Marius Jucan

Key Words: secularization, de-secularization, cultural
studies, postmodernism, Theo-morphosis

Assoc.  Prof., Ph.D.,
Faculty of European Studies,
BBU, Cluj, Romania
Author of the books:
Singuratatea salvata (2001),
The Complex Innocence (2001),
Fascinatia fictiunii sau despre
retorica  elipsei (1999)
E-mail:marjucan@yahoo.com

Aurel Codoban

Amurgul iubirii
The Love Twilight

Editura Idea, Cluj-Napoca, 2004

previous

Iubirea în amurg, la ceasul cand bufnita îsi ia zborul.

Încep  direct cu o marturisire, pe care nu as fi dorit sa o fac, sperand ca ea sa se desprinda de acest text, pe masura ce îl voi citi, dar textul mi-a luat-o înainte, mi-a închis usa în nas, a devenit  paznicul marturisirii mele, hermeneutul ei abia licentiat, interzicandu-mi sa o mai vad cu gesturi de efect furate din cursul meu despre text, textualizare si seductia sensului. Textul refuza sa-mi restituie intentia, mi-a furat intentia,  intentia mea cea nedusa în lume, era o intentie frumoasa si supla, si s-a dus cu textul sa stea de vorba, textul a început sa-i spuna vorbe dulci, s-a lipit ca un sarpe de candoarea ei, si va închipuiti ce s-a întamplat în spatele usii închise, i-a patruns ultimul secret, si dupa ce au stat cateva ore bune închisi pe dinafara mea, s-au hotarat sa ma anunte, „avem o legatura  si vrem ca tu sa o oficializezi”.

La ceasul cand bufnita si-a luat zborul, iubirea era în amurg, si asa mi se pare si acum, era într-un amurg cand s-au întamplat toate acestea. Ce altceva  îmi ramanea de facut, decat sa înteleg ?

Ceea ce ma mira nu este ca nu înteleg de ce s-a întamplat ceea ce s-a întamplat între intentia mea nubila si textul meu agresiv, ci faptul ca, cu gandul la întamplarea mea incredibila, am gresit chiar titlul superb al cartii d-lui prof. Codoban, si în loc de Amurgul iubirii, am scris uimit de cinismul textului meu violent, Iubirea în amurg. Ceea ce continua sa ma uluiasca, e ca aceasta neîntelegere a început sa aiba aparenta unui înteles, adica a ceea ce apare ca înteles, dar nu este, facut din ipoteze ratacite si dintr-o frustrare neînchipuita, un înteles minor si cam trivial, dar foarte uman, ce începe sa se desfolieze chiar acum sub ochii mei, în  timp ce pe furis vad cum dupa tot ce s-a petrecut, intentia mea  îi face ochi dulci textului, i-ar acesta o amana plictisit.

E iar în amurg si bufnita si-a luat deja zborul.

Am cautat febril în catalogul iubirii alcatuit din poeme cavaleresti, Guido Cavalcanti la început, apoi din rimele lui Petrarca, viziunile lui Dante,  poemele licentioase ale lui Aretino, avertismentele amare ale lui Villon, lacurile, padurile si noptile romanticilor, am recitit prefetele lui Wordsworth, sonetele lui Baudelaire, versurile vitale ale lui Whitman, si nimic. Întelegerea plenara lipsea. Am trecut la roman, aici puteam gasi ceva mai pe gustul meu, Goethe, despre afinitatile elective, adulter, divort si moarte la Tolstoi,  Hardy, Flaubert, timpul feminitatii la Virginia Woolf, subtilitatea timpului iubirii la Proust, sexualitate la Schnitzler si D.H.Lawrence, sarcasm la Huxley, în fine filosofia iubirii la Dostoievski si Camus, imposibilitatea

