necunoscut al lui Foucault, vom spune ca noi asociem aproape natural conditia de realitate cu conditia de cunoscut. Cunoscutul, aproapele, propriul ni se ofera sub cele doua tipuri de formalizare, vizibil si dicibil, carora le corespund în ordine ontica stratul luminii si cel al limbii. Într-o ignoranta initiala fata de orice adevar, noi nu avem la îndemana, abandonati asemenea unor nebuni pe barca fara vasle a propriei gandiri interioritate circumstantiala a unei exterioritati subversive , pentru a ne tese o lume, decat tabloul viu, semidefinit si partial vizibil al lucrurilor, de-o parte, si reactia învatata a propriilor cuvinte, de cealalta. Sec spus, ne tesem prima lume, cunoasterea, la intersectia cuvintelor si a lucrurilor, fara a face vreodata ca între ele sa se instaureze un raport de interioritate. Ele ramane disjuncte, lucruri mute stralucind în lumina-fiinta si cuvinte oarbe vociferand în fiinta-limba. Denuntand sistematic naivitatea principiului adecvatiei, niciodata nu se va pune problema suprapunerii enunturilor, a propozitiilor limbii peste evidenta realitatii lucrului; adecvatia intelectuala este o teza scolastica inoperabila. De la tabloul lumii la sinteza discursului nu exista un principiu de convertibilitate care sa salveze o esenta comuna, „esenta" ea însasi pusa sub semnul îndoielii. Tabloul vizibilului exprima o ordine indicibila, în vreme ce limbajul enunta calitati invizibile. Pentru Foucault, ceea ce se spune în limba si ceea ce se vede în tabloul lucrurilor constituie forme situate în raporturi radicale de exterioritate. Limba nu face lucrurile vizibile si, cu toate astea, într-o oarecare masura ceea ce se spune, dicibilul, enuntabilul, rostitul unei epoci afecteaza experienta pozitiva a vizibilitatii (bunaoara discursul despre o boala face, prin indicarea simptomelor, ca bolnavii sa devina vizibili). Desi conditii a priori, vizibilul si dicibilul sunt limitate, mobile, coerente cu formatiunile istorice în care se manifesta. Nu tot ceea ce este de vazut se poate vedea oricand cum nu tot ceea ce este de zis se poate zice oricand, ci fiecare formatiune istorica face lucrurile vizibile în anumite conditii, dupa cum lasa sa fie spuse numai anumite enunturi. E adevarat ca vizibilul si dicibilul subîntind campul de cunoastere al unei epoci, dar si ca schimbarea formatiunii istorice, prin jocul tensionat dintre fortele neintegrate si tendintele integratoare ale cunoasterii, produce modificari în ambele directii, în sensul ca se vede si altceva, se poate spune si altceva. Gandite prin raportare la o schema kantiana, raportul vizibil-dicibil înfatiseaza unul asemanator în relatia receptivitate-spontaneitate. Vizibilul se lasa în JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 151 seama unei receptivitati în timp ce dicibilul, enuntabilul deriva dintr-o spontaneitate a cunoscatorului. Receptivitatea este a Luminii, în care orice vizibil se vede, spontaneitatea este a Limbii, în care orice dicibil, orice enuntabil este formulat. Receptivitatea nu este pasivitate, caci vizibilul este atat expunere a lucrului în lumina cat si actiune a privirii asupra lui. În relatie cu dezvaluirea vizibilului, niciodata completa, de unde urmeaza sa se produca determinarea obiectelor, limba, enunturile, manifesta un rol determinant, devin cauze formale. Cu toate ca ele nu spun decat ceea ce este enuntabil, enunturile fac totusi ca vizibilul sa devina mai vizibil, îl determina în mod infinit. Si unul si celalalt, vizibil si dicibil, sunt forme de fixare a unor formatiuni de exterioritate, forma a continutului vizibilul si forma a expresiei dicibilul. Obiectele la care se refera enuntul si vederea sunt natural diferite si ireductibile, între ele nu exista nici izomorfism, nici conformitate. Formarea, constituirea si modificarea în planul cunoasterii nu face decat sa produca locuri de sens, ivite din afectarea continua, schimbatoare, a ordinii vizibilului cu cea a dicibilului. Se produce cunoastere prin acea functie-loc care este subiectul, unde ceea ce se vede si ceea ce se spune genereaza straturi de sens. Vizibilul ofera privirii ceva în primul rand de vazut, forma a luminii, însa non-inteligibilitatea actului vederii afecteaza subiectul în maniera producerii de interogatii. Niciodata un vizibil nu e complet, de aceea restul lui ramane pretext pentru productii verbale. Se vede suprafata ex-pusa privirii a unui vizibil, nu se vede fiinta ori esenta lui. Ceva foarte propriu, imanenta lui, ipseitatea nu se vede. Atunci activitatea intuitiei, a imaginatiei si a gandirii cauta sa obtina interioritatea lui, a vizibilului, sa afle „ce este" ceea ce deocamdata nu e decat pura forma a aparitiei. Numai ca pe loc se si produce o schimbare de registru, vizibilul capata continut în enuntabil, devine concept si ca atare se înstraineaza de sine. Pariul cu vizibilul nu poate fi castigat. Procedeul conversiei nu este corect. Enuntarea si descrierea trebuie sa urmeze anumite strategii de marcare a vizibilului fara a-l transforma în enuntabil, sa se constituie ca practici de recuperare în sens a ceea ce continua sa ramana numai vizibil, dar din ce în ce mai vizibil pe masura ce este tatonat prin enunturi. Chiar daca vorbirea nu transforma vizibilul în enuntabil, ea îl dezbraca de invizibilitate, îl supune afectarii unei lumini ce-i e proprie, dar care devine activa prin afectarea limbii. Afectare, intersectare, tatonare sau batalie sunt termeni care indica modalitati de relationare între cele doua tipuri ireductibile de exterioritate, vizibilul si dicibilul. Oricat de fragil si schimbator, adevarul nu se naste decat în înclestarea acestora doua, care asemenea unor luptatori prodigiosi se modifica reciproc în imposibilitatea victoriei si a abandonului. Enunturile Întelese altfel decat predicatii, propozitii logice
sau afirmatii universal valide, enunturile sunt elementele formale
constituante în reteaua limbii. Diferit de propozitii si fraze,
enunturile nu sufera de contradictii si nici de abstractizare. La nivelul
enuntului exista numai real, nu si posibil sau contradictoriu,
„totul aici este real si orice realitate este aici manifesta:
nu conteaza decat ceea ce a fost efectiv formulat într-un anumit
loc si într-un anumit moment". Sensul enunturilor le poate
opune unele altora, dupa cum poate duce la anumite ierarhii, suprapuneri,
la dispunerea lor stratificata, la aranjarea lor pe niveluri. Suprapunerea
