Key words: |
Associate Professor,
Ph.D., |
Epistemologia Tractatus-ului
The Epistemology of Wittgenstein's Tractatus
| previous |
Abstract: Wittgenstein accepts the linguistic hypothesis about science according which science is the corpus of significant propositions. The epistemological problem can be divided into the problem of demarcation and the problem of justification. The answer to the demarcation problem consists in a criterion for significant propositions. Wittgenstein proposes a syntactical criterion. A proposition has sense if it is composed of elementary propositions and logical operators. The domains that contain senseless propositions must be excluded from the scientific field. Wittgenstein's solution to the justification problem consists in the hypothesis of identity between tautology and necessary truth. In this way, the logical decision methods may be extended to the epistemological decision. Wittgenstein's epistemological conclusion is that only mathematics and logic (but not physics) are justified, because their propositions are tautologies.
JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 126 Scepticismul sustine ca un asemenea criteriu nu exista, iar oamenii trebuie sa accepte situatia ca este imposibil sa aiba certitudini justificate sau cunostinte întemeiate. Un asemenea raspuns are consecinta imposibilitatii actiunii, de unde, singurul comportament rational al omului este abtinerea de la orice actiune. De buna seama ca o astfel de urmare este dificil de acceptat, de aceea, filosofii au propus variate solutii prin care sa înfranga scepticismul, cel putin partial. În tentativa de a da un raspuns problemei epistemologice, Wittgenstein accepta identificarea cunoasterii întemeiate cu stiinta, asa încat problema `cum sunt posibile cunostintele întemeiate?' se reduce la problema `cum este posibila stiinta?'. Ipoteza fundamentala pe care o admite filosoful austriac asupra stiintei este cea lingvistica sau propozitionala, potrivit careia `stiinta este alcatuita din propozitii cu sens'. (T4.11). Teoria stiintifica este un sistem de asemenea propozitii legate între ele prin conectori logici care conserva calitatea de propozitie cu sens. Adica, daca doua propozitii cu sens sunt legate prin conectori logici, se obtine o noua propozitie cu sens. Teoria stiintifica este, prin urmare, o propozitie cu sens complexa. Urmand ipoteza propozitionala asupra stiintei, problema epistemologica se descompune în doua noi probleme: 1. cum recunoastem propozitiile cu sens, singurele care fac parte din corpul stiintei? 2. cum recunoastem propozitiile pentru care certitudinile noastre sunt justificate? Prima dintre acestea se numeste problema demarcatiei, iar a doua constituie problema justificarii. Pentru a rezolva problema demarcatiei, Wittgenstein
porneste de la teza ca propozitiile cu sens sunt cele care sunt capabile
sa ia valori de adevar si reciproc. Prin urmare, conditiile de sens ale
unei propozitii se reduc la O propozitie complexa, adica o propozitie care are în componenta sa alte propozitii, are sens daca valoarea sa este functie de valorile propozitiilor componente. Sa presupunem ca q = <p1, p2, ..., pn> este o propozitie complexa alcatuita din propozitiile pi. Daca valoarea compusei nu este functie de valorile de adevar ale componentelor urmeaza ca, pentru o combinatie de valori de adevar ale componentelor, compusa fie nu are valoare de adevar, fie este atat adevarata, cat si falsa. În primul caz, compusa nu are sens deoarece nu are valoare de adevar, iar în al doilea, din nou nu are sens deoarece nu are o valoare determinata de adevar. Drept consecinta, pentru ca o propozitie complexa sa aiba sens, este necesar ca, pentru orice combinatie de valori de adevar ale componentelor, acea propozitie sa ia o singura valoare de adevar, adica, trebuie sa existe o functie de la valorile de adevar ale componentelor la valoarea compusei. Descompunerea unei propozitii cu sens în propozitiile cu sens componente trebuie sa aiba un sfarsit, altfel s-ar ajunge la regresie la infinit sau la consecinta ca propozitia data nu are o valoare determinata de adevar. Astfel, pentru a exista propozitii cu sens, trebuie sa admitem ca exista un nivel ultim al propozitiilor alcatuit din propozitii