JSRI • No.8 Summer 2004 p.126

iubirii la Kafka Pavese si Sartre, negarea ei la Sade. Dar nu era ceea ce cautam, aveam nevoie de si mai multa întelegere, de compasiune, cordialitate, de complicitate poate, si înca uimit de obstinatia neîntelegerii, al acestui malentendu al iubirii m-am întrebat daca nu cautam consolare, si mai departe o uitare prietenoasa fata de tot ceea ce se întamplase, daca nu ma pregateam sa înteleg îndulcind violenta scenei la care asistasem, o scena totusi ca atatea altele, dupa ce Zeus s-a strecurat sub forma ploii de aur în Danae, sabinele au fost rapite, iar Comandorul de piatra a început sa faca primii pasi spre Don Juan. De ce ceea ce era atat de frumos a devenit brusc violent, era cumva dinainte violent, amenintator în atractia aceea indelibila, între intentie si text si eu nu stiusem ?  Pe raftul cel mai de sus al camerei din care am iesit acum o ora, cateva volume din colectia filozofia pentru toti, asteptau sa fie rasfoite. Destul cu literatura, aveam nevoie de mitul androginului, de condamnarea lumescului la Augustin si Pascal, de cartografierea pasiunii la Descartes, de dialectica spinozista de antropologia si morala kantiana, dar volumele erau puse alandala si am dat de confesiunile lui Rousseau, de estetica seductiei la Kirkegaard, de  proza subtila a vointei de putere, si mi-am dat seama ce tarziu se facuse, trebuia sa ajung aici la timp  si nu stiam pe unde o luase bufnita.

Nu era doar tarziu, ci si ridicol ca dragostea între text si intentie sa se întample fara voia mea.. Rezultatul era totusi banal, grotesc, doream sa-mi edific intentia si sa disciplinez, sa cultiv textul barbar,  si mi-am pregatit citatele, carjele mele fidele, dar degeaba. Totul seamana cu o tradare, e vorba desigur de cea a textului fata de intentie, ori a intentiei fata de mine, ori cum veti vedea imediat, de o subtila razbunarea a intentiei, care desi nu a murit de pe urma brutalitatii asaltului, nu putea tolera tratamentul textului si nici lipsa mea de interventie. Razbunare e un termen nepotrivit cu ceea ce a zamislit  intentia mea, e mai degraba o reparatie adusa cartii dlui prof. Codoban si distinsului auditoriu, fiindca cat timp vorbeam, intentia a preluat fraiele casniciei cu textul,  si ma priveste rece si autoritara. De-abia acum stiu  care e adevaratul titlu al acestui text, care a devenit de-acum  intentia textului. Nu va mirati, e privilegiul oricarui învins de prima lovitura a iubirii sa-l cucereasca definitiv pe învingator sau prea obosit.

Asadar…

Amurgul iubirii sau despre imaginalul iubirii

Medianitatea iubirii, fatalitatea ei si în cele din urma, incomensurabilitatea iubirii sunt cele trei atribute prin care cred ca imaginalul iubirii raspunde întrebarii centrale a cartii dlui prof. Codoban, adica îndragostirea, altfel spus de ce ne îndragostim, sau cum este posibila în-dragostirea, revelatia recurenta si paradoxala a Aceluia, perceput ca acelasi, care prin iubire devine de fiecare data Altul. În aceasta mecanica de raporturi imaginale ale subiectului autonomizat, intereseaza mai putin, ori deloc, Celalalt, ci doar acel Altul care emerge din neantul Fiintei. Întrebarea este asupra plenaritatii fiintei realizate în Altul, daca Fiinta completa admite ori

JSRI • No.8 Summer 2004 p.127

nu schema triunghiulara dintre cei doi actanti si procesul transcenderii, pasajului. Daca acestui pasaj îi spunem iubire-pasiune ori comunicare corporala nu e de prima importanta. Important e daca recunoastem pasajul. În-dragostirea asigura instantaneu pasajul catre Altul, dar ascunde totul despre creatorul acestui pasaj. Discretia operatiei e totala, asa cum imaginile trimise de Alt-Cineva ne populeaza brusc reveriile, fantasmele, cosmarele petrecute cu ochii deschisi. Uimirea recipientului nu cauta localizarea neaparata a sursei, nici tehnica pasajului. desi se poate alimenta din aceasta, ci consuma  vrajit eternitatea clipei în-dragostite.