lor creeaza anumite arhive, aranjamente stratificate care pot deveni discipline
particulare o istorie naturala, o analiza a bogatiilor, o gramatica generala,
cum sunt analizate în Cuvintele si
Pentru a caracteriza procesul constituirii enunturilor vom urma schema celor trei cercuri, sau trei transee de spatiu: a) un spatiu colateral, asociat sau adiacent, alcatuit din alte enunturi care fac parte din acelasi grup; enunturile se misca pe o curba de variatie inerenta care le permite sa alterneze sistemul de reprezentare sau chiar limbajul. Nici laterale, nici verticale, enunturile sunt transversale, variaza dupa reguli proprii de la observatie, calcul, instruire, prescriere în cadrul aceleiasi limbi sau de la o limba la alta, degajand în urma lor familii de enunturi, medii de dispersie si eterogenitate: „un enunt, o familie de enunturi, o formatiune discursiva", cum spune Foucault, „se defineste în primul rand prin anumite linii de variatie inerenta sau printr-un camp de vectori ce se distribuie în spatiul asociat: enuntul ca functie primara, sau sensul prim al regularitatii"; b) spatiul corelativ, relatia enuntului cu subiectii, cu obiectele si conceptele sale; diferit de fraza, care trimite la intentia unui Eu ce astfel o conditioneaza, enuntul contine un sir de variatii interne care lasa loc instantelor subiective (un autor de literatura, autorul unei scrisori, semnatarul unei retete, autograful etc.). Relatia enuntului cu posibili subiecti este ea însasi o variatie inerenta enuntului. Nu exista un Eu primordial, ci mai degraba un non-eu, o instanta personala evanescenta, necentrata, corelata actiunii verbale, lui „se vorbeste". Daca propozitia are un referent, un obiect vizat, enuntul are un obiect discursiv ce deriva din însasi substanta enuntului, fara a trimite la un referent extern; „enunturile lui Foucault sunt asemenea unor vise: fiecare are propriul sau obiect sau se înconjoara cu o lume". Esential este pentru întelegerea enuntului faptul ca subiect, obiect, si concept reprezinta derivatii intrinseci ale functiei primare care e acel „se spune" al enuntului; c) spatiul complementar, adica formatiunile non-discursive, institutii, evenimente politice, practici sociale, procese economice etc. Institutiile comporta enunturi (carte, registre, înscrisuri, regulamente, registre), enunturile presupun un mediu institutional pentru a-si autoriza subiectii si obiectele (tribunalul pentru avocat si discursul juridic, spitalul pentru medic si discursul medical, biserica pentru preot si discursul teologic etc.) Formatiunile institutionale nici nu se lasa exprimate de enunturi, nici nu reprezinta oamenii ca autori de enunturi, nu sunt nici interioare nici exterioare una alteia, ci intersectabile într-un orizont determinat, fara de care ceea ce se spune n-ar putea aparea ca obiect, iar institutia n-ar capata un loc în limba. JSRI • No.10 /Spring 2005 P. 153 În raport cu frazele si propozitiile, enunturile sunt anterioare si constituante, elibereaza sensurile capturate de structurile propozitionale printr-o continua mobilitate a practicii discursive, ex-centrata de subiectul transcendental, eliberat de presiunea contextului, procedeu care comporta inevitabile mutatii în cadrul enuntului. Astfel se nasc tablouri, multimi sau clase de enunturi, care n-au nici garantul unui subiect si nici fixitatea unei structuri. Structurile gramaticale nu formuleaza enunturi si, cu toate astea, ele presupun enunturile în orice formulare. Enuntul, în formularea lui lingvistica preia caracteristicile dictum-ului, restaureaza travaliul invizibil al lui „se spune", este pura supra-scriere sau sub-scriere a dicibilului. De aceea nu exista enunturi latente, totul este efectiv spus si aranjat pe straturi sau familii de enunturi, adica arhivat. Realitatea însasi, integral enuntata se ordoneaza ca arhiva. Formatiunile discursive Formatiunile discursive se constituie pe relatiile de
coexistenta între enunturi. Ce anume decide crearea ansamblurilor
de enunturi? Foucault înregistreaza cateva aspecte: i) referinta
la un obiect comun (exemplu nebunia, care, însa, este la randul
ei constituita în enunturi. Fara, înca, a fi un obiect ca
atare, nebunia este produsul unor descrieri ivite în discursul medical,
a unor reguli, practici discriminatorii, criterii de diferentiere). Nu
unitatea, adesea ireprezentabila a unui obiect, ci aria lui de difuziune,
dispersia, ocurentele, repartitia devine referinta pentru o familie de
discursuri; ii) tipul de enuntare - stilul (descriptiv medical),
limbajul, metaforele; iii) existenta unui joc de concepte coerente
între ele (judecata, subiect, atribut, nume, verb, cuvant în
gramatica clasica) dar si, mai important, a unui Cele patru aspecte luate în discutie indica: i) unitatea discursului prin regula de formare a obiectelor sale; ii) unitatea discursului prin regula de formare a tipurilor sintactice; iii) unitatea discursului prin regula de formare a elementelor semantice; iv) unitatea discursului prin regula de formare a posibilitatilor sale operatorii. Astfel, daca într-un grup de enunturi se poate repera un referential, un tip de abatere enuntiativa, o retea teoretica si un camp de posibilitati strategice, avem de a face cu o formatiune discursiva, care grupeaza în sine o „întreaga populatie de evenimente enuntiative". Ceea ce pun în lumina acestea este sistemul de diferente si distributii, abaterile, interstitiile si distantele, cea ce Foucault considera a fi pozitivitatea JSRI • No.10 /Spring 2005 P. 154 discursului, tocmai ceea ce duce la formularea straturilor cunoasterii. Coerent cu regulile de formare a discursurilor se decid optiunile teoretice, se creeaza institutii, tehnologii, strategii, comportamente individuale si colective etc., adica elementele arhivei cunoasterii si nucleele diagramei puterii. În familiile de enunturi exista, pe langa cele discursive si non-discursive si anumite praguri, locuri unde se decide familiaritatea si diferenta, conjunctiile si disjunctiile, asocierile si disocierile. Sunt multimi sau familii epistemologice, stiintifice, formalizate, dar si unele literare, teologice, filosofice, care nu pot deveni efectiv stiintifice. Chiar si acestea mobilizeaza si orienteaza cunoasterea în anumite directii estetice, politice, etice întrucat ele deriva din anumite practici discursive si întretin, la randul lor, mutatii în diagrama fortelor ce opereaza discursiv. Nu se poate