cu sens care nu mai pot fi descompuse în alte propozitii. Acestea sunt numite de catre Wittgenstein propozitii elementare. (T4.21). Criteriul de sens pentru o propozitie compusa este sa fie decompozabila în propozitii elementare care sa aiba, la randul lor, sens. Wittgenstein descrie aceasta relatie spunand ca o propozitie este functie de adevar de propozitii elementare. (T5). De fapt, o asemenea situatie este impusa de principiile logicii, pentru ca, daca o propozitie compusa JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 127 nu ar avea valoare de adevar, ar fi încalcat principiul tertului exclus, pe cand, daca ar fi atat adevarata cat si falsa, compusa ar încalca principiul noncontradictiei. Rezolvarea problemei demarcatiei este pusa de filosoful austriac sub imperiul principiilor logicii. În acest fel, problema demarcatiei se reduce la a determina un criteriu de sens pentru propozitiile elementare. Prin acesta trebuie sa se raspunda la întrebarea `de ce propozitiile elementare au valori determinate de adevar?' Pentru a explica de ce propozitiile elementare iau valori de adevar, Wittgenstein adopta principiul corespondentei biunivoce între propozitiile elementare si starile de lucruri: `fiecarei propozitii elementare îi corespunde o stare de lucruri si reciproc, fiecarei stari de lucruri îi corespunde o propozitie elementara'. (T4.26) Atunci cand o stare de lucruri are loc, adica atunci cand devine fapt, propozitia corespunzatoare este adevarata, iar propozitiile elementare pentru care starile de lucruri corespunzatoare nu se realizeaza, raman false. (T4.25). Prin urmare, o propozitie elementara ia valori de adevar sau are sens în virtutea faptului ca ei îi corespunde o stare de lucruri si numai una. Daca o propozitie are valori de adevar diferite în diverse împrejurari, atunci propozitiile elementare componente îsi schimba valoarea de adevar. Nu pot exista stari de lucruri în relatie cu propozitiile complexe, ci numai stari de lucruri care corespund propozitiilor elementare. Criteriul de demarcatie pentru propozitiile elementare
este existenta unei stari de lucruri corespondente. Un asemenea criteriu
nu este operational, adica nu poate fi utilizat efectiv pentru a determina
daca o expresie este propozitie elementara, deoarece ar presupune cunoasterea
prealabila a starilor de lucruri. Un asemenea deziderat ar fi accesibil
numai Pentru formularea unui criteriu eficient de demarcatie, sa observam ca starile de lucruri sunt, de fapt, aranjamente de lucruri. O stare de lucruri nu poate contine altceva deoarece în realitate nu exista decat lucrurile. Lucrurilor, la nivelul limbajului le corespund numele lor. Wittgenstein întelege prin lucruri, lucruri denumite, adica ceea ce corespunde numelor din limbaj. Deci, pentru ca unei propozitii elementare sa-i corespunda o stare de lucruri si numai una, propozitia elementara trebuie sa fie un aranjament de nume. (T4.22). Numai unei expresii care consta dintr-un anumit aranjament de nume îi corespunde o stare de lucruri si numai una. Aceasta stare este aranjamentul corespunzator al lucrurilor denumite de numele care alcatuiesc propozitia. Prin urmare, o propozitie are sens daca este un aranjament al tuturor numelor din limbaj. S-a obtinut astfel un criteriu sintactic de demarcatie, dar care, nici el nu poate fi utilizat, deoarece asemenea propozitii elementare care ar contine toate numele unui limbaj nu ar putea fi exprimate, necesitand un timp nedefinit. Limbajul foloseste un artificiu pentru depasirea acestei dificultati, introducand expresii finite, diferite de nume, care au menirea sa substituie parti din aranjamentele de nume. De pilda, propozitiile: 1. p = <a1, a2, a3, a4, ..., an, ...> 2. q = <a2, a1, a3, a4, ..., an, ...