Gabriel Leanca

Key Words: history, imaginary,
nationhood, national ideology, secularization

Teaching Assistant,
Faculty of History,
"Al. I. Cuza" University
Iasi, Romania
E-mail: gleanca@yahoo.com

Tony Judt

Povara responsabilitatii. Blum, Camus, Aron si secolul XX francez

Ed. Polirom, Iasi, 2000

previous
home
next

Ce a însemnat caderea comunismului? Un raspuns la aceasta întrebare risca sa fie incomplet deoarece trecutul, pe versantul sau contemporan, abia începe sa fie investigat. În special pentru tarile din Estul Europei (fara însa ,,a masifica” geo-cultural rasaritul european), trecutul contemporan a reprezentat incontestabil o sursa de chinuri si frustari, fapt pentru care caderea comunismului are o semnificatie aparte. Cat si ce anume din memoria anilor petrecuti la adapost de ,,jugul capitalist” va intra în imaginarul colectiv ce este în curs de cristalizare? Ce loc ocupa în memoria colectiva perioada de dinaintea instaurarii regimului comunist? Este limpede ca un raspuns la întrebarea de debut a textului nostru nu poate decat invoca ideea recuperarii trecutului, un trecut care poate fi reintegrat în memoria colectiva prin depolitizarea, dezideologizarea societatii (fapt inerent caderii comunismului ca sistem) si, în al doilea rand, prin revitalizarea stiintelor sociale, în speta a metodologiei stiintelor istorice. Însa la care parte a trecutului accedem? Anii ’90, cum bine preciza Bronislaw Baczko (Sociétés post-communistes et crises identitaires în Nos identités) au avut o particularitate prin faptul ca au generat un sindrom al restauratiei, urmare fireasca a caderii zidului Berlinului, dar si lovitura de bumerang în trupul si asa firav al democratiilor est-europene. În cazul în care comunismul era iadul pe pamant, atunci perioada interbelica reprezenta o întoarcere la varsta de aur a natiunii, a progresului si a împlinirii statelor din rasaritul Europei. Nu fara temei aceasta politica a memoriei. În fond, dupa tratatul de la Versailles din 1919 s-au creat state-natiuni ce luau locul imperiilor multinationale considerate decrepite. Noua ordine mondiala era, cel putin din perspectiva statelor-natiuni, cadrul firesc în care trebuiau sa aiba loc luptele politice. Însa nationalismul exacerbat, antisemitismul (nu în ultimul rand genealogia intelectuala a acestuia), esecul pacifismului în perioada interbelica conduceau la confectionarea unei identitati

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 203

colective postcomuniste indezirabile si anacronice în raport cu societatea occidentala, unde nevoia de reconciliere între adversari se impusese ca unic antidot pentru fanatismul politic, fiind totodata generatoare de prosperitate.

Textul lui Tony Judt referitor la problema responsabilitatii în societatea franceza a secolului ideologiilor completeaza de fapt o întreaga dezbatere care se poarta astazi în Romania pe tema memoriei secolului extremelor. Abstractizand, putem considera ca distrugerea comunismului a însemnat ocultarea formelor de teroare naziste, iar lupta contra Germaniei si, implicit, a nazismului a condus în cele din urma la comunizarea jumatatii estice a continentului european si, ne aminteste Tony Judt, la degajarea unor dezbateri publice în Occident al caror subiect era tocmai rolul responsabilitatii în sustinerea ideologiilor. Cine erau si ce idei aveau Léon Blum, Albert Camus si Raymond Aron în ,,anii ciumei”?  Ce anume au în comun cele trei personalitati? În primul rand, dupa cum precizeaza pe parcursul textului Tony Judt, toti acestia ,,au înotat împotriva curentului”, avand taria de a afirma ceea ce gandeau într-un context în care opiniile radicale dominau scena publica, platind astfel pretul marginalizarii lor în cercurile politice sau culturale în care activau. Mai mult decat atat, ceea ce îi leaga pe cei trei intelectuali, în ciuda personalitatilor lor diferite, este ,,un anticomunism riguros, profund si consecvent” (Vladimir Tismaneanu în Prefata volumului Europa iluziilor, coordonat de catre Daciana Branea, Postfata de Dorian Branea, Ed. Polirom, Iasi, 2000, p. 12).