disjunge între diverse familii de discurs în temeiul unui singur criteriu, stiintificitatea de exemplu, caci „stiinta si poezia sunt în egala masura cunoastere." De asemenea nu se pot oferi ca modele anumite formatiuni discursive, pentru ca fiecare este afectata de istoricitate, supusa contingentelor concrete ale cunoasterii, diagramelor de putere si practicilor sociale ale unei epoci: „Discursive sau nu, formatiunile, seriile, multimile sunt istorice. Nu reprezinta doar niste compusi pe baza de coexistenta, ci se dovedesc legate în mod inseparabil de niste vectori temporali de derivare; iar atunci cand o noua formatiune îsi face, la un moment dat, aparitia, venind cu noi reguli si noi serii, faptul acesta nu se petrece nicicand dintr-o data, într-o faza sau printr-o creatie, ci de fiecare data sub forma de caramizi, cu nenumarate remanente, decalaje si reactivari de vechi elemente care persista sub noile reguli. În ciuda izomorfismelor si izotopiilor, nici o formatiune nu constituie modelul alteia. Teoria rupturilor reprezinta, prin urmare, o piesa esentiala, a sistemului. Se impune sa urmarim, asadar, seriile, sa traversam nivelurile, sa trecem pragurile, sa nu ne multumim niciodata sa desfasuram fenomenele si enunturile doar pe orizontala sau pe verticala, ci sa formam o transversala, o diagonala mobila pe care trebuie sa se deplaseze arhivistul-arheolog." Arhiva nu este depozitul enunturilor, ordonarea, stratificarea sau inserierea lor, ci tocmai jocul regulilor ce determina într-o cultura aparitia, conservarea, repetitia si disparitia enunturilor, calitatea lor de eveniment si lucru totodata. Daca arhiva tine de un joc al fortelor culturale, formatiunile discursive nu sunt doar documente ci si monumente. Descrierea acestora este pe drept numita o arheologie. În constituirea arhivei, enunturile nu se ordoneaza conform cu criteriul de coerenta impus de o traditie. De altfel, Foucault întreprinde o critica bine articulata a notiunii de traditie, asimilata popular continuitatii istorice si culturale, pe care o înlocuieste cu discontinuitatea, ce impune fragmentul si regionalul. Filosoful francez o spune clar: „trebuie sa ne eliberam de un întreg joc de notiuni care sunt legate de postulatul continuitatii". Notiunile supuse dezafectarii vor fi: traditie, adica supozitia existentei unui teren de fenomene culturale constante care ofera inteligibilitate noutatii, care s-ar oferi interpretarii; influenta, notiune mai degraba magica decat substantiala, care ar explica circuitul, transmisia enunturilor si formatiunilor culturale; dezvoltare, prezumtia ca de-a lungul istoriei se manifesta aceleasi fenomene, strabatand spatiul si timpul, preluand forme si caracteristici noi, ghidate de un principiu imanent de organizare; teleologie, credinta ca exista un scop finit si posibil de caracterizat pentru toate tipurile de schimbare; mentalitate sau spirit al epocii, adica stabilirea unor comunitati de sens, de intentie, a unei coeziuni perspectivale la nivelul diferitelor productii culturale ale unei sectiuni istorice. JSRI • No.10 /Spring 2005 P. 155 Toate aceste notiuni trebuie revizuite, abandonate chiar, întrucat ceea ce se ofera analizei lipsite de orice prejudecata este o „populatie de elemente dispersate". De asemenea, trebuie revizuita convingerea ca exista mari tipuri de discurs, forme si genuri riguros diferentiate (stiinta, literatura, filozofie, religie, istorie, fictiune etc.). Aceste decupaje, clasificari sau diferentieri apartin ele însele unui gen de discurs critic practicat de modernitate, si ca atare tin de o anume dorinta de formalizare, ce nu are de-a face cu natura interna a discursurilor respective. Cat tine de relatia cu discursurile epocilor anterioare, trebuie eliminata credinta în posibilitatea stabilirii unei origini absolute a evenimentelor, cat si teza interpretarii infinite a istoriei, ca fapt petrecut sau spus deja. Faptul ca si discursul trebuie întampinate ca instante ce survin, punctiform, ca joc al evenimentului. În locul unor interpretari a elementelor discursive, Foucault propune o descriptie pura a faptelor de discurs. Discursurile sunt finite, constituie instante reale, formulate, aparute pe terenul infinit al unei limbi. Limba nu poate fi descrisa, însa poate transfera asupra formatiunilor discursive lumina în care sa fie vazuta. Arhivare si diagramatizare Prin verbele „a arhiva" si „a diagramatiza" vom exprima esenta cunoasterii si a puterii, asa cum apar ele în gandirea lui Foucault. De ce verbe si nu substantive? Pentru ca nu mai avem îndreptatirea sa operam, pe teritoriul demarcat de Foucault, cu entitati lingvistice fixe, universale, cu categorii ferme ce ar obliga gandirea sa reculeze în moduri, sau moduluri metafizice, principial depasite, ci numai cu actiuni, relatii, procese, cu acte mobile prin care se produc segmente de realitate cu valoare locala, circumstantiala, numite „cunoastere", „putere" - termeni care în sine nu acopera gama semantica a unor corespondenti reali, ci instaureaza operatori particulari pentru procese în care grupuri de subiecti, puncte coordonate de un grafic dinamic al fortelor si intersectiilor curbelor lor, actioneaza si reactioneaza generand relatii de putere, ori enunta si recepteaza configurand arhive de cunoastere, în ale caror situri/rafturi sunt conservate episteme integral explicite pentru formatiunea istorica ce le-a generat. Verbe, pentru ca nu e vorba de „cunoastere" cat de factorul producator de cunoastere, nu e vorba de „putere" ci de diagrame de forte care însceneaza roluri diferentiate pentru indivizii si grupurile producatoare de institutii pentru a supraveghea sau pedepsi -, în care se legitimeaza anumite tipuri de enunt pentru a repartiza, a distribui, a diferentia ordine, legalitate, adevar. Pe acest enunt cu valoare orientativa ne asternem argumentatia, nemaiavand drept sprijin suportul unor Idei ferme, caci pentru Foucault nu exista grafice sau scheme de adevar fara a fi fost generate de anumite diagrame de putere, ca exemplu adevarul statului, adevarul, bisericii, adevarul universitatii, al spitalului, al închisorii, al ospiciului etc., cunoasterea fiind efectul în timp (pliul) al unor conjunctii si disjunctii de forte ce-si dau întalnire în sfera vizibilului, pentru a dezvolta formatiuni epistemice în sfera dicibilului, fara cu toate astea a face sa coincida vreodata esentele celor doua sfere. Dar cum se „produce" cunoastere în jocul fortelor concurente? Forta ca atare nu se exprima, ea dezvolta tensiuni, reactii, efecte, fie ca e vorba de jocul fortelor fizice, biologice, psihologice, sociale sau politice. Cata vreme fortele sunt indefinit plurale, scena pe care ele îsi disputa vocatia suporta anumite puncte de intersectie, JSRI • No.10 /Spring 2005 P. 156 anumite noduri de întalnire puncte si noduri ce pot fi descrise în grafice din care sa se compuna configuratia locala a diagramei puterii. Aceasta configuratie, manifesta în domeniul vizibilului, nu poate deveni tablou al cunoasterii, însa ea dezvolta institutii conjunctii de interese si totodata scheme organizatoare de functii în drept sa emita enunturi. Amintim ca pentru Foucault enuntul este forma esentiala a limbajului, nu cuvantul, nu propozitia, nu fraza. Domeniul dicibilului sau, alternativ dar cu sens identic, al lizibilului, nu spune ce este acea diagrama a fortelor vizibilului dar produce sens în care se scurtcircuiteaza ireductibilul diferentelor lor, între care omul e aruncat de martor. Nu se enunta ceea ce se vede cat doar ceea ce se gandeste în acest Afara al subiectului, sfera tertiara sau supra-pliu, prins între fiinta puterii, vizibila, si cea a limbii, dicibila. „Fiecare societate îsi are diagrama sau diagramele ei", observa Gilles Deleuze, teza în care se conserva imaginea straturilor arheologice împreuna cu schema de functionare a tensiunilor de forte: forte microfizice, multipunctuale, difuze, strategice. O diagrama se configureaza prin trasarea „raporturilor de forta", reprezinta o „harta a raporturilor de forte, harta a densitatilor, a intensitatilor, ce procedeaza pe baza de legaturi primare nelocalizabile si care trece clipa de clipa prin orice punct", adica o „exhibare a raporturilor de forta prin care se constituie puterea…". Diagrama prin care se marcheaza liniile de forta, raporturile de putere la întregul camp social subsumeaza alte clase, tipuri sau formatiuni diagramatice, microsociale, care devin elemente în mecanismele de formare si modificare ale diagramei macrosociale. Si micro si macrosocial diagrama este „o masina abstracta" actionand în spatiu si timp, care detine functii si materii informale, ce se compun în raporturi de forta dincolo de distinctia vizibil, dicibil, discursiv, non-discursiv. Difuze, punctiforme, instabile, nucleele microsociale se zbat între tendintele de agregare si cele de dezagregare, raman forte virtuale sau potentiale, daca pe deasupra lor nu exista ansamblul macroscopic, diagrama globala, care sa le integreze, sa le alinieze, înserieze, omogenizeze, sa opereze asupra lor în felul unei cauze formale. Actualizarea, care e totodata integrare, desi niciodata absoluta, se produce în timp, prin continue mutatii în raporturile diagramatice si prin actiune stratificata copiii prin scoala, muncitorii prin întreprinderi, bolnavii în spitale, alienatii în ospicii, infractorii în închisori, politicienii în partide etc. În principiu nu se produc integrari totale, ci doar locale, regionale, partiale, prin familie, religie, etnie, arta, productie, scoala, stat, biserica. Diagramele globale ce-si concureaza eficacitatea acum sunt Statul si, poate, Piata universala. Chiar si acestea sunt strategii, tehnologii, iar nu în primul rand institutii. Înainte sa devina institutii, diagramele sunt masini sociale, mecanisme actionand în raporturile de forte dintre diversi indivizi, grupuri, clase; „exista o tehnologie umana mai înainte de a exista o tehnologie materiala. Fara îndoiala ca aceasta îsi dezvolta efectele în întregul camp social; dar pentru a fi ea însasi posibila, trebuie ca uneltele, trebuie ca masinile materiale sa fi fost mai întai selectate de o diagrama, asumate de anumite angrenaje (…) Tehnologia este, prin urmare, sociala mai înainte de a fi tehnica.". Înainte sa se nasca azilul exista tehnologia exilarii sociale a nebunului, înainte sa existe închisoarea, mecanismul panoptic, exista tehnologia supravegherii delicventului si a cadrilajului. La conturarea diagramei puterii concura cele doua mijloace ale ei, institutiile si regulamentele, aparatele si formatiunile discursive. Prin specificul lor, institutiile pot capta forme de cunoastere, pot actualiza, distribui si redistribui putere (spitalul, închisoarea, dar si, mai nou, institutiile media). JSRI • No.10 /Spring 2005 P. 157 Daca arhiva ordoneaza formatiunile discursive, diagrama formalizeaza actiunile, practicile, tendintele, raporturile de putere ale diverselor campuri sociale. Diverselor tipuri sociale le corespund modele diagramatice diferite; pentru societatile moderne disciplinare potrivit este modelul „ciumei", care controleaza în toate elementele si detaliile ei o societate, îi supravegheaza întregul camp. În societatile bazate pe suveranitate, mai sugestiva este diagrama „leprei", în care puterea se exercita prin prelevare, separare si exilare a unor parti sociale. Uzina si teatrul corespund întrucatva celor doua tipuri, între care însa exista si diagrame intermediare, prin care se indica modificarile petrecute în trecerea de la un tip de putere la altul. Diagrama napoleoniana în care disciplina (noua societate) si suveranitatea (vechea societate) sunt deopotriva prezente ilustreaza amestecul de materii si functii ce duc la aparitia mutatiei în ordinea puterii. Fiecare diagrama este dinamica, exprima raporturi vii, relatii între instante, agenti si nuclee de forta mobile, fapt din care rezulta întotdeauna o inovatie, o schimbare în anumite componente ale societatii, „ea creeaza istorie descompunand realitatile si semnificatiile precedente, instituind tot atatea puncte de emergenta si de creativitate, de conjunctii neasteptate, de continuum-uri improbabile. Înzestreaza istoria cu devenire." Totusi, diagrama, care presupune în anumite cazuri mecanismul sau ipostaza panoptica, nu este imanenta exercitiului puterii, ba poate chiar scapa posibilitatii de întelegere a indivizilor sau grupurilor atrase spontan în jocul fortelor, carora le servesc deja drept vehicul. Orice diagrama este failibila, nu exista putere absoluta, nici supraveghere totala nici control radical al libertatii, forta prin sine subversiva. În diagrama puterii, pe sub ea, din întunecimile nestiute ale unor forte obscure rasar mereu agenti care îi submineaza stabilitatea, care determina noi revarsari de forta, noi tipuri de relatii, rasturnari de situatie aparitia