> difera numai prin ordinea primelor doua nume. Partea lor comuna poate fi înlocuita printr-o expresie pe care o numim relatie (R), asa încat cele doua propozitii devin: p = Ra1a2 si q = Ra2a1. În general, o expresie, pentru a fi propozitie elementara, adica pentru a avea sens, trebuie sa aiba forma `Rxy', unde R este o relatie, iar x si y sunt nume. (T4.24; T3.1432). JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 128 Wittgenstein propune, astfel, un criteriu sintactic de demarcatie. Propozitiile elementare le recunoastem prin aceea ca au structura `Rxy', iar celelalte propozitii trebuie sa fie analizabile în propozitii elementare si conectori logici. Prin introducerea noilor expresii în interiorul limbajului apare tendinta realista de a le trata la fel cu numele, adica de a considera ca si relatiilor le corespunde ceva în realitate, analog lucrurilor. În urma unei asemenea analogii sunt construite expresii care au, în loc de nume, relatii drept argumente. Asemenea expresii nu spun nimic despre lucruri, ci au pretentia de a spune ceva despre relatii (sau proprietati, clase, valori etc.), dar, în acest fel, lor nu le corespund stari de lucruri. Mai mult decat atat, lor nu le corespunde nimic existent în realitate, deoarece în mod real exista numai lucrurile, asa cum s-a vazut, nu si relatiile sau proprietatile. Urmeaza ca asemenea expresii nu pot lua valori de adevar, adica nu au sens si trebuie excluse din corpul stiintei, neavand valoare cognitiva. Numai acele expresii sunt propozitii care exprima ceva despre lucruri, celelalte trebuie excluse. Numai despre lucruri se poate vorbi cu sens, iar despre orice altceva trebuie sa se taca. (T7). În acest fel, trebuie sa excludem din sfera discursului cu sens si implicit, din sfera stiintei, toate expresiile, toate teoriile si toate disciplinele care au pretentia de a vorbi despre altceva decat despre lucruri. Wittgenstein ajunge sa respinga nu numai ca neîntemeiate dar si ca fara sens, estetica, etica, metafizica etc. În corpul stiintei raman stiintele naturii, în speta fizica, deoarece propozitiile acesteia vorbesc despre lucruri, apoi matematica si logica, deoarece prin propozitiile lor sunt exprimate relatii între lucruri. Propozitiile acestora nu vorbesc despre relatii, ci exprima relatii. În general, asa cum vom vedea, propozitiile logicii si matematicii nu vorbesc despre nimic. Dar, deoarece nu vorbesc despre ceva inexistent, ele continua sa aiba sens, adica sa ramana în corpul stiintei. Rezolvarea problemei justificarii se rezuma acum la a stabili care dintre aceste discipline contin propozitii certe în mod justificat, care discipline cu sens sunt si întemeiate. Pentru ca certitudinea privind adevarul unei propozitii sa fie justificata, acea propozitie trebuie sa fie adevarata în chip necesar. O propozitie al carei adevar este contingent poate fi si falsa, asa încat nu avem nici un motiv sa fim siguri de adevarul ei. Putem crede ca propozitia respectiva este adevarata, dar nu încape loc pentru certitudine. Daca tinem seama de aceste observatii, problema justificarii sau problema deciziei epistemice se poate reduce la problema deciziei modale, rezolvabila prin mijloacele logicii. Conditia necesara si suficienta pentru ca certitudinea privind adevarul propozitiei p sa fie justificata este ca p sa fie adevarata în chip necesar, adica sa fie adevarata în orice conditii, sau, altfel spus, sa fie adevarata pentru orice combinatii de adevar ale propozitiilor componente. Prin urmare, o propozitie este cu necesitate adevarata atunci cand aplicand procedeele de decizie logica (de pilda, chiar procedeul descris în Tractatus), (T6.1203), pentru orice valori de adevar ale argumentelor functia de adevar corespunzatoare ia numai valoarea `adevarat'. Asemenea propozitii sunt tautologiile. Am obtinut rezultatul ca numai tautologiile îndeplinesc
conditia pentru a fi întemeiate. Tautologiile au sens, deoarece
sunt functii de adevar de propozitii elementare. Chiar daca tautologiile
nu se refera la obiecte, ele nu cad sub incidenta Tezei 7, deoarece
nu se refera nici la iluzoriile relatii. Tautologiile nu spun nimic despre
lume, (T5.431; T6.21), ele numai arata structura lumii (din acest
motiv, Wittgenstein le considera pseudo-
