Deja titlul lucrarii de care ne ocupam ne semnaleaza faptul ca autorul, d-nul Florea Lucaci (conferentiar univ. dr. la Facultatea de Stiinte Umaniste a Universitatii „Aurel Vlaicu” din Arad), a efectuat o alegere grea în contextul filosofic contemporan. Optiunea sa pentru metafizica subiectului (care are desigur drept fundament cîteva decizii în privina posibilitatii mentinerii într-un proiect ontologic) si investitia sa în acest gen de proiect ar putea face în sine obiectul unor critici din partea celor care – în multe cazuri cu destula dreptate – considera o astfel de întreprindere în momentul actual ca fiind anacronica, naiva, autista, sau de-a dreptul periculoasa. Ar fi desigur lipsit de gust sa ne facem aici vocea unor astfel de obiectii; mai mult, aceasta reconsiderare a filosofiei subiectului se poate înscrie în eforturile generatiei 80 franceze (Alain Renaut, Jean Luc Ferry, Jean-Francois Courtine, Pierre Manent, s.a.) de a reechilibra balanta în dezbaterea cu post-structuralismul generatiei 68 (ceea ce mai este numit, cu atîta imprecizie - însa cu tot atîta speranta! - postmodernism). Din acest punct de vedere, iata, încercarea de fata de a gasi un temei, un fundament, ontologiei umanului nu mai pare ceva „iesit din moda”, depasit, ci dimpotriva.

Înca si mai importanta decît aceasta încadrare într-un curent de gîndire filosofic nu lipsit de influenta la nivel continental mi se pare indicarea unor corelatii si filiatii ideatice pe plan local. E de notorietate modul în care se întelege a se conduce cercetari filosofice în tara noastra: cu capul în piept, neprivind nici în stînga, nici în dreapta, decît, eventual, condescendent, ori pentru a face niscaiva observatii rautacioase. Lipsa de încredere în eforturile antemergatorilor, ori ale colegilor de generatie, insistenta cu care se subliniaza diferentele, saracesc teribil discutiile specialistilor de la noi. Iata de ce importanta pe care o acorda în cadrul propriului sau proiect Florea Lucaci operei lui Noica – într-atît încît reprezinta o sursa majora – este nu numai rara, ci si utila în peisajul autohton, si, ne permitem sa speram, un exemplu care va fi urmat de cît mai multi. Întîlnirea dintre interesele autorului nostru cu gîndirea lui Noica în încercarea de a pune bazele unei reforme a ontologiei nu este, de altminteri, în nici un caz întîmplatoare, si nici simpla reverenta. Continuînd  a documenta locul cartii de fata în peisajul cultural romanesc, am putea face o legatura (macar la nivelul cel mai general al intentiilor si deciziilor – cel care ne intereseaza aici) cu binecunoscutul proiect al „omului recent” – cîta

JSRI • No.9 Winter 2004 p.154

vreme autorii par a împartasi aceeasi impresie despre asa-numitul postmodernism. Denuntarea omului recent, a pericolelor individualismului contemporan (pe de o parte) si efortul de a întemeia o ontologie a umanului (de cealalta) nu pot, din acest punct de vedere, sa nu fie înrudite în intentia lor. Ne permitem, oprindu-ne aici cu aceste consideratii generale, sa opinam ca lucrarea lui Florea Lucaci da seama de o intentie, iata, bine reprezentata în spatiul cultural romanesc de a „reface” omul contemporan, de a-i reda acestuia încredere în valorile sale, de a gasi un fundament axiologic al comunitatii.

Cu referire la continutul lucrarii, merita remarcat în primul rînd efortul de a structura si de a urmari problematica propusa. De asemenea, încercarea de a gasi în conceptul de creatie un temei ontologic (care, în intentia manifesta a autorului, trece de nivelul ontologiilor regionale) este desigur o idee valoroasa si promitatoare. Referintele de baza sunt Kant (si neokantienii – Rickert, Cassirer), Heidegger si ... deloc surprinzator, totusi, Noica, toate cadrînd o terminologie si un discurs hotarît metafizic (desigur cu corectiile oferite de analiza logica si semantica, specifice filosofiilor de orientare analitica). Miza lucrarii este detalierea conceptului de „creatie ca devenire si totalitate existentiala”, ca temei ontologic implicînd existenta lumii umane. Creatia, se stipuleaza, este functionala într-o triada unitara, ca ratio essendi, ratio cognoscendi si ratio seminales, oferind conditia de posibilitate a umanului în regimul totalitatii. Astfel, elementelor prezentate apartinînd nivelului fundamentului (al cauzei, sau al facticitatii întemeietoare) îi corespund, pe palier logic, respectiv, principiul identitatii, totalitatea si legea diferentei ca multiplu, lucrurile devenind mai evidente odata facute corespondentele cu nivelul ontologic, care se ierarhizeaza în Fiinta, Fiinta privilegiata (Dasein-ul, daca doriti) si devenirea.

Structura creatiei pe palierul efectivitatii, si corespondentele la cele ale logicului si ontologicului

Reconsiderarea conceptului totalitatii, vazut aici ca „unitate logica si ontologica a Fiintei si a devenirii” si asociat holomerului noician, si subsecvent, problematicii mereologiei este punctul nodal al gîndirii lui Florea Lucaci, care se duce astfel drept la tinta, în inima celei mai spinoase probleme de întemeiere.

Cu toate acestea, reusita intreprinderii este departe de a fi evidenta. Este de suspectat, de pilda, afirmarea, fara precautii, de parca ar fi o certitudine apodictica, a eficacitatii creatiei ca ratio essendi, cognoscendi si seminales. Ar mai fi poate de semnalat o oarecare seninatate în tratarea lui Kant, vulnerabil, tocmai în privinta în care Lucaci are nevoie de el – la certificarea caracterului factice, eficient al creatiei, în calitatea sa de cvasi-transcendental:

JSRI • No.9 Winter 2004 p.155

materialul istoric si apelul la simtul comun nu poate sa suplineasca inconsistenta sistemului acolo unde vorbim deja de un alt nivel, cel al constiintei transcendentale, ele fiind, de un alt ordin. Sigur, creatia, în aceasta demnitate, pare sa fie mai putin fragila decît o tabela de categorii. Mai departe, autorul nu aduce dovezi concludente nici în „confruntarea” cu postmodernismul, punct în orice caz de mare interes pentru reusita lucrarii, dat fiind tocmai critica acerba pe care mai toti „nietzscheenii” (cum îi numeste Florea Lucaci) o fac metafizicii.

Ca încheiere semnalam ca o „deratizare bibliografica” ar fi eliberat textul de multe ambiguitati, facînd astfel mai vizibila ideea de lucru, de o certa calitate, structura solida, precum si metoda predilecta a profesorului aradean, cea a analizei logice si conceptuale, în conducerea careia exceleaza.

JSRI • No.9 Winter 2004 p.156

JSRI • No. 9/Winter 2004