unui curent, a unei mode, a unei noi ideologii, a unei secte religioase, a unor lideri carismatici, a unor epidemii sau calamitati, a unor actiuni teroriste etc. Datorita acestui fapt Foucault nu va putea elabora o filosofie a puterii ca atare, nici un tablou sistematic în care ea sa capete înteles universal. Eventual se poate vorbi de o bucatarie în care se prepara efectele de putere, sau, maxima abstractizare, de scheme strategice locale în care locul instantelor implicare este fluctuant; la limita puterea se poate atribui si distribui chiar prin experimentul productiei de hazard, ca în jocul de zaruri spre exemplu, unde anumite reguli se prefigureaza dupa chiar prima aruncare, singura absolut aleatoare. Cunoasterea ca practica a puterii Vizibilul si enuntabilul cunoasterii, care în principiu devin tehnologii de arhivare, se intersecteaza cu raporturile de forte, în care se diagramatizeaza o putere. Puterea nu este la Foucault un privilegiu, o calitate, un atribut, ci un exercitiu dezvoltat în raporturile dintre forte multipunctuale, eterogene, adverse sau converse. Puterea se exercita, nu se detine, este o practica, iar nu un capital fix. Cu toate ca exista institutii, functii care administreaza puterea, în sine puterea nu este o forma ci un complex, o retea de forte care se izbesc unele de altele, se concureaza, se ajusteaza încontinuu într-un mod care, la punctele de intersectie, permite trasarea curbei puterii sau schitarea unui grafic, a unei diagrame provizorii. În sistemul social polistratificat exista o diversitate de forte care, fiecare, are o putere activa, spontana, si una reactiva, materiala. Fiecare element de putere este atat activ, în capacitatea de-a afecta, cat si JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 158 pasiv, în cea de-a fi afectat. Actul de-a afecta este o functie a puterii, receptivitatea afectabila este o materie a puterii. Curbele de putere se negociaza în relatiile multiple, mai mult sau mai putin integrate, ordonate spatial si temporal, ale actiunilor si reactiilor. Exercitiul puterii, integral emergent diagramei fortelor sociale, nu este izomorf administrarii violentei; supravegherea, provocarea, suscitarea, deturnarea, manipularea, compensarea etc. sunt tot forme ale puterii. Cum se defineste o diagrama? Ea prinde contur în relatiile dintre forte, este „prezentarea raporturilor de forta proprii unei anumite formatiuni", „repartizarea puterilor de a afecta si a puterilor de a fi afectat", „amestecul de pure functii nonformalizate cu pure materii nonformate". Raporturile dintre forte si cele dintre forme vizibil-enuntabile arata modul în care se constituie diagrama Putere-Cunoastere, întrucat puterea este si forma iar cunoasterea este si forta. Cunoasterea prezinta materiile formate vizibile si functiile formalizate dicibile, este functie de lumina si limbaj, stratificata si arhivata. Puterea, diagramatica, mobilizeaza functii si raporturi nestratificate, o distributie de puncte singulare, de stari locale instabile. În vreme ce cunoasterea îmbraca anumite forme, puterea traverseaza anumite puncte, indicand raportul între actiunea si reactia fortelor tangente. Astfel, diagrama devine „o emisie, o distributie de singularitati". Puterea nu se cumuleaza într-un punct central, nu poate fi conservata într-un nucleu de suveranitate; ea circula de la un punct la altul, traseaza linii, curbe de forte locale, tensiuni, rotatii, reveniri, rezistente, ce lasa sa se întrezareasca o linie de forta majora, cea care da directia autoritatii într-un sistem, întotdeauna instabil, modelabil si remodelabil în functie de reteaua de tensiuni invizibile ale fortelor sociale. Liniile de forta nu se arhiveaza, ele se diagramatizeaza, nu constituie straturi, ci strategii, iar „strategiile se deosebesc de stratificari tot asa cum diagramele se deosebesc de arhive". Fortele sociale fiind partial necunoscute si necontrolabile, exercitiul puterii este prin urmare afectat, ramane la randu-i neîntreg si necunoscut. Ca atare, în anumite situatii diagrama puterii vadeste rasturnari de forte: „O forta este afectata de altele sau le afecteaza pe altele întotdeauna numai din Afara. Puterea de a afecta sau de a fi afectat, puterea este ocupata în mod variabil ,în functie de fortele aflate în raport. Diagrama, ca determinare a unui ansamblu de raporturi de forte, nu epuizeaza niciodata forta, care poate oricand sa intre în alte raporturi si în alte compozitii (…) … ultimul cuvant al puterii este acela ca rezistenta e prima, în masura în care raporturile de putere se mentin, toate, în interiorul diagramei, în vreme ce rezistentele se afla, cu necesitate într-un raport cu acel Afara din care au provenit diagramele. Astfel încat se poate spune ca un camp social rezista mai mult decat strategizeaza, iar gandirea lui Afara este o gandire a rezistentei." Practica puterii nu asuma o cunoastere suficienta, nu controleaza vizibilul si nici formatiunile discursive într-o masura ultima. Fara a se reduce, diagrama si arhiva, puterea si cunoasterea sunt mutual presupuse, se exercita într-un complex comun: „…niciodata cunoasterea nu trimite la un subiect care ar fi liber fata de o diagrama de putere, dar niciodata aceasta nu este libera fata de cunoasterile care o actualizeaza. De unde afirmarea existentei unui complex putere-cunoastere care leaga diagrama de arhiva, articulandu-le pornind tocmai de la diferenta lor de natura." Cunoasterea, prin vizibilul si enuntabilul ei produce tablouri (de vizibilitate) si curbe (regularitati, repetitii), de care se serveste diagrama puterii. Cunoasterea descrie formatiuni de lumina, vizibilitati, traseaza curbe de repetitie, formatiuni dicibile ce devin elemente în jocul fortelor diagramatice. Fiecare structura sociala compune mai multe diagrame, tangente, JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 159 comunicabile, cu raporturi de forte ce se modeleaza încontinuu. Diagramele nu se localizeaza, ele circula într-un spatiu al libertatii, delimitat de puterea de-a actiona si cea de a reactiona, a afecta si a fi afectat, libertate înteleasa ca putere de a produce mutatii. O filosofie a puterii se delegitimeaza odata cu degajarea spatiului teoretic de prejudecatile traditionale vizavi de „fiinta" sau sensul puterii. A supraveghea si a pedepsi, dar si Vointa de a cunoaste verifica consecintele acelor prejudecati, specifice în special stangii politice. Foarte