Rezultatul investigatiilor epistemologice ale Tractatus-ului este ca numai acele discipline stiintifice sunt întemeiate care sunt alcatuite din tautologii, respectiv, logica si matematica. În schimb, fizica ramane neîntemeiata. Astfel, Wittgenstein ajunge la o concluzie care îl apropie de Hume si-l îndeparteaza de Kant. El admite un scepticism partial sau moderat. Motivul unei asemenea pozitii epistemologice este identificarea necesitatii cu tautologicul. Oricine face aceasta identificare ajunge la concluzia ca numai tautologiile sunt certe în mod justificat si ca numai acele discipline stiintifice care apeleaza la tautologii sunt întemeiate. Optiunea acestor epistemologi poate fi reprezentata prin urmatorul tabel privind raportul între valorile logice si cele modale ale propozitiilor adevarate: valori logice tautologii factuale valori modale necesare contingente (Propozitiile adevarate la Wittgenstein) Tentativele de a întemeia fizica, înteleasa ca disciplina factuala, pornesc de la modificarea acestor relatii între valorile logice si modale, admitandu-se posibilitatea unor propozitii factuale necesare:
valori logice tautologii factuale valori modale necesare contingente O asemenea strategie a fost propusa de catre Kant. Acesta împarte propozitiile (sau judecatile) adevarate în analitice si sintetice, dupa cum continutul predicatului expliciteaza continutul subiectului sau adauga ceva nou acestuia si în propozitii a posteriori si a priori, dupa cum provin din experienta sau nu. Clasele analitic - sintetic se suprapun peste valorile logice ale propozitiilor adevarate, iar diviziunea a priori - a posteriori este corespondenta valorilor modale. A spune ca exista propozitii factuale necesare este totuna cu afirmatia ca exista propozitii adevarate sintetice a priori. clasificarea analitice sintetice kantiana a priori a posteriori valori logice tautologii factuale valori modale necesare contingente (Propozitiile adevarate la Kant) Dificultatea care apare este imaginarea unor metode de decizie modala care sa permita recunoasterea propozitiilor factuale necesare. În cazul lui Wittgenstein, deoarece necesarul se suprapune peste tautologic, metodele de decizie logica servesc si pentru determinarea propozitiilor necesar adevarate. De aceasta data, însa, este nevoie de elaborarea unor metode de decizie modala nelogice. În acest scop se poate apela la psihologie, sociologie, istoria stiintei sau chiar la bunul Dumnezeu, dar exista propozitii adevarate factuale necesare, sau sintetice a priori, în terminologia kantiana? În loc sa dea o teorema de existenta, Kant recurge la exemple; într-adevar, daca ar reusi sa arate ca exista macar o propozitie adevarata care este sintetica a priori, înseamna ca aceasta clasa nu este vida. Bunaoara, asa procedeaza Kant pentru a arata ca în interiorul JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 130 matematicii se gasesc propozitii sintetice a priori, oprindu-se la propozitia `7+5=12'. În acest scop, filosoful german recurge la rationamente disjunctive: Orice propozitie adevarata este sau analitica sau sintetica. (M1)7+5=12 este adevarata. (m)7+5=12 nu este analitica. (m1)**7+5=12 este sintetica. Orice propozitie adevarata este sau a priori sau a posteriori. (M2)7+5=12 este adevarata. (m)7+5=12 nu este a posteriori. (m2)**7+5=12 este a priori. de unde decurge: `7+5=12 este sintetica a priori'. Cele doua rationamente sunt corecte, dar adevarul premiselor este îndoielnic. Premisele majore (M1 si M2) sunt adevarate datorita clasificarilor kantiene ale propozitiilor adevarate. Adevarul premise minore (m1) este stabilit de Kant aratand ca în conceptul de `7+5' nu este continut conceptul de `12', asa încat nu poate fi vorba de analiticitate. Pentru a dovedi adevarul minorei (m2), Kant face apel la coincidenta dintre necesitate si a priori. Deoarece propozitia respectiva este necesara, înseamna ca nu poate fi a posteriori deoarece `necesitatea nu poate fi scoasa din experienta' (CRP, p. 59). (Aici este prezent un oarecare cerc vicios deoarece se urmareste demonstrarea tocmai a necesitatii propozitiei (a caracterului a priori)). Mai ramane problema minorei comune (m). Fara a sti ca `7+5=12' este adevarata, concluzia rationamentului nu poate avea loc, deoarece majora se refera la propozitii adevarate; am avea de-a face fie cu un rationament inductiv, fie cu o premisa falsa. Daca adevarul propozitiei `7+5=12' ar putea fi stabilit prin calcul, ar însemna ca aceasta este analitica, adica s-ar contrazice premisa (m1). Daca adevarul ar putea fi stabilit empiric, am avea de-a face cu o propozitie a posteriori, contrar celor presupuse în premisa (m2). Urmeaza ca adevarul propozitiei `7+5=12' nu poate fi stabilit nici analitic (prin calcul), nici empiric; atunci cum stim ca o asemenea