Vorbind despre medianitatea iubirii  pornesc de la o fraza a lui Gasset, orice iubire, oricat de banala, e logoida, nu are un logos propriu al ei, ci fragmente de logos, oglindire între-rupta, între sacralizare si profanizare, reverie fermecata si orgasm, distalitate ce refuza sa se pogoare, proximitate ce nu vrea sa se înalte.

Fatalitatea iubirii e fatalitatea dorintei pe care nici o vointa nu o poate corecta, opri, reprima. Fatalitatea dorintei vine din aruncarea noastra în viata si este reflexivitatea ori recursivitatea la finitudinea umana, la absolutul din sansa, la absurdului detaliului interesant decapitat de întreg, la pliul cunoasterii dublu rasfrant peste inocenta si intentia dezabuzata. Fatalitatea iubirii ca fatalitate a dorintei e frenezia curiozitatii de a experimenta moartea în apogeul ei senzual.

Incomensurabilitatea iubirii apare în imaginal ca oglinda a oglindirii. În-dragostirea e heraldul ce confera îndragostitilor simultan o temporalitate dubla, momentul instantaneic, si momentaritatea secventelor trairilor în iubire. Pe de o parte instantaneizarea acelui coup de foudre, pe de alta, secventele musicale  ale emanciparii eului, epica sentimentelor, festinul hermeneutic. Dar cum e posibil sa afli ceva despre în-dragostire si sa faci în acelasi timp un program de cercetare, atat de ambitios, citez „de la iubirea pasiune la comunicarea corporala”,  asa cum face dl. prof.  Codoban ?

Asezand central chestiunea în-dragostirii, autorul nostru, dl. prof. Codoban, risca mai mult decat crede. Nu  în program, ci în  necuprinsul iubirii, adica în incomensurabilitatea ei. De ce oare ?

Ajung astfel al cea de a treia parte a  povestirii despre relatiile care se redefinesc   chiar acum, în timp ce citesc aceste randuri,  între mine, intentia si textul meu, sub acest nou titlu :

Amurg de iubire sau citeva propozitii despre rostul melancoliei

Spuneam ca dl. prof. Codoban risca enorm cand vorbeste despre în-dragostire, dar în acelasi timp el nu risca nimic, adica nimic mai mult decat nimicul, vidul, golul, neantul din care brusc se arata în-dragostirea. Nu pentru ca lovitura fulgeratoare a amorului a consumat deja întreaga naratiune a sentimentelor, nu pentru ca Nimeni nu e atat de estet precum Kirkegaard sa întoarca prima lovitura  celui / celei care i-a trimis-o, nu pentru ca în-dragostirea nu poate fi mensurata în comunitatea dintre doi ori trei, si nu poate sta în Unul, ci pentru ca în-dragostirea venind din neant îsi are dublul ei în

JSRI • No.8 Summer 2004 p.128

melancholia privirii. Noi stim despre îndragostire abia dupa ce o privim, si în acest tarziu al privirii se coaguleaza începutul îndragostirii. Odata ce iubirea s-a întrupat, ea paseste, si nimeni nu vede, pe  un covor de oglinzi sfaramate. Valul din care s-a nascut Venus s-a spulberat, placenta ei marina e din nou oglinda framantata a marii. Rostul fiecarui fragment de oglinda lucid, adica luminos, din lumina captata de altundeva, nu din iubire, ci poate din amurgul ei,  e sa reflecte ceea ce ar fi ramas întreg daca nu ar fi fost început.