auster formulate ele desfasoara urmatoarea schita de postulate: a) postulatul proprietatii a considera ca puterea apartine efectiv, în felul unui capital exclusiv, sau poate ca investitura magica (observatia noastra), celor care au cucerit-o. Dupa Foucault puterea nu se obtine, nu se poseda, ci se exercita conform unor strategii, este „efectul de ansamblu" al pozitiilor strategice; b) postulatul localizarii adica sustinerea ca puterea se localizeaza în Stat si institutiile acestuia. Fals, va spune Foucault, pentru ca Statul se constituie el însusi din multitudinea mecanismelor si sistemelor dispersate, din focarele particulare, a caror reguli de functionare justifica ideea unei „microfizici a puterii". Nu exista un centru singular al puterii si nici un spatiu omogen (euclidian) în care ea sa se distribuie, ci multimi de situatii locale din a caror întalnire emerge diagrama non-sistemica a puterii; c) postulatul subordonarii puterea de stat este subordonata unui anumit mod de productie. Dimpotriva, economia, relatiile de productie presupun deja anumite mecanisme ale puterii care mobilizeaza din interior indivizii umani. Microanaliza functionala foucaultiana pretinde ca „focarele de putere" si „tehnicile disciplinare" se articuleaza unele pe altele, organizand institutii care acapareaza, controleaza, supravegheaza sau exclud indivizii (familia, scoala, cazarma, uzina, spitalul, închisoarea etc.) Segmentele puterii se ordoneaza intr-un spatiu serial, neeuclidian, lipsit de o unitate transcendenta sau de un centru global; d) postulatul esentei si atributului dupa care exista dualitatea dominatori-dominati, unde raportul de putere se realizeaza printr-o esenta, sau atribut al dominatorilor. Idee cu care, iarasi, Foucault nu va cadea în acord, pentru ca puterea nu este o esenta (eventual metafizica) ci un mod de operare, nu este un atribut ci un raport, "relatia de putere reprezinta ansamblul raporturilor de forta, ea netrecand în mai mica masura prin fortele dominate decat prin cele dominatoare, ambele constituind niste singularitati."; e) postulatul modalitatii anume, ca puterea ar avea modurile propagandistice sau coercitiv-punitive prin care ar gestiona ordinea, rolurile sau functiile conform cu o schema proprie, supraindividuala. Împotriva acestuia, trebuie remarcat ca puterea nu actioneaza prin intermediul ideologiei, violentei sau propagandei, nici atunci cand se adreseaza direct sufletelor sau cand actioneaza asupra corpurilor. Mai eficiente decat violenta si represiunea sunt disciplinarea, repartizarea, înserierea, mai persuasiva decat ideologia este „producerea de adevar"; f) postulatul legalitatii care pretinde ca puterea de stat se exprima prin lege, stopand sau controland ilegalitatile. Vizavi de acest punct Deleuze îi recunoaste lui Foucault extraordinara abilitate de-a fi refutat diferentierea brutala dintre lege si ilegalitate înlocuind-o cu mai potrivita corelatie legi-ilegalisme, de unde conclude ca „legea este întotdeauna o compunere de ilegalisme pe care ea le diferentiaza formalizandu-le", adica propunand enunturi cu pretentie de adevar, creand situri discursive ce pot fi speculate. Ideea ne poate extorca, vadit, inocentele credite investite în imaginea paternalist-protectionista a puterii, cele ce-i JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 160 garanteaza în buna masura functionarea. Cu o luciditate aproape de cinism Foucault recunoaste în lege discursul secret de care puterea se prevaleaza pentru a gestiona ilegalismele. În sens foarte general, privilegiul puterii revine la a controla si repartiza ilegalismele adica a produce formatiuni de expresie cu rol în convertirea tensiunilor dintre forte. Abia acum devine evident raportul de conditionare reciproca dintre cunoastere si putere, dintre dicibil si vizibil, dintre a arhiva si a diagramatiza, raport rezumat oarecum sententios de catre Deleuze, în spiritul ideilor din A supraveghea si a pedepsi: "Nu exista vreun model de adevar care sa nu trimita la un tip de putere, nu exista cunoastere si nici chiar stiinta care sa nu exprime sau sa nu presupuna în act o putere pe cale de a se exercita. Orice cunoastere merge de la un vizibil catre un enuntabil, si invers; cu toate acestea însa, nu exista nici o forma comuna totalizatoare, si nici macar conformitate sau corespondenta biunivoca." Puterea si pliul subiectiv Cel care întelege, gandeste, face nu mai este, la Foucault un Subiect, un cogito rational. Limba însasi întelege; instanta subiectiva, provizorie, nu exista ca centru etern de activitate de întelegere, un laborator intentional asa cum credea întreaga modernitate -, ci se constituie în pliul ivit din afectarea vizibilului de catre dicibil. Dominatia cogito-ului de-a lungul modernitatii a facut tocmai ea ca omul sa ramana invizibil, ascuns de ostentatia cu care i se clama atributul central. O nastere, sau mai bine spus o descoperire a omului se produce pe masura recesiunii cogito-ului, prin punerea în lumina a irationalului, anomaliei, delicventei, sexualitatii, alienarii, într-un cuvant a întregii regiuni crepusculare ce nu poate fi redusa la si nu poate fi dedusa din exercitiul cogito-ului. Umanismul recent, antropologia, vitalismul sau biopolitica, bioetica survin pe masura recesiunii Subiectului modern si a eului de tip cogito, faza ea însasi tranzitorie daca ne gandim ca resurectia discursului, a limbajului tinde sa arunce iarasi în uitare preocuparea pentru om. Subiectul are de acum valoare functionala, este un tert ivit între limita a ceea ce se vede si a ceea ce se spune, adica între Lumina si Limba. Cu ceea ce impropriu s-a considerat a fi subiect, în fapt survine, se produce actiunea gandirii, nici vedere pura, nici spunere curata, ci afectare a uneia prin cealalta, de unde nu se isca adevaruri, de unde rezulta enunturi care spun ceva semnificativ despre relatia activ-reactiv a fortei vizibilului cu forta limbii, proces sau schita a unei diagrame epistemice. Aceasta ar fi strict conditionata de vorbirea impersonala, de suma enunturilor, a textelor, a rostirilor prezente într-o anumita epoca, fatalmente finite. Se vorbeste, se spune, fiinta-limbaj a fiecarei epoci este corpusul ce determina asezarea straturilor cunoasterii si, într-o masura semnificativa, evolutia diagramelor puterii. Desi nu este primul care sa fi degajat o atare idee, filosofia lui Foucault se scrie în consecinta „mortii subiectului", criza