propozitie este adevarata? Ar trebui sa existe o a treia cale, pe langa analiza (sau calcul, rationament) si experienta, cale pe care Kant o numeste intuitie, dar nu precizeaza cum anume opereaza intuitia, asa încat este dificil sa o consideram ca mijloc de decizie epistemica. Însusi Kant, atunci cand încearca sa explice cum ajungem la adevarul propozitiei `7+5=12' spune: `Eu iau mai întai numarul 7, si ajutandu-ma, pentru conceptul de 5, de degetele mainii mele ca intuitie, adaug atunci una cate una la numarul 7, ..., si vad (subl. noastra) rezultand numarul 12'. (CRP, p. 60). Oare prin ce difera intuitia de experienta, daca apeleaza la degete si, în final, rezultatul operatiei este `vazut'? În plus, daca ramanem la o definire negativa a intuitiei, ca non-analiza si non-experienta, exista situatii cel putin ciudate de intuitii, cum ar fi propozitiile adevarate dobandite de la altii sau propozitiile care sunt considerate adevarate întamplator. De pilda, cineva care nu a vazut niciodata o balena, în urma lecturii unei carti, ar sustine propozitia adevarata `Balenele nu sunt pesti'. Acest adevar nu a fost dobandit prin experienta si nici nu este analitic, atunci sa fi intervenit intuitia? Apoi sa presupunem un adevar dobandit printr-o alegere întamplatoare, fara nici un rationament si fara nici o experienta specifica, între o propozitie si negatia ei. Cineva alege la întamplare una dintre acestea, care se nimereste sa fie adevarata. În acest caz, intuitia sa însemne dobandirea cu totul întamplatoare a adevarului? Vedem ca tendinta lui Kant de a psihologiza procesele cognitive prin introducerea unui al treilea mecanism, care este intuitia si care nu se supune analizei logice, conduce la situatii absurde. Prin JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 131 urmare, Kant nu ne convinge ca propozitia `7+5=12' ar fi un adevar sintetic a priori. Alt argument a lui Kant este ca, daca toate propozitiile matematicii ar fi analitice (daca asupra lor s-ar decide numai prin calcul), s-ar ajunge l-a regresie la infinit. De aceea, macar axiomele matematicii trebuie sa fie sintetice a priori. Epistemologia lui Wittgenstein contracareaza o asemenea obiectie, prin aceea ca, pentru a determina adevarul unei tautologii, nu este nevoie de axiome, ci numai de decizie logica. Daca matematica este alcatuita din tautologii, nu apare regresia la infinit, caci, pentru orice propozitie matematica se poate decide prin mijloacele logicii, fara a invoca alte propozitii matematice. Kant nu reuseste sa demonstreze ca propozitiile adevarate sintetice a priori exista. Eroarea diferitelor tentative de întemeiere a stiintei, inclusiv a lui Wittgenstein, este de a cauta atingerea idealului întemeierii absolute. Aceasta se bazeaza pe ipoteza ca ar exista propozitii necesar adevarate în chip absolut, ori se poate argumenta ca necesitatea nu poate fi decat relativa. Chiar tautologiile nu sunt necesare decat relativ la principiile logicii si la conventiile de limbaj. De pilda, propozitiile cu structura `p Ú`p' sunt tautologii numai daca se accepta o anumita matrice de adevar pentru conectorul disjunctiei. Daca pentru acesta s-ar construi o alta asemenea matrice, expresia data ar înceta sa mai fie lege logica, iar propozitiile în cauza sa mai fie tautologii, deci n-ar mai fi necesare. Astfel, caracterul tautologic sau necesar al oricarei propozitii, vedem ca este dependent de conventiile lingvistice si de operatiile logico-lingvistice pe care le efectuam. Numai prin admiterea unui asemenea concept, relativ, de necesitate, putem avea speranta sa solutionam problema epistemologica.
Bibliografie: Bilgrami A.: Belief and Meaning: The Unity and Locality of Mental Content, Basil Blackwell, Oxford, 1992. Blanshard B.: Reason and Analysis, Open Court, La Salle, 1964; Granger G.G.: Ludwig Wittgenstein, Senghers, Paris, 1969; Kant I.: (CRP) Critica ratiunii pure, IRI, Bucuresti, 1994; Kant I.: Prolegomene, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987; Marga A.: Cunoastere si sens, Ed. Politica, Bucuresti, 1984; Narita I.: Analiza logica: Frege si Wittgenstein, Delabistra, Caransebes, 1997; Wittgenstein L.: (T) Tractatus logico-philosophicus, Humanitas, Bucuresti, 1995. JSRI • No.10 /Spring 2005 p. 132 |
| previous |