Post-scriptum: Amabilul cititor / amabila cititoare, care se va osteni sa citeasca aceste randuri, trebuie sa stie ca ele au fost scrise la ceas de amurg si citite tot atunci, ceea ce a creat o legatura aproape pasionala între scrierea micului text, comentariu al cartii si al propriilor ganduri ce s-au ivit în timpul lecturii, si citirea lor, într-o sedinta SACRI dedicata deosebit de incitantei carti a d-lui profesor Aurel Codoban, Amurgul iubirii, Editura  Idea & Print, 2004 . Am spus la începutul lecturii acestui text, sub forma unui avertisment probabil inutil, ca este vorba de un „text-întamplare”, adica de o încercarea de a face ceea ce se cheama „criti-fictiune”, fictiune pe marginea unei oglindiri critice despre alt text, o încercare ce prezinta destul de multe riscuri. Introducerea unei naratiuni într-un text care are pretentia unei evaluari critice, poate crea confuzie, deturnare, în fond o pacaleala  ce consta în  efectul ludic, chiar un anumit aer frivol fata de intentia marturisita de a „comenta” o carte, cea de a ne ocupa numai de acea carte, ca tinta precisa. „Criti-fictiunea” urmareste sa devoaleze actul critic în sensul de a arata ca are, sau poate avea si un demers narativ, înfatisand însa aceasta componenta printr-o îngrosare a caracteristicii narrative a oricarui discurs. Mai mult decat o naratiune propriu-zisa, „fictunea” din oglindirea critica este un semnal despre alegoria (deci si fictiunea) oricarui text în raport cu  Textul Logosului. Încercarea „criti-fictiunii” mai spune ca împletirea elementului ludic cu cel serios, reface organicitatea complexa a textului-tinta, pe care adesea din motive ce tin de ambitia decantarii finale a unui sens „stiintific”, cred, imposibil al criticii, o pierdem de dragul unei lectii de anatomie exemplare. Dincolo de binomul diltheyean explicatie-întelegere care a pus hermeneutica în alerta, ar trebuie sa convenim ca tensiunea dintre discurs si text poate fi un element de reprezentare ales autor, care însoteste textul ca un ghidaj para-textual, ceea ce în cazul cartii de fata mi se pare a fi  strategie de succces. Dl. prof Aurel Codoban sugereaza posibilitatea mai multor tipuri de discurs care se combina în convivialitatea tonului în care este scrisa cartea. Sunt mai multe masti ale autorului care trece de la o ipostaza la alta, de la formulari teoretice, la anecdote, sfaturi practice, intuitii patrunzatoare, parti conclusive dar si la reiterarea unor stereotipuri despre iubire, seductie, s.a.m.d. Încercarea criti-fictiunii nu  îsi propune sa epuizeze nimic  înainte de a atrage atentia cititorului asupra modului în care cartea, textul, lucrarea începe sa placa, trezind parca „gelozia” cititorului de a produce o actiune, o replica, în acest caz un text în oglinda, nu o imitatie desigur, ci un semn al întelegerii si fructificarii acesteia. Cum asumarea unei întelegeri

JSRI • No.8 Summer 2004 p.129

„complete” a unui text teoretic / literar / confesiv  cum este cel de fata, mi se pare greu de acceptat, întelegerea poate continua sa lucreze si mai tarziu, si textul este o provocare în acest sens, pentru un parcurs de timp îndelungat. De unde poate si ideea fictiunii unei critici punctuale, precise, riguros determinate. Pentru a nu cadea însa în cealalta extrema, cea impresionismului critic trivial, închei spunand ca lectura unei asemenea carti provoaca interpretari concurentiale, iar turnirul vorbelor despre sensurile deslusite poate întalni pe cel al vorbelor autorului despre turnirul iubirii. Aceasta întamplare, coincidenta este si nu este  o întelegere, desi are ambele seturi de aparente si „pentru” si „împotriva”.

JSRI • No.8 Summer 2004 p.130

JSRI • No. 8/Summer 2004

previous