înca mai radicala decat moartea lui Dumnezeu. Nu mai exista acum o entitate „subiect" definita prin coincidenta esentiala cu sine, ci o „functie-subiect", sau daca vrem, un proces de pliere a interioritatii în fata ofensivei acelui Afara - "interioritate a exteriorului", lume sau Dumnezeu -, în urma caruia survine asa-zisul sine. De ce se pliaza functia subiect? Pentru ca tensiunile declansate de acest Afara trebuie diagramatizate pentru a fi dezamorsata ofensiva lor disolutiva, iar pentru asta e nevoie de un operator. Adica trebuie un operator între forta vizibilului si fosnetul impersonal al limbii, al carui rol va fi tocmai conversia în straturi de sens/adevar a diagramelor de forta. Explicand JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 161 punerea în act a functiei-subiect Foucault elaboreaza una dintre cele mai originale interpretari ale istoriei gandirii, pe care mai în ton cu spiritul autorului am numi-o dispunere stratificata a epistemelor. Gandirea ca atare, ca functie cu finalitate istorica, se naste ca proces de pliere a interiorului, încastrat în conjunctiile diagramatice ale lui Afara - non-eul, diferitul, dublul -, "launtrul este întotdeauna încretirea unui presupus Afara". Tipurile filosofice se particularizeaza tocmai prin maniera specifica de-a produce pliul subiectivitatii, exercitiu cu performanta ultima la nivelul puterii. Tipul grec, spre exemplu, inventeaza stapanirea de sine, enkrateia, ca putere asupra celorlalti, ca legitimitate pentru a reglementa virtutea, politica, cetatea, familia, sexualitatea etc. Omul grec este consecinta deturnarii diagramelor violentei în pliuri ale subiectivitatii, replierea libertatii individuale pe forta naturii sau a societatii. Contrar unor filosofii rationaliste, Foucault aseaza la temelia proceselor de pliere nu exercitiile interogative, nu mirarile teoretice, nu curiozitatea intelectuala, ci mult mai ordinarele nevoi de nutritie si sexualitatea. Atat foamea cat si sexualitatea produc forme de autoafectare, descriu cute de non-sine în chiar economia sineitatii, provoaca interioritatea la pliere, proces ce se va desfasura în patru faze: i) plierea materiala sau corporala; ii) plierea raportului de forte, curbarea spatiului de tensiuni; iii) pliul cunoasterii sau adevarului; iv) pliul lui Afara, cel care favorizeaza reveriile absolutului, iluzia nemuririi, a salvarii, etc. Cele patru faze corespund, poate întrucatva fortat, cauzelor aristotelice; oricum nu e gresit sa le consideram tot atatea trepte ale individuatiei, momente necesare într-o genealogie a interioritatii. O repetam, subiectul nu este cineva dat definitiv, ci doar o conjunctie de elemente de pliere prin care se seteaza cunoasterea si se curbeaza liniile de tensiune ale puterii exterioare. În jocul dintre cunoastere si putere, pe care subiectul îl arbitreaza, devine posibila cristalizarea unor tipuri corespondente de ontologie, lipsite de universalitate, strict istorice. Prima ar fi aceea a Fiintei-cunoastere care se ocupa de raporturile vizibilului cu enuntabilul, ale luminii cu limbajul, reciproc inconvertibile. A doua, o ontologie a Fiintei-putere, care stabileste variatiile diagramelor de forta, de la o epoca la alta. În sfarsit, o ontologie a Fiintei-subiect, fiinta-sine, configurata prin înregistrarea actelor de pliere ale interioritatii, a modurilor si „locurilor prin care trece" pliul; e vorba de tipuri ontologice care ar descrie cvasi totalitatea actelor semnificative înregistrate de o arhiva pe care daca vrem, o asimilam istoriei umane. O data cu asta trebuie recunoscut lui Foucault, meritul de a fi destelenit solul unor explicatii dintre cele mai interesante, unele poate înca stranii, dar infinit fertile. Observatii a) Mai întai cunoastere, unde se întalnesc vizibilul si enuntabilul. Însa cunoastere nesistematica, pentru ca lipseste subiectul, intentionalitatea, continuitatea istorica, apelul la origine, agregarea diversitatii vizibile si a celei enuntabile. Cunoastere fara „cine", efect arhivistic produs în conjunctile pliului subiectiv de ceea ce se vede, ceea ce se petrece si ceea ce se spune lume, istorie, limba. Subiectul absenteaza de la propria aparitie, este decalat de contextul producerii de efecte de cunoastere, pluteste ca derivatie în jocul fortelor impersonale. Foucault practica o descriere apofatica a categoriei subiectivitatii (Blanchot), pe care o descarca de atributele cu care o investisera o îndelungata traditie: identitate, centralitate, rationalitate, cogito, normalitate, intentionalitate, vointa. Subiectivitatea se produce ca JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 162 efect în spatiul de joc al tensiunilor create de diversitatile, disjunctiile, întalnirile si separarile fortelor lumii. Nu se poate spune ce sau cine este subiectul, ci numai unde e, se poate indica locul surventiei lui contextuale, semidefinite, functionale. Performantele lui, a cunoaste, a face, a produce raman afectate de contingenta radicala ce-l marcheaza în chip principial. b) Apoi puterea, ca joc al actiunilor si reactiilor, al puterii de a afecta si de a fi afectat, ce implica pluralitatea centrilor existenti în reteaua sociala. Inconsistenta subiectului declina posesiunea puterii. Nu exista cineva care ar avea putere, exista în schimb ceva care o ghideaza, o distribuie si creeaza cu ea diagrame de raporturi, influente, efecte regionale. Puterea globala nu e decat o suma nerealizata, o diagrama virtuala, tocmai pentru ca în esenta exercitiului de forta staruie forma de rezistenta. Ceea care rezista e tocmai viata, tocmai libertatea, singura putere ce nu se agrega, ce nu concureaza, ce nu diagramatizeaza. Nu se traieste prin sau pentru cineva, nu esti liber prin sau cu cineva. Puterea poate îngradi, poate reprima sau dizolva alta putere, dar nu o viata, nu o libertate. Moartea nu poate fi decisa de cineva, nu poate fi administrata chiar daca o putere exterioara o poate programa. Moartea e un a priori, puterea sustrasa oricarei puteri. Ea se întampla, nu se distribuie. Puterea de a muri e chiar secretul, marele secret al viului, argumentul împotriva totalitarismului puterii, marea subversiune prin care viul scapa diagramatizarii. Cu toate astea relatia cu moartea diagramatizeaza timpul în curba caruia se întalnesc viata, istoria si subiectivitatea -, ceea ce vom încerca sa ilustram în aplicatia de mai jos. Numim experienta ucronicului în relatie cu moartea diagrama a „zilei de maine". Aplicatie: între strategiile de seductie si cele de asediere