De ce era marginal Léon Blum, avand vedere faptul ca acesta a fost chiar prim-ministru al Frantei în anii 1936-1937 si în 1938? ,,A fi evreu în Franta dupa 1934 însemna sa simti neplacerile crescande ale antisemitismului intern, precum si ecourile rasismului de dincolo de Rin. A fi un evreu proeminent – si liderul unui partid politic autointitulat ,,revolutionar”- însemna sa provoci oprobiul si dezgustul chiar si în cercurile respectabile. A fi un socialist evreu care sustine o atitudine ferma împotriva lui Hitler însemna sa provoci critica stangii si aluziile larg raspandite ca favorizezi un razboi ,,evreiesc”. A fi evreu în Franta regimului de la Vichy însemna sa te confrunti cu un risc permanent. Iar a fi Léon Blum însemna sa fii predat de catre regimul de la Vichy germanilor pentru a fi trimis într-un lagar de concentrare.”(p.52).

Fara a avea o ascendenta muncitoreasca, însa loial traditiei jaurèsiene, Léon Blum, la al XVIII-lea congres al SFIO (Section Française de l’Internationale Ouvrière) din Tours din 1920, a aparat socialismul democratic francez opunandu-se afilierii organizatiei la Internationala a III-a controlata de Moscova. Însa departarea de comunisti a facut ca liderul francez sa promoveze o lunga politica de opozitie pana în

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 204

1936, deoarece Blum, respingand afilierea la Internationala a III-a, risca, prin ipotetica participare la guvernare (o guvernare ce putea fi doar de dreapta), sa plaseze întreaga traditie revolutionara în tabara comunista. În felul acesta ,,profetul desconsiderat” a reusit sa consolideze pozitia stîngii, detasînd miscarea socialista franceza de componenta comunista, tot mai aservita sovieticilor. Fireste, guvernarea de un an a Frontului Popular nu fusese una dintre cele mai bune, desi se impusesera numeroase reforme: cresterile salariale, saptamîna de lucru de 40 de ore, concediul platit, dreptul la negocieri colective. Divizarea majoritatii parlamentare si scaderea popularitatii au atras caderea guvernului socialist. În privinta relatiilor internationale, Blum era un partizan al politicii dezarmarii colective a anilor ’20, salutînd mai tarziu München-ul si chiar pactul Ribbentrop-Molotov- pozitie aflata în concordanta cu ideile socialiste ale politicianului. Acest moralist francez, considera autorul volumului, ,,a fost un ratacitor perpetuu printre diferitele identitati franceze de care s-a apropiat în anumite momente” (p. 93). În privinta dezbaterii cu privire la ,,spiritul francez” Léon Blum a respins demonstratiile etno-psihologice atît de raspîndite însa în epoca (p. 93 ).

Albert Camus, ,,moralistul indecis” întruchipa ceva specific francez, ,,la intersectia dintre literatura, gîndire si angajare politica”(p. 95). Desi a respins ideea implicarii în politica a artistului, însa asociat stîngii franceze (asimilat fiind unui intelectual angajat în Rezistenta), Albert Camus intra în dezbaterea publica cu privire la responsabilitate prin editarea în 1951 a lucrarii Omul revoltat. Ideile sale, astazi adjudecate din punct de vedere istoriografic, vizau întelegerea ideii de revolutie în contextul totalitarismului. ,,Camus a inversat conventionala aparare intelectuala a terorii revolutionare atunci în voga: nu ambitiile si actiunile Uniunii Sovietice pot fi explicate si aparate prin analogia cu realizarile iacobinilor; ci, mai curand, Revolutia franceza si chiar notiunea de revolutie [s.n., G.L.] în sine trebuie puse în discutie datorita a ceea ce stim noi astazi despre costurile terorii” (p. 103). Albert Camus însa nu s-a limitat la acest lucru. Tintele discursului sau au devenit si marii gînditori ai modernitatii (Rousseau, Hegel, Marx), figuri responsabile într-o genealogie intelectuala a terorii.

Cariera pariziana a lui Albert Camus nu era una care sa-i asigure confort intelectual. Dimpotriva, faptul ca scriitorul era un provincial, atat ca nastere (originar din Algeria) cat si ca educatie (nu urmase une grande école asemenea lui Sartre, Aron, Simone de Beauvoir etc), avusese un impact asupra carierei sale. Nu vom insista asupra acestor factori, ei însa au o pondere importanta în demonstratia lui Tony

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 205

Judt, ce leaga într-un mod just datele biografice cu rezultatele impactului public al operelor scriitorului. Camus, scrie autorul american, a avut de suferit nu doar din cauza departarii de mediul sau natal ci si din cauza inadaptarii la mediul cultural parizian. Mai mult decît atat, ,,era prin instinct si temperament o persoana neafiliata” (p. 113); ,,tinta reala a lui Camus nu era, […], stînga, ci extremismul politic în general” (p. 132) .   

Raymond Aron, situat de catre Tony Judt într-o traditie a gîndirii politice franceze a secolului al XVIII-lea, era un personaj tipic al elitei universitare a timpului sau. Ideile sale legau stabilitatea politica de ordinea civila si libertatile publice (p. 162). În conceptia sa exista un raport între ,,mitul revolutionar francez si amenintarea clar totalitara împotriva libertatii reprezentata de un anumit tip de societate represiva”(p. 163). De ce însa Raymond Aron socotit ,,marginal” ? Absolvise renumita École Normale Supérieure, teza sa de doctorat îl propulsase printre sperantele gandirii franceze contemporane, iar din 1954 era numit la Sorbona la catedra de sociologie, fara a mai mentiona prezenta sa în dezbaterile publice. Raspunsul rezida în lipsa de popularitate a ideilor sale. ,,Dupa 1947 el a adoptat o pozitie ferma în sprijinul aliantei occidentale într-o perioada în care cei mai multi intelectuali francezi fie simpatizau cu blocul sovietic, fi visau la o <<a treia cale>>, neutra”(p. 154). Sistemul sau de gîndire politica, în ciuda simpatiilor declarate de stînga, scrie Judt, valida, în primul rînd, un demers etic. Trebuie sa reflectezi nu doar la contextul social si politic în care activeaza un regim politic, ci este fundamental sa-l judeci în functie de categoriile bine/rau, adevar/fals. În cazul lui Raymond Aron aceasta preocupare pentru responsabilitate venea dintr-un realism politic ce postula ,,judecatile morale pe care cetatenii le ofera guvernelor sau interesele morale reale sau imaginare ale tuturor actorilor dintr-o societate”(p. 174). Aceasta conceptie nu se baza însa pe o alterare a principiului ,,ratiunii de stat”, fapt evidentiat de catre Tony Judt în contextul reactiilor pe care ,,initiatul marginal” le-a avut în anii razboiului din Algeria. De asemenea, dupa al doilea razboi mondial, Raymond Aron fusese un partizan al rezolvarii ,,problemei germane” în cadrul Europei occidentale, pronuntîndu-se ulterior pentru reînarmarea Germaniei Federale în contextul razboiului rece. Raymond Aron ,,nu a fost un moralist. Dar întreaga sa cariera a constituit un pariu cu Ratiunea împotriva istoriei”(p. 193).

Exista anumite elemente pe care autorul american le accentueaza pe tot parcursul textului. Exceptand problema responsabilitatii politice ce constituie baza structurala pe care se articuleaza cartea, un loc bine definit îl are tema revolutiei franceze sau, în general, ideea de

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 206

revolutie. Tony Judt este îndreptatit sa considere ca dezbaterea în jurul ideii de revolutie a coagulat anumite energii politice, orientand, într-un fel sau altul, atitudini ce s-au evidentiat mai ales în anii de varf ai ascensiunii comunismului. Desi la congresul SFIO din 1920 Léon Blum a pierdut, posteritatea i-a acordat primul loc printre cei pe care ideologia comunista nu i-a învins, fiind un aparator al ideilor socialiste, fara a fi un admirator al ,,Poporului înarmat”. În mod lucid, Albert Camus a condamnat asocierea dintre principiile etice si teroare, iar Raymond Aron a refuzat mitologia politica în general. Aceasta dezbatere cu privire la revolutie reprezenta una dintre caracteristicile vietii publice din Franta, însa în ,,anii ciumei” aceasta trebuia directionata catre critica ideologiilor totalitare ce se hranisera din posteritatea ideii de revolutie pana la confiscarea ei. Parte integranta a identitatii franceze, mitul revolutiei a fost politizat pana la dezradacinarea de valorile pe care le-a consacrat. ,,Cine a <<controlat>> întelegerea Revolutiei franceze a controlat Franta sau, cel putin, s-a aflat în postura de a stabili conditiile disputelor privitoare la legitimitatea politica în Franta postrevolutionara”(p. 13). De asemenea, Tony Judt are perfecta dreptate sa afirme ca importanta Revolutiei este covarsitoare în aparitia unui anume tip de a face si de a întelege politica. Acesta a valorizat argumentatia grupului fondator prin ocultarea tertelor versiuni asupra istoriei. ,,Astfel, puterea politica moderna s-a întemeiat pe o versiune particulara asupra istoriei; drept rezultat, istoria a devenit politica” (p. 13).

Lucrarea autorului american nu reprezinta doar o contributie valoroasa pe tema responsabilitatii intelectualilor în secolul extremelor, ea poate fi receptata din perspectiva mai larga a istoriei ideilor politice în secolul al XX-lea.

JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 207

JSRI • No. 6/Winter 2003
previous
home
next