Diagrama „zilei de maine" vizeaza configurarea strategiilor si prospectiilor eului, colectorul unei arhive personale indefinibile, în relatia lui cu imediatul radical, care e în acelasi timp transcendenta lui temporala, ziua de maine. Elementele diagramei: - cele trei cercuri: a) cercul vietii în întelesul ei metafizic (se traieste); b) cercul istoriei, ca perimetrul formal a ceea ce se petrece; c) cercul subiectivitatii care, conform filosofiei foucaultiene, detine pliuri, arhive, strategii. - linia timpului, pe care luneca întreaga schema a subiectivitatii, relationate istoriei si vietii. - „coconul" subiectivitatii, figura coextensiva relatiei cu sine temporale, în care sunt dispuse arhivele memoriei (briza memoriei), trecutul ca istorie si viata. Cele trei puncte temporale marcheaza aceasta schema: a) punctul nasterii sau transcendenta începutului; b) „Eu aici" sau imanenta vaga, punctul coincidentei formale a eului cu sine, fisurat în permanenta de caracterul principial evanescent al prezentei; c) lovitura mortii, care în necesitatea ei inactuala descrie arcul timpului, cel în care se deschide flora tuturor proiectiilor sau protentiilor (spectrul proiectiilor). Lovitura mortii marcheaza limita absoluta, formala, a caracterului prospectiv al eului, de aceea este asezata la capatul florei proiective, ca eveniment-cezura. Moartea patineaza nevazuta cu un pas mereu înaintea mea pe arcul timpului. Distanta între „eu aici" si lovitura mortii creeaza „ziua de mîine", posibilitate relativa imposibilitatii mortii. Intersectia lui „eu aici", a imanentei vagi cu moartea revoca, compromite ziua de maine. JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 163 Diagrama „zilei de maine", a ucroniei, exprima caracterul pozitiv al irealului, arcul iluziei, încarcatura lui a putea sa fii, care se constituie prin strategii de escamotare a iminentei mortii.„Astazi" este o durata psihica, spatiul, intervalul meu de siguranta. „Astazi" nu pot muri, maine cine stie. Totusi, „astazi" stiu ca traiesc tocmai pentru ca deja sunt afectat de eventualitatea ca maine sa mor. Diagrama „zilei de maine" ma restituie putintei de a fi azi, care însa, pentru ca a colectat în ea toate posibilitatile, îmi strecoara insidios masca mortii. Relatia cu viitorul se afirma prin strategii de seductie. Moartea, dejucand strategiile mele de seductie în raport cu viitorul, ma copleseste prin strategii de asediere. Moartea se produce, se petrece, vine adica din cercul istoriei si al vietii catre cercul subiectivitati, atunci cand „ziua de azi" îsi vede dezactivate strategiile de seductie, prinsa în asediul „zilei de maine". Moartea, acel azi al zilei de maine sau, tot atat de bine, acel maine al zilei de azi. Strategiile de seductie sunt schemele cele mai largi în care se manifesta caracterul proiectiv, intentional, modul activ, ofensiv al relatiilor eului cu propriile posibilitati, cu mediul si cu timpul. Tot ceea ce se doreste, se imagineaza, se intentioneaza, se face, tot ceea ce are principiul sau originea, un arhé în subiect, este element al unei strategii de seductie. Moartea devine, daca nu unicul eveniment, oricum cel mai determinant, dintre cele care nu se produc în conformitate cu o strategie de seductie. Pacienta radicala a subiectului, faptul de-a fi lovit fara sansa contraloviturii, descrie moartea sub modalitatea unei strategii de asediere, adica ceea ce impune un eveniment caruia subiectul nu poate decat sa i se supuna, ceea ce dezactiveaza caracterul proiectiv al eului. Posibilitatea ca subiectul sa-si doreasca, sa-si proiecteze sau sa intentioneze propria moarte nu fisureaza schema ca atare. În prima instanta ar parea ca, odata intentionata sau initiata, în gestul suicidar de exemplu, moartea este asimilata unei strategii de seductie. În realitate, însa, moartea nu se produce ca urmare a unei intentii, nu este consecinta naturala a gestului suicidar. Chiar si suicidarul este pacientul unei strategii de asediu, în masura în care devine clar ca moartea lui survine, e drept dupa un program si într-un ritm modificate, asemenea oricarei alte morti. Faptul ca uneori intentia nu se finalizeaza, ca gestul curmarii propriei vieti nu se finalizeaza, totusi, cu o moarte, confirma teza noastra. Mai clar spus, se poate intentiona curmarea vietii, dar nu se poate intentiona moartea. Este posibila dezvoltarea unor strategii de negare în raport cu si pe umerii vietii, care înca se scurge, înca mereu este activa, dar nu se poate proiecta pozitivul actului mortii. El, suicidarul, nu poate produce moarte, cu toate ca poate încerca gestul autonegator. Finalizarea lui depinde în aceeasi masura de lovitura finala a mortii, adica de-o strategie de asediere. „Maine" e masca lui afara. Ca înca afara, repartizez mereu moartea zilei de maine, îngrosand cusatura pliului „Eu aici", juisand în victoria vana a clipei ce mi-e data. Întrucat „maine" e imediatul, nu exista timp mai îndepartat decat „maine", tocmai pentru ca el îmi poate livra infinitul distant al mortii. „Ziua de azi" este barajul, strategia mea de aparare, polita de asigurare a lui „sunt înca aici", ecranul de protectie în relatia cu moartea. Trag „ziua de maine" ca o perdea peste masca mortii. Consumata ca infinita posibilitate a lui acum în raport cu transcendenta lui „maine", imanenta vaga a lui „acum" ofera cadrul tuturor deplierilor, tuturor consacrarilor, tuturor realizarilor, între care purele proiectii nu mai pot fi deosebite de actele efective, pentru ca toate sunt contingentele irealitatii „zilei de maine. Într-o propozitie, diagrama „zilei de maine" arata cum determinarea pozitiva a tuturor programelor subiectului în raport cu viata nu sunt realizari prospective de larga viziune, ci JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 164 efectele sistematice ale nerealizarii „zilei de maine", elemente ale ucroniei. Pentru a-l parafraza pe Celan, care spune într-un vers, „cu cat sunt mai mult eu, cu atata sunt mai mult un altul", am zice: cu cat mai mult tind sa fiu aici, cu atata viata mea e în alta parte. Moartea nu e o consecinta a strategiilor seductive, ci tocmai o conditie a lor. Însa moartea absenta, remisa „zilei de maine", forma diacrona a ucroniei, caracterul pozitiv al absentei. JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 165 |
| previous |
